Ilie Cioară – Asprimea, Piedică în Calea Iubirii și a Evoluției
Asprimea este o atitudine psiho-somatică pe cât de dizgrațioasă, tot pe atât de dăunătoare bunelor relații dintre oameni. Această manifestare, care tulbură și irită, este totodată o piedică uriașă pusă în fața Iubirii. Asprimea și Iubirea, de fapt, se exclud reciproc. Când una este prezentă, lipsește în totalitate cealaltă. Se întâmplă așa pentru că fiecare dintre ele funcționează în dimensiuni deosebite.
Asprimea, ori de câte ori se afirmă fie ca gândire, fie manifestată exterior prin vorbe sau acțiuni, este o însușire a “ego-ului” care își urmărește în mod consecvent interesele strict personale. Individul obișnuit, funcționând egocentric, se irită, devine aspru până la ură de fiecare dată când întâlnește fapte și întâmplări care nu se ajustează gustului său. Centrat numai pe ceea ce constituie plăcere, el nu este capabil să întâmpine viața așa cum vine ea, cu de toate, plăcute sau mai puțin plăcute.
O asemenea atitudine, specific negativă, dă naștere în mod fatal la degradări, atât asupra psihicului uman, cât și asupra corpului fizic. Se tulbură apele sufletului, fizionomia se urâțește și întregul corp se crispează. Tonul exprimării este ridicat, strident, deasupra notei “fa”, care reprezintă tonul armoniei universale. Iar cuvintele rostite sunt întocmai ca niște plesnituri de bici, iritante și vulnerabile prin conținut și mod de exteriorizare. Hidoșenia lăuntrică apare în oglinda ochilor și a feței.
Uneori, starea de iritare este atât de intensă încât face să dispară orice logică în exprimare. Ba chiar, legarea cuvintelor se face anapoda sau, și mai grav, intervine chiar sincopa. Din cauza tensiunii emoționale extreme, individul pierde chiar posibilitatea de a se exprima. Astfel de încordări psihologice, de surescitare care ating apogeul, periclitează sănătatea fizică și chiar viața. Sunt destul de frecvente stopurile cardiace, determinate de o enervare dezlănțuită fulgerător.
Această comportare haotică o întâlnim, din păcate, nu numai la omul de rând, dar și la acele suflete care pretind că s-au angajat pe calea realizărilor spirituale. Și, de fapt, în primul rând, acest caz l-am avut în vedere când am încercat să elucidez tema abordată.
Unii idealiști, datorită unor interpretări cu totul eronate, socotesc că asprimea lor ar aduce chiar roade benefice celor traumatizați de cicălelile lor fără încetare. Câtă încărcătură aberantă în toate justificările lor puerile!
Ei nu fac altceva decât să-și justifice propriile porniri ancestrale de violență și cruzime, care îi domină până la hidoșenie. Iar orgoliul, inseparabil de structura ego-ului, îl împiedică să-și vadă, în mod cinstit, această defecțiune și, în același timp, obstacol pe drumul împlinirilor autentice, vizând propria evoluție.
Mai este oare cazul să ne întrebăm, după ani sau chiar decenii de eforturi și tot felul de austerități, de ce nu ne-am putut urni din loc?
Datorită acestei asprimi existente în noi, aflăm, iată, astăzi, dacă nu am știut-o până acum, că de fapt, nu am făcut nici măcar primul pas spre a urca pe spirala fără sfârșit a Sacralității.
Cum ar putea oare cineva să încerce marea ascensiune, dacă acest “sine”, care îl subjugă, nu-și vede totala neputință în fața măreției Infinitului?!
Cum ar putea, iarăși, un practicant să-și aprindă făclia care-i luminează calea și să-i dea energia necesară înaintării, dacă furtunile pustiitoare împiedică realizarea primei scântei revelatoare?!
Acum, dacă putem vedea singuri, prin noi înșine, toate aceste neajunsuri, mai este cazul să ne mirăm că încă n-am ajuns la o anumită înțelegere a adevărului?!
Cât timp mișcările noastre, pe traiectoria determinată ca drum de împliniri spirituale, vor fi dirijate de gândire și urmărite sever de o voință care dorește neapărat un rezultat final, asprimea va fi și ea prezentă de fiecare dată. Și, în acest context, prin fiecare efort, vom întări și mai mult carapacea care ne limitează existența în dimensiunea mărginită a ego-ului, al cărui prizonier vom rămâne în continuare.
Prin efortul susținut de voință nu vom putea înregistra nici măcar un singur pas pe drumul fără de sfârșit al evoluției spirituale. Acest instrument nu ne poate oferi decât iluzii, stări cu totul înșelătoare, care, prin natura lor, ne prelungesc întemnițarea în hrubele întunecoase ale sinelui.
Minunata flacără care pulverizează încleștările eului înrobitor și oferă perspectiva nemărginirii, este observarea atentă și directă, fără a întreprinde altceva împotriva acestei închisori. Contactul nemijlocit cu ceea ce se observă, fără a face vreo conversație, este unica soluție ce dă posibilitatea practicantului serios să se depășească psihologic pe sine însuși. În acest moment fericit, contopit în Imensitate, el dispare ca personalitate, căci numai funcționând ca “nimic” – psihic – el poate fi întregul.
Niciodată să nu disperați! Reluați observarea gândirii haotice, condiționate de zeci, sute sau chiar mii de ani, dacă va fi cazul. Din ghiarele cerberului “ego” nu se scapă ușor, mai ales când, pentru realizarea acestui final, am folosit cine știe ce metodă, dogmă sau concept care, de fapt, ne-au înlănțuit și mai strașnic.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
