Ilie Cioară – Cărarea îngustă
Ascultați textul citit cu voce:
Au trecut douăzeci și doi de ani de dedublări și doi ani și jumătate de când practic „cunoașterea de sine” și iată că viața îmi oferă o nouă și minunată surpriză. Într-o dimineață din luna august, anul 1971 – mă trezesc ca de obicei pe la ora 6. De cum am deschis ochii, constat cu surprindere că psihic funcționez altfel decât înainte. Gândirea mea nu mai pleca nicăieri, nici înapoi și nici înainte, ci se afla în permanent contact cu clipa prezentă. Ființa întreagă funcționa ca un tot unitar – corpul fizic și psihicul constituiau o perfectă unitate.
După micul dejun am părăsit locuința plecând spre serviciu. Pe stradă, în tramvai, toate mi se păreau altfel. Câte vedeam și auzeam aveau un tainic ecou în sufletul meu, fiind îmbrățișate cu un sentiment de deosebită afecțiune. Fenomenul a durat circa două ore. După care am început să-mi pun întrebări asupra cauzelor ce au generat o astfel de trăire.
Întrucât de multă vreme căutam calea spre Necuprins, i-am zis cărarea cea îngustă. De fapt conștientizez un fel de incizie în structura „eului”, prin care pătrund în Nemărginire. Și orice problemă ce se ivește pe fond psihic o cuprind în ansamblul ei, în mod direct și nemijlocit. Din această cuprindere apare înțelegerea faptului, nealterată de vreo interpretare susținută de acumulările memoriei. Practic, relația directă exclude de la bun început aprecierea, totdeauna relativă, a minții condiționate.
Tot în legătură cu denumirea acestui fenomen m-am gândit și la alți termeni ca: „iluminarea minții”, „stare de eliberare” și „Nirvana”. Desigur că în literatura de specialitate pe care am studiat-o am întâlnit aceste expresii. Însă diferența dintre înțelegerea rațională și trăirea reală a fenomenului respectiv este enormă. Ba mai mult, între una și alta nici nu se poate face vreo comparație. Prima este produsul mărginirii, a intelectului condiționat, iar a doua se realizează în Infinitate.
În prima duminică, care a urmat, n-am mai simțit nevoia de a mă duce la slujba religioasă. Dar, împotriva a ceea ce simțeam, m-am dus la biserica unde mergeam de obicei. Aici slujeau cei trei preoți pentru care aveam mai înainte o stimă deosebită. Acum vedeam cu totul altceva. Modul cum se desfășura întreaga ceremonie era ca o repetare a unei piese de teatru. Slujitorii – niște artiști repetând simple roluri, fără să simtă, să trăiască ceea ce spun.
Țin să precizez că nu era vorba de eul meu – eul care judecă, apreciază, critică, condamnă sau aprobă. Nu! Fiind în contact direct cu slujitorii de la altar, eu nu făceam altceva decât să descriu stările psihice reale ce-i caracterizau în acele momente activitatea lor care se reflecta în puritatea conștiinței mele ca într-o oglindă. Și eu doar îmbrăcam în cuvinte tot ceea ce se petrecea la suprafața și în adâncimea realității.
Tot atât de surprinzător pentru mine a fost și noua mea atitudine față de dedublare. Detașarea mea față de acest fenomen apare tot mai evidentă. Dedublarea o apreciez ca pe un simplu fapt care și-a îndeplinit rostul – demonstrarea nemuririi sufletului și a vieților succesive. În prezent, pentru mine, fenomenul nu mai are niciun fel de însemnătate.
La câtva timp după aflarea cărării înguste mi-au căzut în mână câteva cărți privind conferințele lui Krishnamurti. Până la el nu mai întâlnisem pe nimeni care să descrie egocentrismul uman cu atâta precizie și competență. Îl socotesc drept cel mai autentic trăitor al Adevărului din câți a avut omenirea până la ora actuală. Cunoaștem prea puțin din viața lui Iisus Hristos și ceea ce știm este destul de relativ, fiindcă nu el și-a scris viața. Iar cei care au povestit despre El, nu-L puteau înțelege în mod real. Înțelegerea doar intelectuală a trăitorului veritabil este o înțelegere parțială, cu totul relativă. Ori, în cazul lui Krishnamurti, cele rostite de el au fost înregistrate cuvânt cu cuvânt și cel care le citește și la rândul lui își trăiește propria descoperire le înțelege perfect. De altfel, adevărul nu are decât o singură față. Toți care îl întâlnesc nu pot să-l vadă decât la fel. Exprimarea poate fi aceeași sau diferită, dar sensul este unul și același. Nu are nicio importanță dacă unul l-ar rosti întâi și ceilalți mai târziu. Ceea ce are importanță cardinală este și rămâne întâlnirea cu el. Adevărul îl vezi tu însuți, și nu ca pe ceva arătat de altcineva. Aici nu este cazul de repetare a ceea ce a zis altul.
Și, ca o remarca privind pe marele înțelept, trebuie spus că el a evitat de fiecare dată să dea două răspunsuri clare în ceea ce privește nemurirea sufletului și reîncarnările succesive legate de condiționarea umană. Fiind un om cinstit, cu el însuși nu o putea face decât în cazul trăirii fenomenului dedublării. Numai trăind acest fenomen poți afirma cu întreaga autoritate cele două realități absolute.
De acum, condus nu de ego-ul meu – mărginit, încontinuu interesat de „eu” și „al meu” – ci de adevărata ființă, iată că ceva din interior mi-a poruncit să scriu despre „Cunoașterea de sine”. Și astfel, vrând, nevrând, am devenit poet. Între anii 1971-1972 am compus 300 de poeme și poezii-oglindă. Temele fie mi-au fost impuse din interior, fie determinate în urma discuțiilor cu diferiți semeni, fie luate direct dintr-un dicționar de sinonime.
Pe măsura tratării acestor teme am constatat o seamă de transformări psihologice privind omul vechi: mai întâi o lărgire a ferestrei spre Infinit, prin care tot mai multe acumulări traumatizante dispăreau fără să lase urme. Ambiția, vanitatea, ura, teama nu-și mai găseau sprijin, ca altădată. Practic, nu mai sunt în măsură să înșel sau să urăsc pe cineva. Această capacitate a omului obișnuit a dispărut treptat. Credința și-a pierdut încă de la început orice rațiune de a mai exista. Când întâlnesc direct Sacrul, unde mai are loc această încredințare imaginativă că El ar fi? Nu pot însă condamna pe cineva că trăiește sub condiționarea propriei credințe sau necredințe (ambele pornind din aceeași sursă imaginativă).
Deci, am continuat să-mi duc existența practicând de acum cu tot mai multă ușurință simpla întâlnire cu mine, adică cu cel ce se manifestă prin gânduri, imagini, dorințe, atașamente, temeri etc.
În luna iunie 1988, din profunzimea ființei mele s-a declanșat iarăși un insistent îndemn de a scrie din nou, folosind calea versului. Și, de la acea dată până la începutul lunii august 1990 am mai compus un număr de 680 poezii oglindă. Scrierea lor m-a ajutat enorm fiindcă am descoperit nuanțe ale psihicului uman, mai înainte nesesizate.
Apoi am fost brusc oprit și îndemnat, aș zice presat să scriu această carte.
Tot timpul m-am socotit un simplu instrument destinat să pună la îndemâna semenilor o nouă modalitate de a întâmpina viața. Ceea ce fac nu este nici religie și nici măcar filozofie sau o teorie despre viață și moarte. Nu fac altceva decât să scot în evidență că toată suferința omului și, prin el, a lumii întregi își are originea în conștiința de suprafață, adică în condiționarea umană, că gândirea noastră așa cum funcționează, este cel mai mare dușman al omului. Căci prin procesul de gândire apare gânditorul, care este o ficțiune ce ne amărăște viața, degradându-ne atât moral cât și psihic și fizic.
Prin cele 980 de poezii-oglindă nu fac altceva decât să pun pe cititor în fața oglinzii propriului suflet pentru ca, întâlnindu-se cu el, să se poată înțelege pe sine însuși și depăși în același timp. Or, depășirea condiției umane înseamnă armonia, pacea interioară, care permite Sacrului aflat în noi toți să se manifeste ca iubire, frumusețe, adevăr, bunătate, înțelepciune.
La Sacru, deci, se ajunge nu prin activitatea gândirii, ci prin pasivitatea ei. O minte liniștită face ca Scânteia divină din noi să ne cuprindă întreaga ființă, unindu-ne cu Infinitul.
După aceste scurte semnalări să revenim la fenomenul dedublării care acum se realizează de cele mai multe ori în absența dorinței mele, așa cum se întrunea în etapele de viață anterioare.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Susține Trezirea Inteligenței prin o donație pentru a răspândi lumină, cunoaștere și a crea un viitor mai conștient și iubitor.
