Ilie Cioara – Cautarea

In limbajul curent, deseori auzim folosindu-se cuvântul “căutare” într-un sens cu totul impropriu. De pildă, întâlnim în mod frecvent expresia de căutare a Necunoscutului, a lui Dumnezeu sau a Adevărului etc.

Este oare posibilă o asemenea căutare şi cine anume îşi arogă o astfel de pretenţie pe cât de îndrăzneata, tot pe atât şi de greşit initiata?

In mod real, evident şi logic totodată noi nu vom putea iniţia niciodată o acţiune de căutare decât în perimetrul mărginit al cunoaşterii. A căuta înseamnă a fi înarmat cu o precunoaştere privitoare la acel “ceva”, pe care l-am pierdut cândva şi pe care intenţionăm să-l găsim. Altfel zis, este o tentativă de a reîntâlni un obiect sau fapt concret, a cărui imagine, pe care o am înregistrată memorial, mă ajută să-l recunosc.

Practic, numai cunoscutul poate fi căutat iar căutătorul nu poate fi altul decât “ego-ul, sinele sau personalitatea, ca depozitar al înregistrărilor unor experienţe şi întâmplări anterioare. Pe o plajă de nisip, să zicem, noi ne angajăm să găsim un bob de linte azvârlit la voia întâmplării. Oricât de anevoioasă ar fi această căutare, noi, având imaginea bineconturată a acestui bob, avem şansa găsirii lui.

Or, în cazul amintit iniţial. Dumnezeu în nici o împrejurare nu poate fi obiect de căutare. Şi, dacă mintea, fie dintr-o greşită înţelegere, fie din ignoranţă, o face totuşi, ceea ce va găsi nu poale fi în nici un caz Adevărul, Realitatea ci doar o proiecţie mintală, o plăsmuire, o formă iluzorie, prin excelenţă amăgitoare.

Atâta timp cât mintea noastră funcţionează la nivelul ego-ului, condiţionată deci de timpul care o dimensionează, este şi rămâne incapabilă să iniţieze vreo investigare în afara limitării ce-i dă contur. Deci, cum am putea noi cuprinde Necuprinsul, în mica noastră dimensiune care, oricât ar fi ea de extinsă prin vastitatea erudiţiei sale, va fi şi va rămâne întotdeauna strâmtă, îngustă, mărginită şi incapabilă să se autodepăşească.

Urmărind această logică a realităţii fenomenului de cuprindere în sine, implicit se ajunge la întrebarea dacă nu cumva există totuşi vreo posibilitate ca, prin noi înşine, să conştientizăm această incapacitate.

Desigur că în fiecare om există acel dram de cinste faţă de el însuşi care-i dă posibilitatea să şi descopere neputinţa in faţa imensităţii. In acea clipă, ego-ul fiind cuprins în ansamblul său de către scânteierea Sacrului, tace cu desăvârşire. Iar, în vidul psihologic care survine, întreaga fiinţă este cuprinsă de o perfectă armonie în completă uniune cu Eternitatea. Numai în această ipostază mintea perfect lucidă, manifestată prin energie pură, poate să abordeze Necuprinsul din care ea insasi face parte integrata.

In concluzie, numai o minte complet golită de întregul ei conţinut are posibilitatea de a fi cuprinsă de Adevăr, de ceea ce se manifestă ca nou, proaspăt, de la o clipă la alta.

Numai in această circumstanţă fiinţa umană cunoaşte, prin trăire proprie, ce este veritabila Iubire, împletită nemijlocit cu starea de fericire care, faptic, n-are nici un fel de legătură cu vreun suport din planul fizic.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: