Ilie Cioară – Dincolo de Ego: Spre Infinit
Ființa umană reprezintă chintesența îndelungatului proces de evoluție a vieții pe Terra. Genetic, ea păstrează în universul său toate însușirile tuturor formelor de afirmare a existenței, de la îmbrâncirea la viață a celulei primordiale, …
În noi se află, deci, atât rădăcina vieții, cât și fructul, ca cel mai de seamă rezultat al unui început cu milioane de ani în urmă. Așa fiind, în atitudinea omului apare ca firească influența diferitelor forme de viață care l-au precedat. Ne naștem cu o zestre de înclinații și aptitudini care ne va urmări pe tot parcursul vieții. Pe lângă această moștenire, a cărei realizator suntem tot noi, prin existențele anterioare, mai adăugăm și contribuția din viața actuală. Și, tot așa în continuare, ne formăm în timp o anumită conștiință, prin care ne afirmăm ca personalitate, de fiecare dată când luăm contact cu viața.
Creație a timpului care s-a scurs, conștiința poate fi asemănată cu o sedimentare de straturi geologice. Suprafața vizibilă, iar profunzimea necunoscută. Există un miez, “eul”, de unde sunt dirijate toate activitățile sale, care-i conturează frontierele și care fac din fiecare ins un veritabil izolat.
Individul, la acest stadiu de evoluție funcțional egocentric, nu va putea niciodată să cuprindă și să înțeleagă ceva decât prin prisma propriei condiționări psihologice. Posedat de acumulările obținute prin efort propriu, el nu va putea cunoaște nicidecum starea de armonie și nici Iubirea Adevărată.
Trăind într-o permanentă neliniște, totul îi pare confuz, nesiguranța împletindu-i pânza întregii existențe. Stările turbulente îi dau fie ideea falsă a importanței de sine, fie îl prăvălesc în cea mai sumbră prăpastie a disperării.
Din cauza acestei funcționări defectuoase, el nu este apt să depășească mărginitirea pentru a lua contact direct cu ceea ce este nelimitat și atemporal. De fapt, acesta este și motivul că omenirea, ca manifestare etic-morală, nu a înregistrat niciun progres față de străbunul care locuia în caverne.
În aria de exprimare a gândirii, limitată de timp, nu se pot realiza decât schimbări de suprafață, fără profunzime, care derutează prin iluzia ce o procură ori de câte ori individul inițiază analiza lor. Lucrurile se petrec astfel pentru că, orice metodă ar inventa gândirea, ea nu se poate transforma pe ea însăși.
Numai contactul direct, spontan și nemijlocit cu dimensiunea Iubire creează condiții certe de mutații radicale, care vor plasa omul într-un climat cu totul diferit. Dar, pentru asta, este imperios necesar ca și gândirea să-și înceteze definitiv activitatea, devenind ea însăși o liniște fără margini, necomandată și neimaginată.
Când ego-ul – personalitatea – amuțește, granițele ce îl limitau se topesc și trăitorul acestui fenomen ia legătură în mod spontan, pentru o clipă, cu Infinitul care-i schimbă optica anterioară. În acea fracțiune de timp, el atinge esența lucrurilor, căci este contopit cu Imensitatea, neîngrădită în vreo formă oarecare.
Revenirea și, odată cu ea, încercuirea în granițele lumescului este tot atât de fulgerătoare. O nouă eclipsare a aceleiași gândiri agitate echivalează cu o nouă contopire cu Nemărginirea. Flacăra atenției care însoțește observarea și ascultarea gândirii haotice, cu insistența respectivă, va mări corespunzător numărul acestor clipe de adevărată trăire spirituală.
Și-ntr-o fericită zi, pe neașteptate, în zidul de separare a celor două dimensiuni, se produce o breșă – o reală deschidere între finit și Infinit. Acest fenomen al deschiderii este ceva straniu. El apare printr-o explozie care îți umple întreaga ființă de o bucurie ce nu se poate exprima sau descrie. Impresia este atât de puternică și de inedită totodată, încât efectul său nu-l poți tăinui. Îl strigi în interior, ca și în afară, printr-o formulă oarecare, din care reiese că înțelegi, dincolo de vorbe, ce este eliberarea de robotizarea minții și confuzia gândirii.
Valorile formulate și alimentate mai înainte de gândire apar acum ca niște nimicuri, ca ceva lipsit de valoare și fără rațiune. Mereu surprins, te întrebi cum ai putut fi așa de orb ca să nu vezi ceea ce, acum, apare cu atâta claritate.
Trecerea în Infinit se realizează cu o ușurință și o simplitate incredibile. Orice tentativă de a o împărtăși și altora te va convinge în curând că este o muncă zadarnică. Nu ești înțeles. Oamenii care nu o pot realiza înclină mai degrabă să te considere un entuziast aventurat pe aripile fanteziei. Nimic din toate acestea!
Cum ar putea cineva să înțeleagă că gândirea ta este cuminte și tace, când în mintea interlocutorului este o permanentă vânzoleală, așa cum odinioară exista și în tine. Și totuși, frumusețea fenomenului, ca și buna ta credință nu vor înceta să-i ajute pe cei ce vor și, indirect, chiar și pe aceia care nu doresc în mod fățiș acest lucru.
Cât timp va dăinui această disponibilitate, ca impuls interior, desprins de orice scop personal, nu se știe! Poate că, într-o zi, îți va spune: taci, astâmpără-te! sau îți va cere să faci și altceva! Nu știm nimic, căci ne simțim cu adevărat “un nimic”, care întâmpină viața așa cum vine ea, fără întoarcere spre ieri și fără a face vreo proiecție spre mâine.
Deschiderea aceasta de care vorbim aici, prin cuvinte atât de seci, lipsite de conținut și neputincioase, nu este o realizare dorită sau imaginată. Ea vine de la sine, fără să o chemăm, să o imaginăm sau să o dorim în vreo formă sau alta.
De-acum, cu fiecare traversare, fereastra inițială se lărgește tot mai mult, mărind corespunzător lumina și claritatea pe aria întregii ființe. Cunoașterea de sine ia proporții, adâncindu-se progresiv în straturi din ce în ce mai profunde, prin demolarea fără încetare a structurilor relative ale ego-ului.
Fiecare trecere din mărginitire în Nemărginire se realizează într-o perfectă simplitate. Orice dorință, imagine sau reacție sunt întâmpinate cu toată atenția, fără a avea în vedere vreun anume rezultat, ca scop, ideal, etc. În urma acestui contact, întregul ego se dezagregă, doar prin simpla lui iluminare.
În final, să reținem că tot secretul deschiderii inițiale, ca și trecerea dintre cele două dimensiuni, constă în dizolvarea spontană a “ego-ului”, la întâlnirea lui cu flacăra atenției.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
