Ilie Cioara – Deschiderea

Fiinţa umană reprezintă chintesenţa îndelungatului proces de evoluţie a vieţii pe Terra. Genetic, ea păstrează în universul său toate însuşirile tuturor formelor de afirmare a existenţei, de la îmbrâncirea la viaţă a celulei primordiale, ….

In noi se află, deci, atât rădăcina vieţii, cât şi fructul, ca cel mai de seamă rezultat al unui început cu milioane de ani în urmă. Aşa fiind, în atitudinea omului apare ca firească influenţa diferitelor forme de viaţă care l-au precedat. Ne naştem cu o zestre de înclinaţii şi aptitudini care ne va urmări pe tot parcursul vieţii. Pe lângă această moştenire, a cărei realizator suntem tot noi, prin existenţele anterioare, mai adăugăm şi contribuţia din viaţa actuală. Şi, tot aşa în continuare, ne formăm în timp o anumită conştiinţă, prin care ne afirmăm ca personalitate, de fiecare dată când luăm contact cu viaţa.

Creaţie a timpului care s-a scurs, conştiinţa poate fi asemănată cu o sendimentare de straturi geologice. Suprafaţa yizibilă, iar profunzimea necunoscută. Există un miez, “eul”, de unde sunt dirijate toate activităţile sale, care-i conturează frontierele şi care fac din fiecare ins un veritabil izolat.

Individul, la acest stadiu de evoluţie funcţional egocentric, nu va putea niciodată să cuprindă şi să înţeleagă ceva decât prin prisma propriei condiţionări psihologice. Posedat de acumulările obţinute prin efort propriu, el nu va putea cunoaşte nicidecum starea de armonie şi nici Iubirea Adevărată.

Trăind într-o permanentă nelinişte, totul îi pare confuz, nesiguranţa împletindu-i pânza întregei existenţe. Stările turbulente îi dau fie ideea falsă a importanţei de sine, fie îl prăvălesc în cea mai sumbră prăpastie a disperării.

Din cauza acestei funcţionări defectuoase, el nu este apt să depăşească mărginirea pentru a lua contact direct cu ceea ce este nelimitat şi atemporal. De fapt, acesta este şi motivul că omenirea, ca manifestare etic-morală, nu a înregistrat nici un progres faţă de străbunul care locuia în caverne.

In aria de exprimare a gândirii, limitată de timp, nu se pot realiza decât schimbări de suprafaţă, fără profunzime, care derutează prin iluzia ce o procură ori de câte ori individul iniţiază analiza lor. Lucrurile se petrec astfel pentru că, orice metodă ar inventa gândirea, ea nu se poate transforma pe ea însăşi.

Numai contactul direct, spontan şi nemijlocit cu dimensiunea Iubire creează condiţii certe de mutaţii radicale, care vor plasa omul într-un climat cu totul diferit. Dar, pentru asta, este imperios necesar ca şi gândirea să-şi înceteze definitiv activitatea, devenind ea însăşi o linişte fără margini, necomandată şi neimaginată.

Când ego-ul – personalitatea – amuţeşte, graniţele ce îl limitau se topesc şi trăitorul acestui fenomen ia legătură în mod spontan, pentru o clipă, cu Infinitul care-i schimbă optica anterioară. In acea fracţiune de timp, el atinge esenţa lucrurilor, căci este contopit cu Imensitatea, neîngrădită în vreo formă oarecare.

Revenirea şi, odată cu ea, încercuirea în graniţele lumescului este tot atât de fulgerătoare. O nouă eclipsare a aceleiaşi gândiri agitate echivalează cu o nouă contopire cu Nemărginirea. Flacăra atenţiei care însoţeşte observarea şi ascultarea gândirii haotice, cu insistenţa respectivă, va mări corespunzător numărul acestor clipe de adevărată trăire spirituală.

Şi-ntr-o fericită zi, pe neaşteptate, în zidul de separare a celor două dimensiuni, se produce o breşă – o reală deschidere între finit şi Infinit. Acest fenomen al deschiderii este ceva straniu. El apare printr-o explozie care îţi umple întreaga fiinţă de o bucurie ce nu se poate exprima sau descrie. Impresia este atât de puternică şi de inedită totodată, încât efectul său nu-l poţi tăinui. Il strigi în interior, ca şi în afară, printr-o formulă oarecare, din care reiese că înţelegi, dincolo de vorbe, ce este eliberarea de robotizarea minţii şi confuzia gândirii.

Valorile formulate şi alimentate mai înainte de gândire apar acum ca nişte nimicuri, ca ceva lipsit de valoare şi fără raţiune. Mereu surprins, te întrebi cum ai putut fi aşa de orb ca să nu vezi ceea ce, acum, apare cu atâta claritate.

Trecerea în Infinit se realizează cu o uşurinţă şi o simplitate incredibile. Orice tentativă de a o împărtăşi şi altora te va convinge în curând că este o muncă zadarnică. Nu eşti înţeles. Oamenii care nu o pot realiza înclină mai degrabă să te considere un entuziast aventurat pe aripile fanteziei. Nimic din toate acestea!

Cum ar putea cineva să înţeleagă că gândirea ta este cuminte şi tace, când în mintea interlocutorului este o permanentă vânzoleală, aşa cum odinioară exista şi în tine. Şi totuşi, frumuseţea fenomenului, ca şi buna ta credinţă nu vor înceta să-i ajute pe cei ce vor şi, indirect, chiar şi pe aceia care nu doresc în mod făţiş acest lucru.

Cât timp va dăinui această disponibilitate, ca impuls interior, desprins de orice scop personal, nu se ştie! Poate că, într-o zi, îţi va spune: taci, astâmpără-te! sau îţi va cere să faci şi altceva! Nu ştim nimic, căci ne simţim cu adevărat “un nimic”, care întâmpină viaţa aşa cum vine ea, fără întoarcere spre ieri şi fără a face vreo proiecfie spre mâine.

Deschiderea aceasta de care vorbim aici, prin cuvinte atât de seci, lipsite de conţinut şi neputincioase, nu este o realizare dorită sau imaginată. Ea vine de la sine, fără să o chemăm, să o imaginăm sau să o dorim în vreo formă sau alta.

De-acum, cu fiecare traversare, fereastra iniţială se lărgeşte tot mai mult, mărind corespunzător lumina şi claritatea pe aria întregei fiinte. Cunoaşterea de sine ia proporţii, adâncindu-se progresiv în straturi din ce în ce mai profunde, prin demolarea fără încetare a structurilor relative ale ego-ului.

Fiecare trecere din mărginire în Nemărginire se realizează într-o perfectă simplitate. Orice dorinţă, imagine sau reacţie sunt întâmpinate cu toată atenţia, fără a avea în vedere vreun anume rezultat, ca scop, ideal, etc. în urma acestui contact, întregul ego se dezagregă, doar prin simpla lui iluminare.

In final, să reţinem că tot secretul deschiderii iniţiale, ca şi trecerea dintre cele două dimensiuni, constă în dizolvarea spontană a “ego-ului”, la întâlnirea lui cu flacăra atenţiei.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.