Ilie Cioara – Dimensiunea “Eu” si dimensiunea “Iubire”

Fiinţa umană, ca cea mai evoluată formă de viaţă de pe pământ, are posibilităţi duble de funcţiore. In mod obişnuit ea funcţionează în dimensiunea “eului”. In care egocentrismul este caracteristica sa inerentă, indestructibil legată de acest nivel de existenţă şi exprimare. In cazuri fericite, cu totul excepţionale, când reuşeşte să se desprindă total de acest plan, ea întâlneşte o nouă dimensiune, numită “Iubire”, Energie pură, Infinit.

Cele două domenii nu au nici un fel de tangenţă între ele. Nici una nu este fructul sau continuarea celeilalte. Ele nu pot să coexiste, fiindcă nu au nimic comun ca să le unească. Dimpotrivă, ele se exclud în totalitate. Cand există una, cealaltă lipseşte cu desăvârşire. Fiecare îşi păstrează în exclusivitate propria sa independenţă. Prima, oricâtă extindere ar avea ca volum al cunoaşterii, este totuşi limitată. A doua nu are nici un fel de margine, este infinită.

Dimensiunea “eu” mai este numită: ego, sine, conştiinţă de suprafaţă, personalitate sau lumea finită a individului. Ea este determinată de propriul său conţinuţ. Pe suprafaţa ei se află înregistrate toate acumulările rasei umane şi zestrea propriului efort din această existenţă, ca şi din cele anterioare. In conţinutul său sunt adunate: experienţe, întâmplări, fapte, idei, credinţe ca şi tot felul de idealuri.

Aici, în acest spaţiu limitat, se duce o luptă permanentă între diferite dorinţe, fiecare dintre ele aspirând la întâietate. Indată ce una din ele capătă prioritate, altele încearcă să o submineze şi şă-i ocupe locul atât de mult râvnit de fiecare în parte.

In sfera “ego-ului”, totdeauna mărginit de o linie de centură care-l conturează, nu este niciodată lumină. De altminteri, nici nu ar putea să fie aşa ceva, cât timp dorinţele pătimaşe îşi revendică, fiecare cu intensitatea sa, favorul priorităţii. Bătăliile neîncetate creează o atmosferă de confuzie şi întunecimi cu stări conflictuale frecvente. Violenţa, folosită ca cel mai dur instrument de afirmare, tronează pe cel mai înalt soclu. Ea este socotită ca cea mai eficientă armă, pentru orice gen de împlinire, pe câmpul atât de arid al acestui plan. Ipocrizia o ajută adesea în strategia luptei, iar aroganţa îi exagerează importanţa, ori de câte ori înscrie o ieftină gloriolă.

Funcţionând pe acest plan, individul se află într-o permanentă alertă, zbuciumul fiind însăşi canavaua pe care se ţese pânza îndoliată a unei vieţi nefireşti. Din cauza unei educaţii greşite, omul funcţionează ca un mecanism care se repetă până la obsesie. Conformarea la calapoadele educaţionale, oferite de societate, îl pun în imposibilitatea de a lua contact şi a înţelege în mod real desfăşurarea atât de simplă a vieţii adevărate.

Orice activitate am întreprinde în interesul, acestei dimensiuni, în scop de ameliorare sau transformare a fiinţei proprii, este muncă de Sisif. Oricâtă apă s-ar turna în butoiul Danaidelor, el va continua să rămână gol la nesfârşit. Orice efort făcut de “sine” conduce în mod inerent la intarirea si mai mare a acestuia. Ii va lărgi, eventual, spaţiul, prin alte acumulări, dar de schimbat radical nu se poate schimba niciodată. Modificări de suprafaţă sunt posibile dar, prin ele, nu se realizează decât o şi mai mare iluzie, datorită unui camuflaj mai complet.

Dimensiunea Iubire are, şi ea la rândul său, mai multe denumiri, din care enumerăm o bună parte, pentru a da posibilitatea cititorului să se orienteze mai uşor. Cele mai frecvente denumiri sunt: Adevăr, Realitate, Dumnezeu, Imensitate, Infinit, Inteligenţă etc. Din însăşi sensul cuvintelor care o definesc, rezultă că ea nu este mărginită de nici un fel de frontiere.

In această dimensiune sunt inexistente: credinţele, idealurile, dorinţele şi oricare alte componente similare, întâlnite în lumea mărginită. Din aceste considerente, în acest minunat climat, nici nu există frământări, contradicţii, confuzii, durere, ură etc.

Nemărginirea neputând fi cuprinsă de închipuire sau de gândire, despre ea nu avem nimic de spus. Putem vorbi şi da explicaţii numai despre ceea ce mintea noastră poate să cuprindă. In faţa Necuprinsului mintea este pe cât de săracă, pe atât de incapabilă de a-l cuprinde şi a-l înţelege. De fapt, în momentul când în noi se afirmă Imensitatea, ca stare de trăire a fiinţei umane integrale, dimensiunea “eu”, cu toată capacitatea exprimării sale, este inexistentă.

Dacă, pe parcursul unei clipe, fiinţa umană, într-o conjunctură fericită, cuprinsă în Nemărginire va încerca o explicaţie, subit ea se desprinde de această dimensiune devinind un om obişnuit: intervenţia gândirii, cu aprecierile şi concluziile ei “savante” au determinat căderea dintr-o dimensiune în alta.

Despre o trăire în domeniul Iubirii nu avem prea multe de spus. Dar, totuşi să încercăm o anumită reliefare de simţăminte şi stări de a fi, întâlnite numai în acest context de fiinţare.

In uniune cu Iubirea, suntem pace desăvârşită, dispunem de libertate totală, lipseşte noţiunea “sinelui”, deşi ne bucurăm de o claritate şi sensibilitate a minţii cum nu am întâlnit vreodată în perimetrul gândirii.

Prin liniştea cu care, de fapt, ne contopim, suntem noi înşine acea linişte, echilibru, armonie fără să existe vreo nuanţă de dualitate: ne extindem la Infinit. Practic, atingând “nimicul” psihologic, “ego-ul” dispare şi, în lipsa lui, Imensitatea ne cuprinde integral, făcându-ne una cu Ea. Să mai arătăm şi faptul că, deşi integraţi în Marea Energie Cosmică, ne menţinem în continuare ca stare de supraconştiinţă.

Intre această stare de universalitate şi cuceririle ştiinţei nu există nici un fel de interferenţă. Ba, dimpotrivă, orice intervenţie a ştiinţei constituie un real impediment în calea pătrunderii în această dimensiune.

Numai trăirea cu şi în această Imensitate operează transformări radicale în structura individului. Nu altceva! Deci, înţelegerea prin noi înşine a acestei realităţi capătă adevărata valoare şi însemnătate pe drumul spiritualităţii.

Şi în ce fel o vom putea realiza?

Pornim, de fiecare dată, de la observarea realităţii lucrurilor şi a faptelor. Mai întâi observăm mişcarea gândirii, ca reacţie la întâlnirea cu mişcarea vieţii. Observarea ripostelor cu care întâmpinăm noutatea existenţei va conduce, fără efort şi inevitabil, la dizolvarea lor. Clipa de linişte care se obţine în acest mod reprezintă momentul trecerii în cealaltă dimensiune.

Gândirea fiind de-acum total amuţită, armonia din noi face să cadă zidurile ce înconjoară ego-ul: Şi astfel, din domeniul limitării, ne extindem la infinit. Bucuria liniştită pe care o simţim aici, fără să fie susţinută de un anume motiv, este semnul neîndoielnic al cuprinderii în acea dimensiune. Numai acolo vom întâlni certitudinea şi Adevărul la absoluta lui valoare. Iluziile, stările amăgitoare, în astfel de împrejurări, sunt cu desăvârşire excluse.

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: