Ilie Cioara – Disciplina

Prin disciplină înţelegem totalitatea regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivităţi. Aşa cum rezultă din această orientare, disciplina apare ca un tipar în care societatea îl înghesuie pe individ, obligându-l să se conformeze atât ca gândire, cât şi ca manifestare exterioară. Prin strunirea sa permanentă iau naştere inevitabilele automatisme care îl deteriorează, făcând din el un simplu robot.

Condiţionat de societatea în care s-a dezvoltat, individul este incapabil să ia contact direct cu realitatea lucrurilor. Şi, în acest context, viaţa îi apare ca ceva cu totul insipid şi fără sens. Cu alte cuvinte, fiinţa umană îşi pierde însuşirile sale esenţiale, prin nenumăratele forme de înlănţuire ale unei anumite metode care încearcă să standardizeze totul.

Uneori, când tiparele sunt prea rigide, individul acumulează interior tot mai numeroase contradicţii, a căror energie se declanşează în exterior, cu efecte mai mult sau mai puţin distrugătoare, în funcţie de amplitudinea tensională. In acest fel, au loc de la simple tulburări sociale, până la revoluţii sângeroase care schimbă structurile vechi prea subiective şi oprimante cu altele mai puţin dure şi mai promiţătoare.

In tratarea acestei teme, nu ne referim la o astfel de disciplină, cu caracter de împilare, care cândva răbufneşte prin răfuieli vindicative ce degradează fiinţa umană, coborând-o până la nivel de sălbăticie.

Disciplina de care vorbim aici este veşmântul seriozităţii, pe care-l îmbracă omul ce a atins stadiul de maturitate spirituală, capabil să înţeleagă sensul real al existenţei.

Un om cu adevărat disciplinat este acela care reuşeşte să pună ordine în perimetrul haotic al minţii sale. Liniştea sa interioară, care ia fiinţă prin observarea şi dizolvarea în acelaşi timp a stărilor conflictuale, este, de fapt, adevărata disciplină.

Starea de acurateţe şi de inocenţă, urmare firească a păcii sufletului, ridică individul la înălţimea posibilităţilor sale optime. Ca fiinţă umană, eliberată de un trecut pe cât de relativ, pe atât de înrobitor, poate, prin noua sa optică, să înţeleagă semnificaţia adevăratei trăiri.

De asemenea, ca fiinţă umană, funcţional unitară, integrată în universalitate, înţelege întreaga pletoră de vicistitudini pe care i le oferă din abundenţă această lume, confuză până la demenţă, la toate răspunzând prin cea mai extraordinară armă: Iubirea sa.

Iubirea, şi nu altceva decât ea, este cea mai eficientă atitudine, care conduce inevitabil la adevărata revoluţionare a lumii. Numai ea transformă benefic, radical, din temelie; ea singură, numai prin simpla prezenţă, creează alt gen de relaţii interumane, cu totul deosebite de cele existente astăzi în lume. Iar transformarea lumii, în ansamblul ei, nu poate avea loc decât prin transformarea fiecărui individ în parte.

Numai transformarea noastră, a omului care funcţionează deficitar, egocentric va putea produce mutaţii structurale la nivel mondial. Atunci vom putea construi o lume nouă, în care să fie inexistente violenţa, ura, lăcomia, dispreţul, orgoliul şi orice alte nuanţe similare, când toate acestea vor dispărea din cadrul activităţii noastre cotidiene.

Fiecare dintre noi avem în fiinţa noastră toate însuşirile necesare, capabile să ne conducă la împlinirea acestei grandioase opere, cu efecte universale. Insuşirile pe care le avem deja ne aşteaptă să le descoperim, dându-le astfel posibilitatea de fructificare la potenţialul lor maxim.

Munca personală, concretizată prin autocunoaştere, ne deschide, fără nici un fel de dubiu, posibilităţi nebanuite spre a lua contact cu splendorile inexprimabile ale Infinitului.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: