Ilie Cioara – Dumnezeu

Dumnezeu, socotit drept zeu al răzbunării, care exprimă teamă, ba chiar groază, este solicitat adesea ca sprijin în rezolvarea răfuielilor omeneşti. In războaiele sângeroase, fiecare parte beligerantă îi invocă prezenţa, ca însoţitor în lupte. In acest scop, slujitorii altarelor, consideraţi drept intermediari între om şi Dumnezeu, binecuvântează atât pe războinici cât şi armele ucigaşe. La nevoie, în probleme acute,” Dumnezeu este invocat şi individual, cu îndârjită insistenţă pentru ca mai apoi, după atingerea scopului, să fie dat uitării.

Dintr-o greşită interpretare, omul ignorant l-a coborât pe pământ şi i-a dat chip după propria-i înfăţişare. Şi, pentru a-l avea la îndemână, i-a fixat imaginea în icoane şi statui, spre care-şi îndreaptă nădejdea la momentele de grea încercare.

Odată cu scurgerea vremilor, conceptul de divinitate, coborât la nivelul minţilor limitate, a fost diversificat. Astăzi, religiile cu nenumăratele lor secte separă şi învrăjbesc locuitorii Pământului. Uneori, au loc chiar conflicte sângeroase pe motive religioase.

Alţii, datorită opacităţii minţii lor, îi neagă însăşi existenţa. Pentru această categorie de oameni, materia brută este unica realitate în întregul univers. Şi, ca atare, tot restul existenţial nu înseamnă altceva decât opera hazardului.

Ateismul este o adevărată urgie pentm suflet, cu implicaţii dezastruoase mai ales la trecerea în lumea astrală. Faţă de această categorie de semeni nu putem avea decât o profundă compasiune. Să nu rămânem, însă, doar la aspectul exterior al temei şi să adâncim, pe cât ne este posibil, investigaţia. Cuvântul „Dumnezeu” nu este decât un simbol, nicidecum realitatea în sine. Această realitate trebuie căutată aşadar în spatele cuvântului. Datoria fiecărei fiinţe umane inteligente este aceea de a o descoperi. Căci numai din descoperirea realităţii se nasc certitudini – evidente prin ele însele – care fac inoperante orice fel de discuţii sau dispute contradictorii.

Intre afirmaţia credinciosului şi aceea a eului nu există decât o simplă diferenţă de nuanţă, sprijinită pe o convingere sau alta, la nivel intelectual, potrivit condiţionării respective.

Unul crede că există Dumnezeu, celălalt, dimpotrivă, crede câ nu există.

Or, credinţa, nesusţinută de descoperirea proprie a realităţii respective, este cu totul superficială. De fapt, această carenţă constituie obstacolul care impiedică realizarea religiei adevărate, universal acceptată.

Numai descoperirea Sacrei Realităţi prin experienţă individuală directă, va crea premise pentru statornicirea acestui Unic Adevăr. Mesajul lui Iisus Christos acesta era, de a forma o singură religie, fondată pe relaţia directă a omului cu Dumnezeu.

Să nu rămânem însă la acest nivel şi să mergem şi mai în profunzime cu incizia investigaţiei.

Dacă această Energie Cosmică există peste tot şi în toate, înseamnă că ea se află şi în noi, în fiecare fiinţă umană.

Christos atestă, în mod categoric, acest adevăr. Prin urmare, acel misterios Necunoscut trebuie căutat numai în profunzimea fiinţei noastre!

Dar putem noi oare cu mintea noastră cunoscătoare să aflăm acel „ceva” Necunoscut şi fără limite? Nicidecum! Orice tentativă ar fi zadarnică! Iar eventualele descifrări vor fi doar amăgiri, ficţiuni ale propriei minţi.

Aşadar, „Tacă mintea noastră ştiutoare”!

O dată cu tăcerea – o veritabilă moarte psihologică – mintea total smerită, liberă de orice trecut şi fără să aştepte vreo eventuală realizare, devine disponibilă noului.

Prin urmare, nu noi mergem spre această Realitate, ci Ea vine spre noi când vasul conştiinţei este complet golit. Concomitent cu această operaţie întreaga noastră fiinţă, pătrunsă de o infinită lumină, se identifică, prin topire în Marele Tot şi trăim din plin fericirea acauzală cu impulsuri de Iubire şi Frumuseţe fără margini.

Despre Dumenzeu nu putem vorbi decât atunci când i-am oferit întreaga noastră fiinţă, ca instrument de exprimare a Lui.

In rest, orice atestare sau negare privitoare la propria-i realitate constituie lipsă de pietate, orgoliu, trufie, cu înscrisuri degradante morale şi spirituale.

In concluzie, mai precizăm, că noi nu-l putem întâlni pe Dumnezeu decât prin Rugăciunea tăcerii smerite, şi că El însuşi ne îmbrăţişează întreaga fiinţă, oferindu-ne toate binefacerile cu puteri sfinţitoare.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.