Ilie Cioara – Evadarea

Funcţionând ca fiinţe incomplete – fragmente confuze şi conflictuale – nu suntem capabili să înţelegem desfăşurarea normală a vieţii. Şi, pentru că nu-i putem descifra mişcarea ei în actualitatea imediată, căutăm tot soiul de refugii.

Nemulţumirea şi angoasele generează şi întreţin o întreagă gamă de himere, prin care nădăjduim să aflăm siguranţa şi mângâierea. Cu toată pregătirea noastră intelectuală sau forţa fizică, prin care nu pierdem niciodată prilejul de a ne mândri, suntem totuşi nişte slăbănogi, incredibil de neputincioşi, chiar în faţa unor probleme de minimă importanţă.

Psihologic legaţi de trecut prin concluzii bazate pe informaţii, întâmplări şi experienţe proprii sau străine de noi, ne comportăm ca nişte veritabili roboţi, ce văd şi interpretează totul prin subiectivismul plăcerii şi durerii personale. Căutăm în permanenţă plăcutul şi fugim de tot ceea ce ne contrariază mângâierea simţurilor. Având înaintea ochilor aceste două alternative noi abordăm viaţa şi vrem să o gustăm în funcţie de imaginile unor clipe trăite odinioară. Ca prizonieri ai unui trecut, mai recent sau mai îndepărtat, suntem ca nişte păpuşi manevrate de o existenţă imaginară, care se vrea neapărat repetată.

Nemulţumiţi de un prezent ce rămâne de fiecare dată neînţeles, noi evadăm spre “ceva închipuit”, pe care-l evaluăm a fi formula salvatoare. Aria evadărilor este tot atâta de extinsă şi de deosebită prin conţinutul său, ca şi diversitatea dorinţelor pe care le urmărim cu înverşunare; amintim din acestea: drogul, alcoolul, sexualitatea, goana după distracţii, idealuri politice, religioase etc.

Mişcarea evadării porneşte din prezent, calificată ca dezertare, ca fugă din faţa a ceea ce este real şi imediat, şi se îndreaptă imaginativ spre un trecut de la care se speră aflarea soluţiei, pentru ca apoi, în continuare, să se proiecteze în viitor drept urmărire a scopului imaginat. Dar să venim cu câteva exemple.

O reuşită, care a avut loc la ora “H”, reală în clipa respectivă, la scurtă vreme ea nu ne mai satisface. Şi, de aici, nevoia de a-i da o mai mare amploare printr-o prezenţă continuă. Dorim s-o afle cât mai mulţi şi prin această publicitate, să fim admiraţi prin cât mai frecvente aplauze. Astfel devenim un adevărat abis, care nu poate fi umplut niciodată de setea satisfacţiilor. Ba, dimpotrivă, profunzimea şi haosul ce-l caracterizează iau proporţii.

Insuccesul ne mâhneşte şi nemulţumirea caută soluţii salvatoare, de pildă, în consumul de alcool. Sub influenţa alcoolului, activitatea gândirii devine mai lentă şi cu ea ego-ul mai puţin pretenţios. Activitatea iniţială a neplăcutului se estompează treptat, uneori chiar până la anularea completă a efectului stresant. Dar, efectul durează atât timp cât durează şi efectul alcoolului. Iar repetarea consumului exagerat înregistrează patima alcoolică, cu urmările sale negative pe cele două planuri: fizic .şi psihic.

In acelaşi context, amintim consumul de droguri, care oferă beţia albă, cu efecte de moment radicale. Ele desprind drogatul de realitatea vieţii, îndestulându-l imaginativ până la exces, dându-i iluzia falsei fericiri.

Un alt gen de evadări este reprezentat de un număr nesfârşit de idealuri, specifice fiecărui individ în parte. Şi aici, ca şi în cazurile precedente, idealurile sunt determinate de aceeaşi lipsă a înţelegerii vieţii, care aduce omul în pragul disperării. Numai-spiritele confuze, prinse în cătuşele ego-ului, cunosc disperarea obligându-le să-şi pună nădejdea în diverse idealuri. Iar idealurile, fie ele religioase, politice sau de oricare altă nuanţă, nu pot fi decât manifestări ale lumii finite, care contribuie la amplificarea haosului.

Dacă toate aceste semnalări sunt fapte clare, bine înţelese de fiecare dintre noi, nu ne rămâne altceva de făcut decât să luăm contact direct cu noi înşine, aşa cum suntem. Deci, practic, folosim atenţia la întreaga ei capacitate, conştientizând confuzia, teama, ignoranţa, disperarea şi entuziasmul, ca şi oricare tendinţă spre evadare. Intâlnirea corectă cu noi înşine ne va arăta că noi suntem toate acestea în Clipa când ele îşi manifestă prezenţa. Iar tăcerea lor, obţinută prin simpla demascare, ne deschide larg poarta Infinitului, în care fiinţa întreagă se contopeşte.

De-acum integraţi în Universialitate, nu se mai ivesc nici un fel de probleme. Omul, făptura lui Dumnezeu, în unitatea cu Creatorul, cunoaşte prin propria lui trăire adevărata fericire, pe care o împrăştie cu dărnicie tuturora, fără a se împuţina vreodată.

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: