Ilie Cioară – Există un “dincolo”?

Întrebarea aceasta, dacă există sau nu altă viaţă, după ce suportul fizic cedează, este pusă în mod frecvent, mai ales atunci când avem o anumită tangenţă cu fenomenul morţii. În clipa în care ne părăseşte o fiinţă dragă, dintr-o dată, interesul ne electrizează şi, fie în mod tacit, fie manifestat în exterior, încep să ne frământe tot felul de interogaţii.

Impresionaţi de fenomenul despărţirii, unii îşi consacră întreaga existenţă cercetării pentru aflarea adevărului. Alţii, dintr-o teamă nejustificată, nici măcar nu vor să abordeze o asemenea temă. Adâncul fiinţei lor fiind puternic zdruncinat, ori de câte ori văd cum haina neputincioasă este oferită pământului lacom, totdeauna gata să primească ultima ofrandă a unei existenţe.

La întrebarea noastră, oamenii dau două răspunsuri diametral opuse. Unii afirmă că există o continuitate a vieţii într-o altă dimensiune şi că o forţă diriguitoare ar avea grijă de fiecare ins în parte. Temători şi cât mai interesaţi pentru ziua de mâine, aceştia au născocit tot felul de credinţe – prin natura lor anticipative – în care îşi pun întreaga speranţă. De fapt, în toate acestea se întâlnesc şi se susţin reciproc ignoranţa şi teama cu interesele special active ale unei întregi ierarhii dominate ea însăşi de vanitatea amăgitoare a nelipsitului ego.

Dacă ar exista convingerea fermă a nemuririi omului care prin aşa-zisa moarte, practic, doar se desprinde de haina ce a devenit inaptă asocierii cu viul, pentru a trece într-o altă dimensiune, invizibilă simţurilor obişnuite, atunci alta ar fi mentalitatea şi comportarea din această lume a acelora care cred.

Atât filosofii, cât şi teologii, abordează perenitatea viului numai ca o idee, un concept, despre care se mulţumesc să vorbească doar teoretic şi nu ca o realitate, care ne obligă să o descoperim prin investigaţii proprii.

In trecutul istoric al omenirii nu prea îndepărtat, nu rareori au fost cazurile când acei care au îndrăznit să demonstreze acest sfânt adevăr, au sfârşit arşi pe ruguri. Şi, culmea! Judecătorii şi călăii lor o făceau în numele bunului Dumnezeu!

O altă categorie de oameni de-ai noştri, la fel şi ei teoreticieni, susţin sus şi tare că nu există nimic altceva decât ceea ce cade sub propriile lor simţuri. Datorită acestei convingeri, ei îşi trăiesc viaţa într-o permanentă goană după acele pseudovalori, care încearcă să îndestuleze abisurile lacomului ego. Pentru ei, eternul vieţii este identic cu eterna plăcere.

Pentru această categorie de oameni, bogăţiile, averea, banii sunt supremul ideal, care le poate satisface plenar toate împlinirile legate de efemer.

Spre deosebire de cei care cred, punându-şi nădejdea în bunătatea celui suprem şi care-şi amână transformarea pe mâine, aceştia din urmă îşi îndreaptă privirea numai spre ceea ce le cade sub simţuri. Pentru ei, totul are început şi sfârşit aici, în lumea senzaţiilor şi a formelor materiale pipăibile.

Importanţa temei nu constă în a crede sau a nu crede într-o viaţă de dincolo de moarte, ci a ne vedea aşa cum suntem în clipa de faţă. Numai acest simplu contact cu noi înşine, cu gândurile, dorinţele şi senzaţiile ce se ivesc, ca urmare a provocărilor necontenite ale vieţii în mişcare, ne va conduce la pacea, liniştea interioară, care dizolvă toate câte apar sub formă de reacţii memoriale. Iar, în golul psihologic, va apare Iubirea creatoare, singura în măsură să ne aducă transformarea radicală, binefăcătoare. Prin dispariţia vechiului, creaţie a timpului şi condiţionării care năvăleşte automat în zona conştientului – apare o minte nouă ca energie pură, fără dimensiune, ce ne integrează în universialitate.

Din această ipostază, de tăcere absolută, în care nouă înşine, într-o stare de supraconştiinţă, ni se dezvăluie că suntem nemuritori şi că, părăsind corpul, în noua dimensiune, ce ne devine patrie, în care ne naştem, păstrăm întreaga memorie, ca şi calităţile şi defectele, corespunzătoare stadiului de evoluţie la care am ajuns.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.