Ilie Cioara – Gandirea

Izvorul gândirii îl găsim în simţurile cu care este înzestrată fiinţa umană şi prin care ia contact cu realitatea obiectivă a lucrurilor. Gândirea foloseşte datele furnizate de senzaţii şi percepţii care se înregistrează mintal sub formă de memorie. Reflectarea realităţii în gândire se concretizează prin noţiuni, judecăţi şi raţionamente.

Gândirea se materializează prin haina cuvintelor. Nu gândim decât prin rostirea tacită a vorbelor. Iar încetarea unei asemenea rostiri echivalează, de fapt, cu încetarea gândirii.

Dintre operaţiile mai de seamă ale gândirii amintim: analiza şi sinteza, generalizarea şi sistematizarea, abstractizarea şi concretizarea. Iar proceselor de gândire, pe plan fizic le corespund mecanisme neurofiziologice complete, specifice creierului uman.

De asemenea, mai semnalăm, că orice înregistrare cerebrală este intensificată ori de câte ori o retrăim imaginativ ca amintire. Iar repetările îndelungate creează obiceiuri, care şablonează mintea până la stricta ei mecanicitate. Or, în aceste condiţiuni, nu se poate vorbi despre o gândire cu adevărat liberă. Ea este şi rămâne un derutant instrument al activităţii ego-ului, de care acesta se foloseşte în limitele condiţionării proprii.

Din aceste considerente, nici nu ne putem pronunţa în privinţa calităţii ei, calificând-o ca bună sau rea, fiindcă orice apreciere nu este şi nu poate fi altfel decât relativă. De altminteri, fiecare evaluare facută la nivel de ego, îmbracă acest înveliş al relativităţii.

Cu gândirea astfel condiţionată, activă în prezent doar ca un simplu clişeu al unei realităţi, cândva întâlnite, nu vom putea, în nici o împrejurare, să contactăm în mod real prospeţimea vieţii, care se schimbă de la o clipă la alta. Iar atunci când încearcă, totuşi, să o facă, va da naştere, de fiecare dată, la confuzii, contradicţii şi conflicte, în final, amăgiri şi amărăciune.

Tratând în acest mod gândirea, desigur că nu ne referim la utilitatea ei pe plan fizic. In tehnică, în ştiinţă şi, în general, privind orientarea noastră la acest nivel, cunoştinţele acumulate au o valoare utilitară incontestabilă. Nu ar fi posibilă învăţarea unei ştiinţe sau meseriei oarecare şi nici nu ne-am putea orienta dintr-o parte în alta, fără stocul de informaţii corespunzător aplicării respective.

După această succintă precizare, să revenim la acea gândire care ne structurează ca fiinţe egocentriste, cu o mentalitate ce face din fiecare om, un izolat, al cărui centru de greutate îl constituie nelipsitul interes personal. Fruct al unei greşite educaţii, transmise din generaţie în generaţie, acest mod deficitar de abordare a viului, a împins omenirea spre actuala babilonie, fără nici o perspectivă de redresare.

Această gândire bătrână, care caută mereu satisfacerea plăcerii şi evită tot ce-i displace, ne transformă în adevărate automatisme, absolvindu-ne, într-un anume fel, de orice responsabilitate. Ea separă şi învrăjbeşte pe oameni, pentru că fiecare îşi urmăreşte propriul interes, ce-i aduce satisfacţii, fără să ţină seamă de ceilalţi semeni, care, la rândul lor, au şi ei vederi şi interese proprii, individual distincte.

Un alt mare defect al acestei gândiri constă în activitatea ei “dezordonată”, lipsită de orice folos practic. Dimpotrivă, aducând în prezent, imaginativ, un trecut cândva consumat, sau proiectându-se într-un viitor incert şi fictiv, ea prejudiciază integritatea fiinţei şi-i împrăştie energia de care are nevoie, spre a face faţă clipei prezente.

Gândirea, ca orice instrument de utilitate la îndemâna omului, n-ar trebui să funcţioneze decât atunci când este nevoie. In rest, ar trebui să tacă, să stea liniştită. In clipa când, smerită, face acest lucru, în noi se adună întreaga energie şi ca fiinţă completă, putem să rezolvăm în mod fericit orice problemă de viată.

Pentru a atinge această performantă, ni se cere să învăţăm a privi şi a asculta atotcuprinzător, simplu, spontan şi nemijlocit fiecare impuls sau reacţie a acestei gândiri haotice. Odată cu tăcerea astfel instalată, se produce o breşă în structura – mărginită – a ego-ului, prin care, în chip firesc, ne integrăm în Infinit.

In această ipostază, dispunem de o nouă gândire, necontaminată de sechelele trecutului, care se foloseşte de celule cerebrale încă nefolosite, ce-i dau capacitatea să înţeleagă cu adevărat viaţa în scurgerea ei spre veşnicie. O astfel de gândire va funcţiona numai atunci, când va fi solicitată de interese impuse de desfăşurarea normală a existenţei.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.