Ilie Cioara – Intalnirea cu “ce este”

Ne întâlnim noi, oare, vreodată cu ceva? Suntem noi în măsură să concretizăm acea simplă relaţie cu oamenii, cu lucrurile, cu faptele şi întâmplările, cu viaţa în ansamblul manifestărilor ei?

Calea spre atingerea acestei performanţe se impune a fi descoperită dintr-o dată, fără nici o amânare, imediat, pe loc, chiar acum. Orice întârziere ne îndepărtează – ba chiar, ne exclude – de la cunoaşterea de sine.

Dar, mai întâi, să vedem ce face omul obişnuit, funcţional, ca “ego”? Cum funcţionează el când ia contact, de pildă, cu semenii?

Fiecare întâlnire a lui de la acest nivel, va fi, în mod sigur, influenţată de acumulările sale cerebrale, realizate de timpul psihologic care l-a condiţionat. Deci, el va reacţiona automat, potrivit imaginilor pe care şi le-a format despre oamenii respectivi. Şi, la rândul său, va fi întâmpinat în mod similar de interlocutorii săi. Ca atare, asistăm la nişte întâlniri între imagini, şi nu la întâlniri reale, adevărate.

In această ipostază, opiniile, prejudecăţile şi concluziile îşi impun autoritar prezenţa, prin energiile proprii, care le menţin. Posesorul lor, în asemenea împrejurare, se comportă aidoma unui prizonier. Aprobă sau dezaprobă, judecă şi concluzionează potrivit tiparelor înregistrate anterior, pe scoarţa cerebrală.

De asemenea cu acelaşi fond rezidual, conservat memorial, se va intampina şi restul lumii. Cu alte cuvinte, întreaga existenţă care, potrivit legii mişcării universale, se află într-o continuă reînnoire de la o clipă la alta, este întâlnită de omul – ego cu clişeele gândirii, totdeauna vechi, perimate, prin natura lor, anacronice.

In acest context, va dăinui o firească incompatibilitate între vechiul – fictiv, imaginar – şi prospeţimea adusă de mişcarea viului, ca unicitate ireversibilă şi realitate absolută în momentul apariţiei sale.

Intâlnirea reală cu “ce este”, care apare acum şi aici, nu se poate concretiza cu adevărat decât în starea de totală eliberare psihologică. Numai când gândirea tace – tace in mod desăvârşit – se creează condiţii optime de relaţie directă cu ceea ce ne aduce cursul normal al vieţii.

Aşadar, tăcerea mintalului este factorul esenţial în abordarea obiectivă a realităţii faptelor. O mai putem numi şi stare de smerenie, vid sau gol psihologic, pace, armonie, echilibru psihic şi, tot aşa de bine o cuprindem şi în expresia globală de “Conştiinţă pură”.

Dar, să vedem în ce fel poate fi atinsă această minunată pasivitate?

Poziţia, de la care pornim, este atenţia lucidă globală, dezinteresată. De fapt, în clipa respectivă, noi şi atenţia suntem un întreg, ca o flacără sau reflector ce luminează. Nu există nici un fel de diviziune sau dualism.

In faţa ei, oricfe reacţie a gândirii se topeşte de la sine, fără să existe vreo anume intenţie dinainte proiectată ca scop, ideal, dorinţă de împlinit etc. In această ambianţă, mintea, creierul şi toate simţurile dispun de o sensibilitate şi claritate deosebită, şi totul este privit ca nou, plin de prospeţime.

Din această cuprindere globală, totul este văzut, înţeles şi rezolvat în cel mai fericit chip posibil.

Să mai arătăm, de asemenea, că atenţia este chiar Sacrul din noi, care singur, se dezvăluie ca energie pură. Ea, prin fiecare revelaţie, destramă, dizolvă toate energiile relative, care structurează şi întreţin ficţiunea aberantă a sinelui.

Depăşirile condiţiei umane, starea de iluminare şi integrarea omului obişnuit in universalitate, nu se poate realiza decât prin practicarea cunoaşterii de sine. Iar, începutul, ca şi sfârşitul acestei cunoaşteri, constă în întâlnirea simplă, spontană şi nemijlocită cu “ce este”, cu ce apare într-o fracţiune de timp, ca reacţie în câmpul conştiinţei proprii.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.