Ilie Cioara – Interior : Exterior

Atâta vreme cât omul va funcţiona la nivel de ego – psihologic condiţionat de înregistrările memoriale – el se va manifesta în toate împrejurările, ca un veritabil prizonier al timpului şi spaţiului care l-au educat. Conţinutul propriei conştiinţe îi determină şi îi fixează structura şi graniţele în interiorul cărora este silit să-şi consume actuala existenţă.

In acest perimetru lăuntric, imaginativ şi precar – o adevărată temniţă – este o permanentă agitaţie. Zi şi noapte, trecutul anacronic şi percutant îşi deversează fără încetare preferinţele, făcând imposibilă orice înţelegere a realităţii prezentului.

Trăind într-o lume imaginară, întregul nostru interior este transformat într-un câmp imens de confruntări. Astfel, stau faţă-n faţă, dorinţe contrare care aspiră la întâietate, credinţe amăgitoare şi concluzii înşelătoare, idealuri chinuitoare, speranţe şi disperări şi nelipsita teamă, ca umbră ce pândeşte fiecare viziune a împlinirii plăcutului.

Şi, pe baza acestui conglomerat, omul dimensionat în funcţie de propriul interes, îşi construieşte imaginativ, “sinele”, de a cărui valoare intrinsecă nu se îndoieşte nici o clipă. Toate acestea petrecându-se dintr-o greşită înţelegere, spre paguba şi nefericirea lui.

Autoaprecierea, lipsită cu totul de simţul proporţiei, îi închide toate posibilităţile de acces la realitatea şi frumuseţea viului aflat într-o continuă mişcare.

Dominat de calapoadele unor experienţe vechi – de curând sau de mult consumate – el vede totul deformat. Imaginile de odinioară, constituind un adevărat ecran, care se interpune, obstrucţionând înţelegerea realităţii clipei încărcate de absolută prospeţime şi unicitate deopotrivă.

Pentru o mai bună înţelegere, un exemplu este bine venit. In manifestările noastre de zi cu zi, conştientizăm, să zicem, impulsuri de ambiţie, mândrie, vanitate, care, în nici un caz, nu ne onorează. Nemulţumiţi de aceste izbucniri, adesea involuntare, determinate de mecanicitatea gândirii, ne îndreptăm privirile spre un anume ideal, apreciat ca perfecţiune şi facem eforturi spre a ni-l însuşi. In această împrejurare, noi evadăm din faţa realităţii existente în noi – acele reacţii ce ne caracterizează structura psihologică – spre ceva ireal, imaginativ, de la care aşteptăm transformări benefice.

Această tentativă, prin natura ei superficială, este şi rămâne cu totul infructuoasă. Cel mult, ea poate doar să camufleze o stare existentă, practicantul confecţionându-şi diferite măşti, sub care încearcă să-şi ascundă urâciunea sufletească.

Calea evadării este calea neputinţei, a amăgirilor şi obstacol în calea adevăratei realizări spirituale.

Din faţa realităţii, a evenimentelor, a faptelor, pe care ni le aduce scurgerea naturală a vieţii, nu se evadează niciodată şi în nici o împrejurare, oricât de traumatizantă ar părea la prima vedere. Aceasta nu este doar o recomandare teoretică, fără posibilităţi de acoperire efectivă. Dimpotrivă, toţi oamenii, indiferent de pregătirea lor intelectuală, au capacitatea respectivă de a se putea întâlni, în mod simplu, direct şi nemijlocit, cu reacţiile care apar în perimetrul conştiinţei, ca răspuns la provocările ce vin din lumea exterioară. Şi, concomitent cu o astfel de întâlnire, fără nici un efort, se creează condiţii optime de transformări radicale binefăcătoare, privind întregul conglomerat psihologic.

Acest efect miraculos nu trebuie să surprindă pe nimeni, întrucât el este urmarea firească a revelaţiei divinităţii care există în fiecare din noi. Atunci numai, când atingem acest nivel al cunoaşterii, avem noi toţi, o unică identitate. Intre noi, psihologic, nu există nici un fel de diferenţe: într-o perfectă egalitate, ne manifestăm ca Iubire, frumuseţe, bunătate, energie pură, integrată în universalitate.

Toate acestea se realizează când gândirea şi ego-ul îşi încetează orice fel de activitate. Prin tăcere, cade şi zidul despărţitor al părerilor, clădit memorial şi se poate lua legătura directă cu tot ce ne înconjoară. In acest fel, nu mai există nici exterior şi nici interior.

In această perfectă contopire şi perfectă înţelegere a lucrurilor, suntem uniţi, fără să facem vreo separaţie sau distincţie între noi şi restul lumii.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.