Ilie Cioara – Intrebarea imposibila

Intrebarea este practic, o provocare iniţiată cu scopul de a se primi un răspuns la o problemă oarecare. Indată ce ea este pusa suntem solicitaţi să venim şi cu răspunsul adecvat, lămuritor.

In raport de cele două ipostaze – finit şi infinit – în care avem posibilitatea să funcţionăm ca fiinţe umane, şi întrebarea va îmbrăca un dublu aspect.

Să vedem, deci, mai întâi, ce se îmtâmplă când ne aflăm în dimensiunea finită, a cunoscutului, în sfera ego-ului. Orice întrebare pusă la acest nivel va primi răspunsuri în funcţie, de acumulările cerebrale ale individului respectiv. Iar răspunsul poate fi dat imediat, când eul îl are la îndemână, sau cu oarecare întârziere, când este nevoie să consulte înregistrările memoriale.

Dacă, în primul caz, răspunsul ţâşneşte spontan, în celălalt caz, este nevoie de scurgerea unui anumit timp şi de un efort mintal, pentru a aduce la suprafaţă în conştient, din subconştient, informaţii cândva stocate.

In eventualitatea uitării a ceea ce am ştiut odinioară, sau, pur şi simplu, nu am ştiut, este nevoie de un timp şi mai îndelungat. Răspunsul îl putem afla, fie consultând anumite lucrări, sau chiar semenii, care ne-ar putea ajuta. Şi într-un caz, ca şi în altul, ne aflăm în climatul posibilului. Mintea, deşi mai anevoios, va sfârşi prin a da totuşi răspunsul cuvenit.

Dacă întrebarea este pusă aceluiaşi ego, dar, de data asta cu termen care-i depăşeşte posibilităţile, atunci răspunsul apare, fără nici un echivoc – prin arătarea categorică, clară, precisă şi imediată, a imposibilităţii. Se întâmplă astfel, fiindcă gândirea, pusă în faţa irealizabilului, nu poate sâ dea decât un singur răspuns: Aceasta este imposibil.

In clipa în care gândirea, văzându-şi neputinţa, s-a pronunţat în acest fel, ea îşi opreşte, în mod natural, orice fel de activitate. Cu alte cuvinte, ea amuţeşte, tace necondiţionat, pentru că nu vede nici o modalitate de a putea da un alt răspuns.

Prin tăcerea eului, fiinţa-om se întregeşte – corp şi psihic formează o unitate – şi se extinde la Infinit. In structura sa integrală, atemporală şi aspaţială, răspunsul este afirmativ, fiindcă, funcţionând în noua dimensiune, totul este posibil. Dar, să venim şi cu un exemplu concret, pe care fiecare ni-l putem pune în mod direct şi personal.

Putem noi, oare, să ne schimbăm în mod radical acum şi aici, întregul fond psihologic?

Imposibil! Este răspunsul gândirii sinelui. După care, această gândire se opreşte, fiindcă limitele ei apreciază că nu are nici o şansă de a atinge acest sumum.

In climatul tăcerii, de linişte atotcuprinzătoare, apare omul universal care, pe loc, rezolvă orice problemă de viaţă. El, funcţionând într-un veşnic prezent, nou, proaspăt de la o clipă la alta, este în măsură, să aducă omului obişnuit transformări radicale.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.