Ilie Cioara – Intrebarea

Pervertirea omului de astăzi, atât de evidentă prin multiplele sale aspecte, nu scapă prilejul de a se manifesta nici măcar la punerea unei simple întrebări: Omul – ego obişnuit să se mişte şi să acţioneze din spatele unei măşti, încearcă necontenit să-şi camufleze fondul hidos şi meschin, de care este, totuşi, conştient.

Pentru a obţine ceva, fără să-şi divulge sărăcia lăuntrică sau anumite lipsuri intelectuale, el foloseşte în mod frecvent calea întrebărilor întortochiate. Fiind condiţionat de importanţa sinelui, mereu grijuliu să salveze aparenţele, el nu acceptă sinceritatea solicitării, ca nu cumva să-i fie ştirbit prestigiul, pe care îl revendică cu atâta insistenţă de la lumea înconjurătoare.

Iată-l, deci, punând întrebări indirect, cât mai diversificate, în scopul satisfacerii interesului personal, care este cât mai bine ascuns. Semnalăm, în continuare, câteva dintre aceste aspecte.

Mai întâi există acea interogaţie cu caracter general. Ea pare numai dezinteresată. Cel care o pune însă, o face cu scopul tainic, ca eventualul răspuns să şi-l însuşească egocentrist.

Se mai pun întrebări cu acelaşi substrat, prin care se urmăreşte confirmarea sau infirmarea unor cunoaşteri deja existente. Ego-ul, urmărind necontenit aspiraţia spre zisa-certitudine, singura în măsură să-i confere şubreda autoritate.

Alteori se mai pun întrebări cu scop de acumulări cerebrale, pentru ca, ulterior, cele aflate, să fie folosite spre a mări importanţa personalităţii. Vanitosul nu pierde nici un prilej de a-şi etala întreaga ştiinţă, în scopul vădit de a recolta cât mai multe laude. El, întocmai ca un drogat, are în permanenţă nevoia psihologică de a se hrăni cu satisfacţii, prin natura lor, ieftine şi trecătoare.

Se mai întreabă în mod perfid, răutăcios, urmărindu-se compromiterea interlocutorului. Acela care întreabă speră ca interogatul să nu ştie, sau să dea un răspuns eronat. Denigrarea semenului, în acest caz, este arma specifică a laşităţii, perfidiei şi orgoliului, de cea mai josnică speţă.

Şi, în final, întâlnim adevărata întrebare. Ea este a copilului – simbol al inocenţei – care vrea să înveţe, nu să ştie spre a folosi ştiutul ca manifestare a ego-ului, aşa cum o face omul matur. In acest caz, pertinent, învăţarea este impusă chiar de viaţă. Copilul pune întrebarea cu gândul curat de a afla cum să facă faţă unor necesităţi determinate de legile imanente ale existenţei.

Numai această ultimă întrebare este corectă. Iar acela care o pune este, în clipa respectivă, o fiinţă integrală, capabilă să asculte în mod real şi să înţeleagă adevărul rostit, fără interferenţa tiparelor perimate ale trecutului.

Tăcerea smerită, realizată de acest onest întrebător, este şi rămâne unica posibilitate, în care Iubirea se împleteşte cu sensul potrivit al răspunsului.

Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.