Ilie Cioara – Intrecerea

Intrecerea este o confruntare a calităţilor psiho-somatice ale unor indivizi care se angajează într-un concurs. In funcţie de obiectivul ce se urmăreşte, oricare gen de competiţie pretinde concurenţilor, fie o pregătire fizică preponderentă în concurs, fie una intelectuală. Dar, oricâtă prioritate ar avea una dintre ele, pentru obţinerea succesului urmărit, va fi totuşi nevoie şi de cealaltă, ca auxiliară.

In epoca atât de zbuciumată în care trăim, viaţa însăşi, la toate nivelurile ei de exprimare, a căpătat un caracter pronunţat de întreceri, cu încordări şi lupte istovitoare.

Şcoala, la toate treptele ei de pregătire a tinerelor generaţii, este şi continuă să fie un vast domeniu de confruntări acute. De la jocurile nevinovate copilăreşti şi până la întrecerile minuţios organizate de educatori, asistăm la un permanent prilej de puneri faţă în faţă a unor complexe calităţi individuale.

Cultivarea ambiţiei, începută în sânul familiei tinerelor vlăstare, este continuată, poate cu mai multă competenţă, de către instituţiile chemate să le desăvârşească educaţia. Mentalitatea, ca sinteză a automatismelor implantate în cadrul familial, este şi mai întărită prin grefa pe care o aplică şcoala.

In disciplinele sportive, competiţiile capătă un caracter general. Interesele şi ambiţiile personale ale sportivilor antrenează, la rândul lor, mase întregi de suporteri. Uneori, pasiunile celor ce-i susţine, ating intensităţi de violenţă şi ură, care se concretizează prin distrugeri de bunuri materiale şi chiar suprimări de vieţi omeneşti.

Şi în lumea comerţului, fie că este vorba de comerţ de stat sau particular, concurenţa uneori îmbracă aspecte cu adevărat distrugătoare.

Tehnica, arta, literatura şi orice ramură de activitate, preponderent intelectuală, prilejuiesc întreceri care se soldează cu animozităţi între concurenţi, fără nici o justificare raţionala.

Politica, prin diversele concepte de administrare şi conducere a treburilor interne şi externe ale statului, dă naştere în sânul aceleiaşi naţiuni la pasiuni greu de stăpânit. Mirajul ameţitor al puterii, cu pletora de orgolii fără saţ, se împleteşte cu o întreagă suită de acte reprobabile. Minciuna, ipocrizia, trădarea şi, uneori, chiar crima, sunt câteva din ele. Şi, de fiecare dată, şiretenia gândirii omului pervertit şi interesat, găseşte şi justificările de rigoare.

Religiile, cu puzderia de secte, mereu în creştere ca număr, înregistrează întreceri uneori reţinute, fiecare căutând să demonstreze superioritatea conceptului moral, cu absolută înţelegere. Alteori, întrecerile pentru atragerea a cât mai multor adepţi, au un caracter fatis, când denigrarea celor de altă credinţă este frecvent utilizată.

Din când în când, asistăm şi la stări direct conflictuale, cu lupte şi chiar războaie sângeroase pe motive religioase. Pentru un dumnezeu imaginar şi în numele lui se masacrează, fără pic de milă, oameni nevinovaţi. Nimic nu poate fi mai degradant pentru om, decât faptul de a ucide în numele bunătăţii şi dragostei divine. Orice justificare s-ar aduce războaielor religioase, o apreciem ca lipsită de sens, de logică, de etică, de morală. Cum s-ar putea oare corela ideea de Dumnezeu cu porunca de a ucide în numele Lui?!

In general, după cum am putut deduce din cele relatate mai sus, întrecerile au loc între individ şi individ, între echipe şi grupuri de invidizi sau între naţiuni şi state sau grupuri de state.

Motivaţiile oferite, în acest context, conform cărora întrecerile ar constitui un factor de progres tehnic, de impulsionare spre perfecţiune, nu sunt suficient de convingătoare. Şi iată în ce rezidă superficialitatea unei astfel de susţineri. Ne vom referi doar la câteva aspecte mai de seamă, pornind chiar de la originea fenomenului în sine. Adică, să vedem cine realizează aceste întreceri şi care sunt instrumentele folosite de om pentru a organiza acest câmp al lui Marte.

Practic, orice spaţiu sau domeniu care serveşte ca teren de confruntări este un front de luptă dârză, aprigă, uneori pe viaţă şi moarte, între concurenţi. Iar pregătirea acestora este iniţiată şi condusă de gândirea omului obişnuit. Deci, încă de la început, interesul egoist, temător şi agresiv, este factorul esenţial care caracterizează pe fiecare ins angajat în marea bătălie.

Un asemenea început este, prin însăşi natura lui conflictual. Toţi concurenţii urmăresc unul şi acelaşi lucru, cucerirea primului loc. Medalia, câştigul sau succesul sunt ţelul suprem spre care fiecare ţinteşte. Iar ambiţia este factorul care impulsionează psiho-fiziologic pe concurenţi. Odată cu ea apare şi pizma sau ranchiuna împotriva acelora care au luat-o înainte.

Unele întreceri generează chiar durităţi fizice şi ură împotriva adversarilor. Astfel de manifestări le vedem, din păcate, prea deseori, în interiorul ringului şi pe arenele de fotbal.

După terminarea concursului, un alt impuls psihologic, apărut spontan, vine să degradeze pe foştii adversari, şi anume: invidia. Amărăciunea propriului insucces degenerează în pizmă sau chiar ură împotriva celor medaliaţi.

Nici câştigătorii nu sunt scutiţi de pericolul degradării morale. Orice succes poate alimenta vanitatea şi orgoliul ego-ului. Şi, din păcate, o şi face destul de des, după cum o demonstrează însăşi viaţa în desfăşurarea provocărilor ei.

In umbra aceste autoaprecieri se furişează de-ndată şi teama de a nu fi la aceeaşi înălţime la următoarea confruntare. De altfel, orice succes îl îngrijorează şi îl obligă pe viitorul concurent să se menţină la un nivel de pregătire maxim.

Văzând acest final atât de sumbru, ne întrebăm dacă este posibi să pregătim un concurs fără animozităţi şi fără alte traume psiho-somatice? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, dacă, bineînţeles, concurenţii vor fi tot timpul animaţi de flacăra Iubirii.

Atunci când iubim cu adevărat ceea ce facem, întrecerea va fi o întrecere a iubirii. Meschinăria şi egocentrismul uman, în această ipostază, lipseşte cu desăvârşire. Deci, nu pot avea loc nici conflicte şi nici alt gen de atitudini negative.

Interesul se împlineşte devenind ceva cu totul natural, în favoarea celui ce a iubit cu mai multă pasiune disciplina când întâlneşte semenii, cu care se întrece în mod amical.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.