Ilie Cioara – Miscarea creatiei

Creaţia este o mişcare ce se caracterizează singură ca veşnică noutate şi prospeţime absolută. Ea nu se repetă niciodată, nu este nici statică şi nicicând nu se lasă prinsă în capcanele timpului şi spaţiului.

Mintea particulară, oricât ar fi ea de erudită, nu are acces la fenomenul creaţiei şi nici nu-l poate înţelege, fiindcă mintea este totdeauna veche şi perimată. Şi fiecare mişcare a acestei minţi separă şi limitează. Deci, cu o astfel de minte, noi nu vom putea în nici o împrejurare să facem investigaţii pentru aflarea tainelor care însoţesc mişcarea creaţiei.

Aşadar, această minte uzuală trebuie să tacă! Dar cum putem să o determinăm să se liniştească? Numai într-un singur fel: când o întâmpinăm în mod simplu şi direct cu flacăra Atenţiei, fără să avem în vedere vreo motivaţie sau vreun ideal de împlinit.

Dacă întâlnirea este corectă, mintea se potoleşte – tace în chip desăvârşit – iar în acea clipă întreaga noastră fiinţă este total desprinsă de ştiut. De-acum înainte vasul conştiinţei, astfel golit, este apt să cuprindă şi să înţeleagă corespunzător noutatea adusă de mişcarea vieţii.

Prin urmare, noua minte, fără limite şi neştiutoare în imobilitatea ei, este creatoare şi prin ea practicantul este veşnic nou şi activ. O astfel de minte aflată în ipostaza de Conştiinţă Pură determină prin simpla ei prezenţă mutaţii radicale în structura omului obişnuit.

Istoria aduce mărturie că marii sculptori, pentru a-şi desăvârşi opera, intrau în starea de meditaţie ca să întâlnească aceasta imobilitate în care captau unicitatea noului pe care tehnica nu le-o putea oferi.

La fel se întâmplă şi cu marile descoperiri. Inventatorii merg o vreme cu cercetarea, ajutaţi de mintea cunoscătoare ca gândire imaginativă, apoi ajung la un punct mort în care procesul gândirii se opreşte. In această clipă crucială de pasivitate a minţii – sau vid psihologic – noul apare singur, prin el însuşi, iar mintea tăcută îl culege doar şi-l aduce în câmpul cunoaşterii.

Deseori oamenii, chiar savanţi vestiţi, fiind limitaţi de propriile lor minţi, nici măcar nu-l acceptă. Istoria o dovedeşte din plin prin nenumărate exemple. Nu rareori inventatorii au fost calificaţi drept excroci sau nebuni şi au murit adesea în sărăcie şi mizerie. Mai târziu, alţii au preluat descoperirea lor bucurându-se de toate avantajele.

De fapt, în toate temele tratăm această pasivitate în care invităm mintea obişnuită să-şi vadă neputinţa şi, smerită, să tacă, adică să devină inactivă, fiindcă numai în această postură ea devine cu adevărat creatoare.

Imobilitatea minţii, obţinută în acest fel, destramă şi împrăştie energiile fragmentare ale omului vechi, care determină şi perpetuează egoismul cu nenumăratele lui aspecte obsesive şi degradante.

Concomitent, în locul rămas liber, unde pacea şi Iubirea se împletesc armonios, se formează un alt conţinut cu o altă mentalitate, care defineşte omul inteligent.

Să reţinem aşadar, că numai prin desprinderea de structura tempo-spaţială suntem fiinţe complete în stare de creaţie pe ambele planuri: spiritual şi tehnic.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.