Ilie Cioară – Patima: O Analiză și Calea Eliberării
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Ascultați articolul sub formă audio:
Patima este o înfierbântare excesivă a minții, care copleșește individul căzut în plasa ei, făcându-l să-și piardă atât bunul simț, cât și dreapta judecată.
Nefericitul înlănțuit de împătimire, își pierde uzul rațiunii și săvârșește lucruri care depășesc prin impuritatea lor, chiar cele mai dizgrațioase manifestări ale fiarelor sălbatice. Prin ea, omul decade sub nivelul stării de animalitate, căci gândirea – structural mai dezvoltată – este aceea care născocește forme de pervertire neîntâlnite la nici o altă viețuitoare.
Ființa, năpădită de această năpraznică înfierbântare, este întocmai ca o regiune pustiită de un ciclon năpraznic. Prezența ei înregistrează: dezmățul, pervertirea, ambiția, gelozia, invidia, ura și chiar crima sub aspectele sale cele mai odioase.
Izvorul patimii îl descoperim în simțul plăcerii exacerbat la nesfârșit, care prin amploarea lui, copleșește toate celelalte însușiri existente în fiecare individ. Acționând sub influența tenebroasă a patimii, cel împătimit nu este distinct de patima sa. El este însăși această stare demențială care se afirmă și se continuă, fiind în mod constant alimentată de o gândire confuză, conflictuală și dezaxată, în plus, imaginația îi născocește noi modalități de exprimare, îmbrăcând-o astfel într-o infinită varietate de aspecte, care mai de care mai rebarbative, și mai degradante.
Venim cu câteva exemple, pe care oricare dintre noi le poate observa direct, dacă, bineînțeles, este dispus să-și rupă din timpul său disponibil, spre a privi în direcția în care patima își desfășoară existența. Dorința aprigă a faimei, a renumelui, a puterii în confruntare cu adversarii, care și ei tind spre aceleași țeluri, face din oameni adevărate fiare. La orice întâlnire a intereselor lor, sunt gata să se sfâșie, să se suprime. Toate armele își găsesc justificări în folosire. Este legitimă toată suita de născociri diabolice, de la o simplă delațiune, până la acuzația cea mai gravă, culminând cu suprimarea fizică.
Plăcerea excesivă legată de simțuri, ocazionează alt gen de împătimiri, care, pe lângă pervetirea sufletului, conduc și la autodistrugerea suportului fizic. Chiar simpla și legitima necesitate fiziologică, poate să determine patimi, pe cât de degradante moral, pe atât de nocive somatic.
Nevoia artificială pe care și-o creează omul confuz, total dezorientat de sensul acestei existențe, nevoia de a evada într-o lume a împlinirilor amăgitoare, a dus la patima alcoolismului sau a consumului de droguri.
Diferitele credințe religioase determină, la rândul lor, în tagma credincioșilor, nenumărate înverșunări sau habotnicii, și manifestări pătimașe, care neagă însăși natura frumuseții divinului, existent în fiecare ființă umană. Unii reprezentanți ai acestor culte – din păcate numărul lor este destul de mare – nu se sfiesc să învrăjbească în mod direct pe oameni, unii împotriva altora, până acolo încât îi determină uneori să se suprime.
De altminteri, funcționând la nivel de ego, putem determina atașamente până la intensitatea patimei, din fiecare dorință, necesitate sau chiar dintr-o simplă relație. În acest fel, ne pierdem conștient sau inconștient, libertatea psihică, atât de necesară înțelegerii și acționării corecte. Cătușele împătimirii ni le punem noi înșine, prin lipsa de atenție asupra modului nostru de funcționare. Greșeala este mult prea scump plătită, fiind obligați să ne încadrăm într-o caricatură de viață. Patimile transformă individul într-un slăbănog fără vlagă, târându-l aidoma unui obiect, după cum bat vânturile împătimirilor care-l domină până la depersonalizare.
Patima, datorită vehemenței care o caracterizează, nu poate fi camuflată sub nici o mască. Orice efort de voință, făcut pentru tăinuirea ei, este și rămâne, de fiecare dată muncă de Sisif, deci cu totul zadarnică. Tentativa disimulării ei nu face decât să-i imprime o și mai mare violență. Aceasta, datorită energiei fragmentare, alimentată continuu de înclinațiile obsesive, care se vor cu orice preț împlinite.
Practic, să vedem care sunt posibilitățile de eliberare din încleștările împătimirii. Patima, fiind o boală a sufletului, dacă încercăm să o tratăm în mod necorespunzător, nu numai că nu o vom eradica sau măcar ameliora, ci, dimpotrivă, vom contribui la agravarea ei. Deci, mijloacele folosite capătă o importanță capitală.
Ea fiind o manifestare dezordonată a psihicului uman – respectiv a ego-ului – nu poate fi eliminată de acesta prin nici un fel de activitate. Orice tentativă întreprinsă la acest nivel nu poate să realizeze decât palide modificări de suprafață, cu totul lipsite de însemnătate. Sub masca aparenței, patimile vor continua să se adâncească, amplificându-și corespunzător și puterea de înrobire.
Orice patimă, indiferent de izvorul care o alimentează, poate fi dizolvată numai într-un singur fel; și anume prin contactul direct, simplu și nemijlocit cu realitatea care îi dă formă și energie. De fapt, în clipa când se declanșează, noi, omul, suntem această patimă. Cu alte cuvinte, nu există dualitatea eu și ea.
Simplitatea conștientizării acestui fenomen, cu ajutorul atenției lucide, constituie un veritabil dizolvant. În mod spontan, energia ei conflictuală și haotică este, pur și simplu, spulberată. Flacăra atenției de sine stătătoare și prin ea însăși activă, este manifestarea Sublimului din noi, care curăță și transformă numai prin simpla sa prezență. Totul se realizează fără nici un fel de urmărire anticipată în vreun fel oarecare, de structura psihosomatică a practicantului.
Împătimitului, hotărât să rupă definitiv cu această adevărată molimă, nu-i rămâne altceva de făcut, decât să întâmpine, cu toată atenția, orice reacție psihică proprie, ca dorință, plăcere, ambiție, gelozie, ură, etc., fără să le dea nici un fel de avans. Este doar o întâlnire mută – gândirea complet pasivă – fără să existe nici măcar o tainică așteptare a vreunui eventual rezultat.
Asemenea întâlniri, dacă sunt perfect executate, fiecare dintre ele va elimina câte o parte din energia haotică, ducând în final la totala dispariție a patimei. Iar, un om liber de patimi, va putea, în continuare, prin cât mai multe contacte cu activitatea complexă a gândirii condiționate, să-l conducă în final la întâlnirea cu fenomenul surpriză al spargerii centurii ego-ului. Această breșă sau incizie în structura psihologică limitată, constituie o veritabilă fereastră spre Infinit.
Iată cum, pornind de la întâlnirea reală cu patima, folosind atenția lucidă, conjugată cu pasivitatea minții, am atins autodepășirea condiției umane și integrarea în divinitate. La capăt de drum, dispunem, de o nouă mentalitate, unde Iubirea și puritatea conștiinței înregistrează, de la o clipă la alta, transformări benefice, revelatoare prin ele însele.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
