Ilie Cioară – Plăcerea și Frica

Plăcerea la care ne referim în această temă, nu este acea senzaţie care ne satisface simţul în clipa când, de pildă, mâncăm ceva delicios. Contactul gustativ cu alimentul care impresionează în mod agreabil este un fenomen natural. Această senzaţie, care satisface pe loc şi plenar, nu creează nici un fel de contradicţie sau conflict, mai mult decât atât, plăcerea conjugată de ingerarea alimentelor este chiar indispensabilă unei bune digestii.

In tema de faţă, abordăm plăcerea numai ca imagine, în realitate, un reziduu memorial. Cândva am făcut o experienţă, care ne-a plăcut, prilejuindu-ne o senzaţie de plăcere. Dar în clipa următoare, deci după consumarea fenomenului, gândirea – totdeauna lacomă şi interesată – preia doar amintirea fenomenului şi-l înregistrează cerebral. Inregistrarea dispune de propria energie care, pe viitor ne influenţează până la dominare, în funcţie de importanţa şi intensitatea ce noi înşine i-am acordat-o.

Pentru înţelegerea plăcerii, în ansamblul manifestărilor ei, pe lângă exemplul enunţat mai sus, mai adăugăm încă o seamă de ipostaze, de pe urma cărora ne-au rămas sechele, ce se vor retrăite. Astfel, amintim: un asfinţit de soare, un succes real sau imaginar, laudele îndreptăţite sau nu, ale unor semeni, ca şi orice altă experienţă încărcată de satisfacţii momentane.

In continuare, să vedem complicaţiile ce le determină această ficţiune care, din punct de vedere psihic, ne împiedică să luăm contact cu realitatea vieţii, premieră absolută de la o clipă la alta. Dorinţa de a retrăi plăcerea de odinioară, acum doar o umbră lipsită de conţinut, ne desprinde de ceea ce este acum şi aici ca fapt prezent şi autentic, adus de cursul normal al existenţei.

Un alt efect, strict legat de dorinţă, este şi teama eşecului. Ne temem că nu vom putea întâlni şi reţine cât mai mult posibil acea senzaţie care ne-a delectat simţurile. Deci, dorinţa şi teama sau frica, le vom înfâlni tot timpul asociate. Sunt inseparabile în toate ipostazele de activitate ale ego-ului.

De asemenea, ambele sunt, prin natura lor, cauzale, adică au o anumită motivaţie, care le impune declanşarea. Ele apar numai în legătură cu ceva. Există plăcerea determinată de prezenţa unei persoane, a unui obiect oarecare, a unor laude aduse de cineva, etc. Cum, tot aşa ia fiinţă teama de nesiguranţa zilei de mâine, teama de îmbolnăvire, de insucces, de moarte, etc.

După această incizie în structura şubreda şi functional deficitară a sinelui, realizată cu ajutorul atenţiei lucide şi dezinteresate, să vedem ce se mai întâmplă?

Contactul spontan, simplu şi direct cu plăcerea şi frica, care survin mecanic, ca reacţie a propriului psihic, determină tăcerea sau starea de armonie interioară. De. fapt, energia fragmentară care susţinea cele două manifestări fictive, s-a eliminat în acea clipă, oferindu-ne posibilitatea integrării fiinţei. In acea clipă de vid psihologic, Sacrul din noi, manifestat ca stare de supraconştiinţă, întâlneşte Sursa Necuprinsului, din care provine. In clipa respectivă suntem şi ne manifestăm ca fiinţe divine, prin Iubire, frumuseţe şi puritate absolută. Numai asemenea întâlniri ne vor conduce mai întâi la detronarea autorităţii omului vechi – egocentrist şi traumatizant – apoi la destrămarea lui definitivă. Odată cu înregistrarea acestui fericit final, omul real din noi se va reîntoarce triumfător la Sursa Nemărginirii, din care cândva a purces.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.