Ilie Cioară – Religia

La începutul apariţiei sale, ca fiinţă umană raţională şi sociabilă, străbunul nostru îndepărtat funcţiona în contact direct, nemijlocit cu prezentul. In uniune perfectă cu mobilitatea vieţii actualizată la fiecare clipă, întreaga lui activitate era dirijată în mod inteligent de Sacrul aflat în el, prin intuiţii revelatoare. Necesităţile sale vitale, legate de existenţă, erau rezolvate pe loc şi în chipul cel mai folositor.

Cu ajutorul atenţiei clare, lucide, care-l însoţea în mod fidel, el, de fapt, realiza comuniunea cu Marea Energie Cosmică, adică împlinirea firească a fenomenului religios. Legătura lui directă cu Dumnezeu era, aşadar, practicarea religiei adevărate.

In această structură psihologică, el dispunea de o conştiinţă pură, care se manifesta prin Iubire, frumuseţe şi bunătate, ce-i confereau în final veritabila fericire. Anticipaţia psihologică imaginativă, scopul şi interesul ca proiecţii de viitor, lipseau cu desăvârşire, întrucât ficţiunea ego nu-şi făcuse apariţia. Inocenţa şi smerenia care-l însoţeau în toate acţiunile sale, lăsau ca totul să se decanteze de la sine, fără a fi nevoie să facă anumite eforturi spre una sau alta. Lipsa opţiunilor cu haina dualităţii îi erau, în această conjunctură, cu totul străine.

Cât timp a durat această ipostază a paradisului este greu de precizat. Totuşi, unele evaluări s-ar putea face dacă ţinem seamă de ispitele inerente care îl asaltau din cele două planuri: lumea interioară, a senzaţiilor şi cea exterioară a semenilor şi a mediului înconjurător.

Desigur că nu-i era deloc uşor să se rezume doar la simpla trăire a clipei şi s-o dea apoi uitării, fără să memorizeze plăcutul şi neplăcutul, pe baza cărora să statornicească apoi o scară a valorilor proprii, la care să recurgă ulterior. De aceea, socotesc că prima părere despre “sine”; şi-a făcut apariţia, nu peste multă vreme, când, odată cu acest nefericit eveniment, se pune temelia unei alţe conştiinţe fundamentată egocentrist.

Aşadar, această simplă autoapreciere reprezintă miezul care a dospit în timp, dând naştere la întreaga degradare spiritual-morală de după aceea.

Din aceste considerente, starea de fericire a omului primordial, în care el era stăpân pe toate câte existau pe Pământ, fiindcă toate i se supuneau, a durat foarte puţină vreme.

Nimeni nu l-a izgonit din Paradisul în care trăia la început. A făcut-o singur, prin renunţare la cele eterne, în schimbul pseudo-valorilor acestei lumi pieritoare. Conştiinţa de fiinţă divină, pe care o avea la început, a fost progresiv subminată şi, în final, complet anihilată de noua conştiinţă meschin-egoistă, ce a pus definitiv stăpânire pe întreaga lui făptură.

Insoţit zi şi noapte de noua conştiinţă, întreaga lui comportare se caracterizează prin confuzie, ignoranţă şi teamă. In această ipostază, viaţa îi apărea o adevărată povară, în care era obligat să lupte, atât cu propriile sale reacţii, tot mai greu de controlat, cât şi cu mediul înconjurător devenit ostil.

Din această structură psihologică încep căutările spre a regăsi fericirea avută mai înainte. Or, intenţiile omului confuz, oricât de nobile şi bine intenţionate ar fi ele, nu pot să depăşească perimetrul îngust al condiţionării sale, Altfel zis, orice activitate a individului, ca “ego”, bazată pe ştiinţa lui, nu poate descoperi decât lucruri deja cunoscute şi imaginate potrivit idealurilor şi intereselor proprii.

Aşadar, străbunul nostru, funcţionând la acest nivel de înţelegere relativă, pune temeiurile unor forme primitive cu totul aberante, de aşa-zisă religie. Cu trecerea timpului, acestea au evoluat, atingând forme din ce în ce mai subtile, pline de taine şi asigurări, a căror aplicare practică nu confirmă rezultatele preconizate.

La început, el s-a închinat fenomenelor neînţelese ale naturii. Fulgerul, tunetul, cutremurele, etc. au fost primele elemente care au stârnit imaginaţia omului înfricoşat, cerându-le îndurare şi sprijin in schimbul unor jertfe corespunzătoare.

Ceva mai târziu, cu privirea îndreptată mereu spre cer, s-a trecut la cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor. In continuare, coborându-se pe Pământ, a creat lumea ateilor, atribuindu-le însuşirile şi defectele oamenilor. Spre a-i avea oricând la îndemână, le-a prins chipul în piatră, lemn sau picturi.

De la animism şi politeism, religia a evoluat adoptând sistemul monoteist, care recunoaşte o singură divinitate. La toate aceste niveluri de încercare a căutării Sublimului, a proliferat, diversificându-se necontenit şi lumea ideilor şi a imaginilor. Dar toate aceste aglomerări informaţionale nu au făcut altceva, decât să-i dea o cât mai mare importanţă “ego”-ului, complicând în acest fel şi mai mult atât înţelegerea Adevărului, cât şi relaţiile inter-umane.

In lumea noastră actuală, cele câteva religii de bază cu nenumăratele lor secte, ca şi acea religie a ateilor, care cred numai în ceea ce cade sub simţurile lor – materia moartă fiind socotită ca unică realitate – nu fac altceva decât să fragmenteze populaţia Terrei. Fiecare sistem religios, organizat ierarhic, susţine cu fermitate, pe bază de argumente, că el este singurul deţinător al adevărului absolut. Deci, toate religiile au această categorică pretenţie că numai drumul indicat de ele conduce pe credincioşi la cucerirea Edenului, însă, toate aceste susţineri sunt şi rămân vorbe fără substanţă. Puse în practică se dovedesc a fi cu totul sterile, uneori chiar dăunătoare psiho-somatic.

Deosebit de toate acestea, ce s-ar putea spune despre acele feţe bisericeşti, care propagă învrăjbirea şi ura între oameni, vizând avantaje meschine, lumeşti? Istoria oferă, din păcate, o mulţime de asemenea fapte reprobabile de tristă revelaţie.

Să ucizi în numele lui Dumnezeu, cu binecuvântarea şi îndemnul preotului, iată un alt fapt care, singur, glăsuieşte despre nebunia omului zis religios! Ce s-ar putea spune despre războaiele cu caracter religios sau perioada inchiziţiei?!

Aducând aceste exemple, nu fac altceva decât să amintesc ceea ce relatează trecutul istoric al acestei lumi. Dar, ceea ce este şi mai trist, este aceea că nu am învăţat nimic din greşelile înaintaşilor!

Din păcate, şi astăzi asistăm la aceleaşi confruntări şi conflicte sângeroase pe motivaţii religioase, la fel ca şi în trecut. Aceleaşi interese şi habotnicii fac să curgă sânge nevinovat cu încredinţarea împlinirii voinţei divine!

In faţa acestor adevăruri, uşor de verificat, de orice cercetător serios, ne punem întrebarea, dacă există vreo modalitate de a redresa spiritual-moral individul care a pierdut legătura cu Dumnezeu, pe care a avut-o iniţial?

Inainte de a ne pronunţa într-un fel sau altul, să vedem care sunt piedicile din faţa acestei comuniuni. Desigur că piedica esenţială o constituie modul nostru de funcţionare, în care funcţiunea ego-ului îşi arogă întreaga însemnătate de conducător spre idealurile Sacrului. El însă a fost modelat potrivit religiei oferite de societatea în care s-a dezvoltat. De la această societate a acumulat o mulţime de informaţii despre Dumnezeu. Şi anume că El este bun, iertător, că ne ajută şi ne răsplăteşte pentru binele pe care-l facem, dar ne şi sancţionează dacă încălcăm anumite legi, etc.

Aşa fiind, marea greşeală a religiilor constă în aceea că, în loc să ridice individul la starea de smerită puritate şi, prin ea, să înţeleagă cu propria trăire ce este Dumnezeu, Adevăr, Realitate, Iubire, a coborât Nemărginirea la mintea mărginită a omului. Şi de aici încolo fiecare ins a avut dumnezeul lui particular, deosebit de cel al celorlalţi semeni.

Dacă, o singură dată l-am fi întâlnit cu adevărat, atunci n-am mai face din El nici o pricină de contradicţii şi conflicte.

Dar, după aceste semnalări şi unele aprecieri, pe care cineva le-ar putea socoti mult prea îndrăzneţe, sau doar simple teorii, să mergem mai departe, corelând investigaţia cu punerea în practică.

Dacă El, această Sfântă Energie se află pretutindeni, aşa cum afirmă toate religiile, atunci El se află şi în noi, în fiecare, fără nici o excepţie. Fiind aşadar foarte aproape, adică chiar în interiorul fiinţei noastre, nu ne rămâne decât să-L căutăm aici şi chiar acum. Dar, în ce fel? Cu activitatea gândirii, cu ajutorul imaginilor, prin invocări, rostiri de formule? Să-L obligăm cumva prin jertfe, aducându-i daruri sau chinuindu-ne propria fiinţă, spre a-i provoca mila, care să-L impresioneze? Lista ar putea fi completată şi cu altele…

Practic, asta fac oamenii credincioşi, în speranţa că vor căpăta ceea ce doresc atât, în această viaţă cât şi când vor fi dincolo, în împărăţia cerurilor, ca oaspeţi vrednici pentru truda şi silnicia lor.

Nici una din aceste activităţi nu ne poate conduce, nici la întâlnirea cu Dumnezeu şi nici la fericirea veşnică, de care suntem interesaţi. Motivaţia este, pe cât de simplă, pe atât de logică, raţională, ca şi morală, spirituală. Fiecare căutare a Celui ce este fără margini, de pe poziţia “ego”-ului, a sinelui interesat, funcţional egocentric, este o adevărată impietate şi învederată trufie! In măsura minţii noastre, oricât de erudită ar fi ea, este cu neputinţă să cuprindem şi să înţelegem cât de cât oceanul nesfârşit al Energiei Cosmice.

In clipa când am descoperit acest adevăr simplu, că mintea noastră este incapabilă a întâlni şi înţelege Necunoscutul, surprinderea incapacităţii sale o determină să tacă. Şi-n golul psihic care survine în chip firesc, Scânteia Divină din profunzimea fiinţei noastre se relevează cu nemărginita ei autoritate şi sfinţenie. Acesta este, de fapt, omul adevărat, real, care se manifestă ca Stare de conştiinţă pură, adimensional şi atemporal, funcţionând în contact nemijlocit cu Infinitul.

Acest fericit moment ne uneşte psihic-somatic, formând o unitate perfect-armonioasă, prin care Iubirea, frumuseţea şi bunătatea ne determină în chip autoritar întreaga mentalitate şi întregul comportament. Fenomenul respectiv mai poate fi definit: stare de autodepăşire, de uniune cu Marele Tot sau de integrare în Infinitate.

Numai în asemenea clipe de pace, linişte, echilibru şi ordine interioară au loc transformări benefice radicale în structura psihologică a individului.

In concluzie, tăcerea smerită a activităţii minţii noastre reprezintă singura modalitate de împlinire a religiei adevărate. Şi tot tăcerea este şi rugăciunea ce deschide cărarea Sacrului, care ne uneşte cu Veşnicia. Iar atenţia lucidă, este unicul instrument prin care se realizează acest vid sau gol al gândirii.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.