Ilie Cioară – Remarcă echilibrul pe care îl ai prin aplicarea cunoaşterii de sine
Remarcă echilibrul pe care îl ai prin aplicarea cunoaşterii de sine. Învaţă-te să observi şi să asculţi (fară a judeca, fără a aprecia, fără a pune etichete, fără a condamna. Tot ce ţi-ar spune cineva, doar să fii atent. Un martor care ascultă.
Omul nu trăieşte ca fiind una cu Dumnezeu tot timpul. Dacă ai putea să fii mereu aici, clipă de clipă cu Infinitul… De asta este recomandarea asta, să trăieşti viaţa pentru viaţă, pentru că viaţa este continuă.
Eu realizez pe Eu Sunt. Eu Sunt Cel Ce Sunt. Când ajungi în nivelul şapte, acolo este numai Viul. Şi când eşti numai asta, energia aceea nedivizată intră în corp şi produce diviziunea celulei. Regenerarea. Să recunoaştem, au fost oameni care au trăit fără să mănânce. Sau persoane care nu îmbătrânesc. Au avut gândire nelimitată.
Dacă poţi să fii mereu, alimentezi constant glanda endocrină pituitară cu gânduri nelimitate. Prin ce? Prin gândirea asta nelimitată, fiind numai, şi atunci când vorbeşti să fii întotdeauna întregul. Şi nu urmări în profunzime un scop. Fii deschis, deschidere totală. Eu când am ceva de spus, spun deschis, fără rezerve. Nu cum fac maeştrii. Azi îţi spun ceva, mâine îţi spun altceva, ca să te ţin legat de mine. Îţi iau şi banii. Deschide-ţi domne sufletul ca să înţeleagă omul.
Îmi dă cineva telefon. Cum să arunc domnule Cioară cunoştinţele? Păi, asta înseamnă să cari greutate domne. Cu cât ştii mai multe este mai greu pentru că te domină mecanicitatea minţii.
Ce-am observat? Cu cât oamenii ştiu mai multe, cu atât înţeleg mai greu. Pentru că eu vorbesc şi ei gândesc. Eu vorbesc numai despre ce este real. Pui o problemă şi o privesc din Infinit. Deci o văd din Absolut. Rezolvarea este a Absolutului, nu a mea, dacă vrei. Am o problemă. Dacă tac, dintr-odată vine răspunsul, pentru că Absolutul răspunde. S-a spart ego-ul care mă ţinea în tipar. Desigur că este dificil de aplicat cunoaşterea de sine. Este dificil până când se sparge ego-ul. Dar fără asta nu se poate.
Intreabă-te mereu dacă eşti întreg. A fi mereu întreg înseamnă lovituri la temelia ego-ului, care nu trăieşte decât în trecut şi în viitor. Asta este hrana lui. În prezent nu poate să stea. Deci, oriunde ai fi, în orice împrejurare, pune-ţi întrebări ca să te obişnuieşti cu a fi aici, a fi întreg. Nu o să te întrebi toată viaţa. Doar până te obişnuieşti ca să fii aici. Sunt aici, tot? Pui întrebarea până când te obişnuieşti. Şi atunci, orice gând care pleacă imediat îl vezi. Şi vine înapoi pentru că l-ai demascat.
Pe mine mă arunci. Iei doar informaţia, o pui în aplicare şi ţie îţi aparţine rezultatul. Dacă unul în lumea asta a putut să ajungă, să se întâlnească cu viaţa aşa cum este ea, toată lumea are capacitatea, pentru că în toţi este Dumnezeu.
Tăcere. Când este tăcere, să fie tăcere absolută. Să nu aştepţi nimic. Este un lucru extraordinar. Nu mai respiri pentru că nu mai ai nevoie de respiraţie.
Le iei pe toate cum vin. Şi dacă le iei pe toate cum vin nu faci problemă din nimic. Şi toate trec. Pentru că nu este nimic stabilit. Când te laşi în voia Domnului intervine în tine pacea şi atunci ştii ce să faci. Asta este înţelepciunea. Eu am insistat tot timpul, şi insist să spun că tot ce-ţi iese în cale este pentru tine, în folosul tău, de tine determinat. Şi dacă primeşti efectul aşa cum este el, dispare şi cauza. Dacă nu-ţi convine efectul, transformi efectul în cauză. Alt conflict. Efectul se transformă în cauză pentru că tu nu-l accepţi.
Este splendidă viaţa cu toate amărăciunile care apar la suprafaţă. Trăieşti Viul încontinuu. In altă parte nu-L întâlneşti încontinuu, pe clipe. Aici este Viul încontinuu. A fi, a fi, a fi încontinuu. Asta este, de fapt, manifestarea lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu era la început.
Doar era. Întregul. Şi când trăieşti Viul, Viaţa, trăieşti întregul. Acolo nu mai este ego. Este doar suflet şi Dumnezeu care trăieşte în continuu. Adică Viul care este încontinuu la acel nivel. Nivelul şapte. Nu mai vrei nimic, acolo. Eu am înţeles asta pentru că am trăit-o. Scânteia care era acolo. Doar eram. Stare de conştiinţă pură. Acolo realizezi că viaţa este Dumnezeu, că eşti una cu Dumnezeu. Este o clipă, vine alta. Nu mai ai niciun gând.
Eu nu am întâlnit niciun trăitor. Am bâjbâit doi ani.
Apoi, pe malul apei am stat în acea meditaţie de câteva clipe. Ce am făcut, domne, până acum? Extraordinar. N-am făcut nimic până acum. Ai vrut să te duci la muntele Athos. Bine au fâcut că te-au oprit. Ai făcut rugăciunea inimii si eşti foarte mândru de ea. Când faci ceva de felul ăsta şi linişteşti mintea pe moment eşti foarte mândru. Uite unde am ajuns. Te lupţi cu gândul. Aiurea. Nu este nicio luptă. Să nu fii ce-ai fost pânâ acum. Şi ca să nu fii ce-ai fost pânâ acum, doar vezi ce apare în câmpul conştiinţei. Ce apare acolo? Un gând, ba o nemulţumire, o teamă.
Nu eşti liber. Eşti mereu tracasat. De ce anume? De ceea ce este în tine. Şi atunci ce am făcut?
Am decis doar să văd. Să văd şi numai atât. Dar ca să văd ce este în mine trebuie să privesc ce este în afară. Pot eu privi pomul, broasca râioasă, mărăcinele sau pădurea? Am început întâi cu asta, cu exteriorul. Să văd dacă am privirea simplă. Câinele care latră. Zgomotul trece prin mine şi nu zic nimic. Dormeam acolo şi auzeam moara. Dormeam ascultând uruitul morii. Aşa adormeam. Şi aşa s-a produs spargerea ego-ului. Înainte de iluminare simţeam ceva rău. M-am dus la frate-meu să-i spun: Măi, cred că am să mor. Frate-meu m-a încurajat: Toţi o să murim. Şi când s-a produs fenomenul, abia atunci am descoperit cauza. Egoul îşi pierdea autoritatea de conducere a fiinţei mele. Văzându-l o dată, de două ori, de zeci de ori, nu mai era stăpânul meu cum voia el să fie. Şi atunci îşi plângea sfârşitul. Tristeţea era a lui.
Tristeţea este mereu a egolui.
IC: Absolut. Asta este însuşirea lui. Are tot ce-i trebuie, dar vrea să mai aibă ceva.
Orice tristeţe semnalizează că egoul este prezent.
IC: Că el este. Şi eu ce spun? Orice tristeţe să o vezi. Atunci nu se spărsese egoul. Tristeţea vine din faptul că el vrea altceva decât este. Şi când s-a spart, deodată religia s-a desprins de mine. Nicio metodă nu mai era. Şi starea aceea, desigur că a dispărut.
Era o diferenţă uriaşă de la ce a fost anterior și la ce ați ajuns?
IC: Desigur domne.
Şi ca vitalitate mă interesează?
IC: Vitalitatea a venit de la sine şi am început să scriu. Ceea ce nu făcusem până atunci.
Nimeni nu v-a spus în astral: „Urmează calea asta, urmăreste-ţi gândurile”?
IC: Nu.
Dar de ce domnu Cioară?
IC: Foarte bine că nu am găsit pe nimeni dincolo care să mă înveţe pentru că mă legam de el. Nu l-am întâlnit nici pe acela pe care îl simţeam că este lângă mine. Făceam dedublări neştiind de pericole. Simţeam pe cineva, că este în dreapta mea. De câteva ori am simţit. Niciodată nu s-a arătat. M-a lăsat să mă descurc singur. Mă înconjurau entităţi, nu venea nimeni să mă salveze. Aruncau cu cuţitul în mine.
Simţeaţi pe cineva lângă dumneavoastră?
IC: Desigur. Ce bine că nu s-a arătat. Făceam o pasiune pentru un astral. Asta-i sigur. Aşa cum faci pasiune pentru un preot sau pentru o persoană oarecare.
Ce lucru deştept.
IC: Trebuie să mergi singur pentru că Dumnezeu este în fiecare om. Şi când ai găsit pe Dumnezeu în tine nu ai nevoie de absolut nimeni.
L-ai desconsidera pe Cel din tine dând valoare altuia din exterior
IC: Desigur.
Doar aţi fost condus.
IC: Da. De câte ori ziceam eu, ba de una, ba de alta, mi se spunea: Alta e menirea ta. Niciodată nu mi s-a spus care este menirea mea.
Şi meditaţia aceea de pe malul apei? A apărut într-un moment de linişte?
IC: Sigur că da. Am făcut linişte acolo cu gâştele. Ia stai domne! Eram şi contabil, obişnuit cu bilanţul. Ce am făcut până acum? Dacă îmi vine gândul ăla, vine gândul ăla, mă supără aia, mă tem de aia, mă tem de aia, ce am făcut eu până acum? Şi acolo mi-a venit răspunsul.
Acel lucru a venit prin intuiţie. Intr-un moment de linişte, de abandon, obosit de practica care nu v-a dus nicăieri.
IC: De la Divinitatea din mine. Nu de la cineva străin. De la Divinitatea care te vrea fericit. Nu te forţează să faci ceva. Pentru că este iubire. Te lasă să faci orice. Acesta este Dumnezeu, de fapt. Nu îţi dă poruncă să nu faci aia, să nu faci ailaltă? Atunci unde este dragostea? Educaţia este greşită. Important este ca tu să descoperi. Şi tu descoperi pentru că în tine este iubirea. Dacă eşti Dumnezeu, în tine este iubirea. Viaţa sau Dumnezeu sau gândirea pură este în tine. Dacă este în tine de ce să-L cauţi în afară. De ce să te legi de templu, biserică, preot, maestru? Nu te legi de nimic. Este în tine. Să ai mereu acest ideal, de a fi una cu El.
Să trăieşti după modelul Vieţii?
IC: Desigur, de a fi una cu ea. Şi când nu ştii ce să faci întrebi: Ce să fac? Întrebi maestrul din tine.
Este cel mai aproape de tine.
IC: Nu îl întrebi pe maestrul din afară. Îl întrebi pe cel dinăuntru. Poate nu-ţi răspunde, dar iar întrebi. Smerenia asta a minţii este importantă, mintea să tacă. Atunci El vorbeşte. Dar dacă este mintea prezentă, El nu se amestecă. Te lasă. Dumnezeu ce zice (CCD)? Toţi veniţi aici. Toţi. Indiferent ce faceţi voi pentru că asta este casa voastră. Cât durează? Pentru Eternitate nu contează. Ce lucru mare transmite. Dumnezeu care se îndumnezeieşte mereu. Este normal să fie aşa. Nu este nimic perfect. Nu este nimic absolut.
Este doar o mişcare.
IC: Este o continuă mişcare care înseamnă evoluţie.
Adică adunarea de noi experienţe. Ce înseamnă evoluţie?
IC: Evoluţia asta este evoluţia spirituală. Nu evoluţia pe plan fizic, cu realizări. Evoluţia spirituală, adică să ajungi până acolo încât să fii tu şi Dumnezeu Una. Tu, de aici, continui evoluţia cu Dumnezeu împreună. Până aici ai fost un izolat.
Tu eşti un izolat de Viaţă… şi ai tangenţe cu ea când ai nevoie…
IC: Şi când ajungi să fii una cu El nu mai vii la reîncarnare. Sau nu mai vii aici. Poate în alt plan. De tine depinde. De Dumnezeul din tine. Stai acolo, dar îţi spui: Să-i ajut pe necăjiţii de acolo. Să-i ajut să ajungă mai repede la Mine.
Când afli acest ideal accepţi viaţa şi nu o mai blamezi.
IC: Cum să mai blamezi pe cineva când ştii că este Dumnezeul din tine?
Şi nici întâmplările din viaţă nu le mai blamezi.
IC: Absolut nimic. Nimic din viaţă. Pentru că este Dumnezeu peste tot. Vezi, când ajungi la înţelegerea asta, măcar intelectuală, dintr-odată îţi pui niţel frâu.
O concluzie legată de ceea ce am discutat?
IC: Oriunde aţi fi, dar oriunde, ca să vă obişnuiţi în a fi cu Dumnezeu, a fi, în fond acesta este finalul, întrebaţi-vă dacă sunteţi întreg şi astfel sunteţi mereu prezent în a fi. Aceasta este concluzia pe care o spun tuturor. Să fii domne, sa fii întreg, să fii întreg. Fiind mereu întreg, fără să vrei, dai lovituri la temelia egoului. Nu ştii când plezneşte această înlănţuire, acest cerc. Depinde cât de puternic este egoul şi cât de insistentă a fost trăirea ta în prezent.
Insistentă trăirea ta în prezent?
IC: Da.
Am citit undeva că în faţa perseverenţei nu rezistă nimic.
IC: Absolut. Şi la rău şi la bine. Să fii în prezent. Şi când realizezi acest întreg de a fi în prezent, de fapt intri înăuntru. Nu stai afară. Când s-a spart egoul, atunci când îţi mişti un deget de ia picior eşti perfect conştient că se mişcă. Nimic nu mai faci automat, nimic nu faci fără a fi conştient.
Asta este. Mergeţi pe asta. Şi succes. Este mare lucru să fiţi doi şi să aveţi preocupări d’astea. Va completaţi. Unul mai uită. Îi aduce aminte celălalt. Am avut întrebări: Domnu Cioară, o căsătorie te scoate, te face, te drege… domne, dacă există preocuparea comună…
Există diferenţe între relaţiile particulare şi relaţiile cu oamenii în general?
IC: Trebuie să fii una cu toată lumea. Dar, ajuţi cu adevărat când eşti întregul. Tu cu celălalt nu mai sunteţi doi, sunteţi unul.
Mai spuneţi…
IC: Ce să mai spun domne? Nu mai este nimic de spus, doar de făcut, de aplicat. Atât. Poţi şi să taci. Şi este un lucru extraordinar. Şi nu aştepţi nimic, nu aştepţi să-ţi spună cineva ceva. Taci. Acest tăcut total, fără să vrei, te duce la uniunea cu întregul pentru că eşti în Absolut.
De obicei, oamenii spun: Da, da, dar eu aştept ceva. Nu aştepţi nimic… pentru că ai tot. Eşti întreg, ai tot ce-ţi trebuie. Nu ai nevoie de absolut nimic. Cum realizezi întregul? Atunci când mintea nu mai funcţionează, atunci când taci.
La diferite cercuri de spiritualitate, la yoga, precum şi la alţii aud că se spune: Hai să facem linişte! Şi atunci oamenii se concentrează să facă linişte… cu efort de voinţă care este violenţă.
Să taci de dragul de a tăcea. Să taci de dragul Vieţii. De a fi una cu Ea. Pe clipe, la început. Şi vei vedea că atunci clipele se lungesc. Taci. Şi nu intervine nimic acolo. Oamenii se leagă. Formează un cerc pe lângă cineva sau ceva. Şi încearcă să facă simplitatea: Hai să ne concentrăm!. Vin acolo persoane care spun: am avut viziunea asta, viziunea asta. Vor să fie apreciate.
Simplitatea este atât de greu de obţinut…
IC: Dar noi nu putem să avem această simplitate din cauza minţii.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina