Ilie Cioara – Sfințenia

Mintea instabilă a omului mărginit educaţional-moral de condiţiile mediului în care s-a dezvoltat, gravitează prin automatisme şi obsesii în jurul propriului “ego”. Potrivit educaţiei moştenite de la înaintaşi şi transmisă din generaţie în generaţie, la întâlnirea lui cu viaţa, el imaginează o întreagă suită de aşa-zise valori spirituale, în care apoi îşi pune toată nădejdea.

Aşa cum odinioară, în perioada idolatriei, când omul primitiv acorda zeului făurit de mâna lui, însuşiri de sfinţenie, tot la fel se întâmplă şi în epoca noastră. Acelaşi primitivism spiritual, aceeaşi greşită mentalitate de a atribui calitatea de preasfinţenie şi sfinţenie unor oameni obişnuiţi, diferitelor practici şi ritualuri religioase, obiecte de cult sau chipuri de oameni imortalizate pe lemn, pânză sau alte materiale.

Ne închinăm în faţa acestora şi le solicităm sprijinul în vremuri de restrişte sau le înălţăm imnuri de slăvire în numele lui Dumnezeu, pe care l-am coborât din sferele Infinitului la nivelul minţii noastre interesate, înguste şi temătoare.

Numai o minte confuză, lipsită de pietate şi aroganţă, îşi poate închipui că este în măsură să cuprindă Nemărginirea în cutiuţa sa, pe cât de ignorantă, pe atât de prezumţioasă. Această eroare fundamentală a înaintaşilor, a generat întregul haos spiritual cu inerentele contradicţii şi conflicte, uneori sângeroase, dintre diferitele religii şi secte, pe care ele singure, le-au determinat. Acesta este adevărul trist, care caracterizează fenomenul religios pe care-l observăm, din păcate, pe întregul cuprins al Terrei.

Abordarea divinităţii impunea o cu totul altă modalitate decât cea aleasă.

Calea spre divinitate nu o putem străbate încărcaţi de aglomerările noastre cerebrale. Ştiinţa şi priceperea de care suntem mândri, oricât de extinse ar fi ele, sunt şi vor rămâne cu totul neputincioase. Nu se poate cuprinde, ceea ce nu este de cuprins. Infinitatea nu poate fi nici înţeleasă, nici îmbrăţişată sau invocată de mintea înfumurată a omului înrobit de posesiile sale intelectuale sau materiale.

Numai având o minte complet pasivă, dar perfect lucidă de neputinţa ei, se deschid posibilităţi ca divinitatea să ne cuprindă. Deci, nu noi, ca ego, mergem spre Dumnezeu, ci El vine spre noi. Şi o face, copleşindu-ne prin Iubire, frumuseţe şi puritate, îmbrăcate toate în veşmântul, desăvârşirii.

In această ipostază, fiinţa umană, în stare de smerenie şi inocenţă, mişcându-se ca energie pură, întruneşte atributele şi calitatea de sfinţenie. Aşa fiind, sfinţenia are deci, un tâlc mult mai profund decât încearcă să o facă anumite dogme, ritualuri şi practici religioase.

Intâlnirea cu această calitate este accesibilă fiecărei fiinţe umane, întrucât în fiecare dintre noi se află câte o părticică din dumnezeire. Şi dacă, o singură dată ne întâlnim cu ea, o mentalitate cu totul diferită de cea anterioară se impune în mod firesc, logic, raţional.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: