Jakob Bohme – Trei Nașteri: Dumnezeu, Omul și Lumea
Ascultați articolul sub formă audio:
Observă acum aici misterul ascuns al lui Dumnezeu. Când privești adâncul de deasupra pământului, nu trebuie să spui: aici nu sunt porțile lui Dumnezeu, unde locuiește El în sfințenia Lui. Nu, nu, să nu crezi așa; ci întreaga Sfântă Treime – Dumnezeul Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – sălășluiește în centru, sub tăria cerului, și această tărie nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu.
Totul este un trup, atât nașterea cea mai exterioară, cât și cea mai interioară, împreună cu tăria cerului, cât și cea siderică, în care califică, la mijloc, mânia lui Dumnezeu; dar se împotrivesc una alteia, cum se petrece cu cârmuirea în om.
Carnea înseamnă, întâi de toate, nașterea cea mai exterioară, care este casa morții; a doua naștere în om este cea siderică, în care stă viața și unde trupul și mânia se luptă între ele. Până aici se cunoaște omul pe sine, căci nașterea siderică naște în cea exterioară, adică în carnea moartă, viața.
Cea de-a treia naștere se naște între cea siderică și cea mai exterioară și se cheamă nașterea animalică sau sufletul, fiind tot atât de mare cât omul întreg. Această naștere nu o cuprinde omul exterior, nici cel sideric, ci fiecare spirit originar cuprinde numai rădăcina sa dinăuntru, care înseamnă cerul.
Omul acesta animalic trebuie să străbată tăria cerului spre Dumnezeu și să trăiască în dragostea Lui, altminteri nu poate ajunge întreg omul la El în Ceruri.
Pentru că fiecare om care vrea să fie fericit, trebuie să existe în această lume cu nașterile lui interioare, cum este divinitatea întreagă cu toate cele trei nașteri.
Omul nu poate fi absolut curat, fără mânie și fără păcate, căci nașterile din adâncul acestei lumi nu sunt chiar fără prihană în fața inimii lui Dumnezeu (Iov, 15,15), și mereu dragostea și mânia se luptă între ele, din care pricină Dumnezeu se cheamă un Dumnezeu mânios și plin de zel (2 Moise, 20,5; 5 Moise, 5,9).
Cum este omul în cârmuirea nașterii lui, așa este și întreg trupul Dumnezeului acestei lumi; dar în apă se află viața cea blândă. În primul rând, în trupul exterior al Dumnezeului acestei lumi există moartea încremenită, aspră, amară și fierbinte, în care apa comprehensibilă este și ea întărită și moartă.
Înăuntru există întunericul, în care atât Lucifer cu îngerii lui, cât și toți oamenii nelegiuiți zac captivi cu trupurile lor încă vii, și tot astfel spiritele oamenilor blestemați care au murit. Această naștere nu poate să vadă, să audă, să simtă, să miroase, nici să cuprindă inima lui Dumnezeu; este o nebună pe care regele Lucifer, în trufia lui, a nenorocit-o în acest chip.
Cealaltă naștere este cea siderică; tu trebuie să înțelegi viața celor șapte spirite originare, pentru că în ea se luptă dragostea și mânia, și în ea stă apa de sus care este un spirit al vieții, și acolo sau între ele există tăria cerului care este făcută din miezul apei. Această naștere o pătrunde pe cea exterioară, amorțită, străbate moartea și naște viața siderică în moarte, adică în pământul întărit, în apă, în trupul animalelor și oamenilor, precum și al păsărilor, peștilor și viermilor.
Și până în această naștere, atât cât cuprinde mânia, poate ajunge diavolul, dar mai adânc nu. Căci atât îi este sălașul. De aceea, diavolul nu poate ști cum își are rădăcina cealaltă parte din această naștere.
Până aici a ajuns omul în cunoașterea lui despre lume, după căderea sa; cealaltă rădăcină care se cheamă cer, a ținut-o spiritul până acum ascunsă omului, pentru ca diavolul să n-o învețe de la om și să nu toarne venin în ea, în fața ochilor săi.
Această altă parte a nașterii siderice, care stă în dragostea din apa dulce, este tăria cerului care ține captivă mânia aprinsă împreună cu toți diavolii. Căci ei nu pot intra acolo, iar în cerul acesta sălășluiește Duhul Sfânt care purcede din inima lui Dumnezeu, luptă împotriva furiei și naște inimii lui Dumnezeu un templu în mijlocul înverșunării mâniei Lui.
Și în cerul acesta sălășluiește omul temător de Dumnezeu, chiar cu trupul încă viu, pentru că același cer este atât în om, cât și în adâncul de deasupra pământului.
Și cum este adâncul de deasupra pământului, tot astfel și omul, în amândouă: în dragoste și în mânie, până la despărțirea sufletului de trup. Atunci când se va despărți de trup, sufletul va rămâne singur în cerul dragostei sau în cerul mâniei.
Pe care dintre cele două părți le va cuprinde sufletul la plecarea lui, acolo își va găsi sălașul său ce nu se va schimba în veci, și din care în veci nu va mai putea ieși, căci o mare prăpastie există între ele, cum spune Iisus în parabola omului bogat (Luca, 16,26).
În acest cer sălășluiesc cu noi sfinții îngeri, iar de cealaltă parte, diavolii; în acest cer omul trăiește între cer și iad, trebuind să îndure multe lovituri, ispite și prigoane, ba să se lase chiar torturat și strivit.
Mânia se cheamă crucea, iar cerul dragostei se cheamă răbdarea, spiritul ce răsare aici se cheamă speranța și credința, care se unesc cu Dumnezeu și luptă împotriva mâniei, până când acesta biruie și o răpune (1 Ioan, 5,4).
Aici stă ascunsă întreaga învățătură creștină; cine învață altfel nu știe ce învață, căci învățătura lui nu are picioare sau fundament; iar inima lui se zbate mereu și se tânguie, neștiind ce trebuie să facă. Sufletul său caută mereu liniștea și n-o găsește. E nerăbdător și caută mereu ceva nou, și dacă găsește, se bucură de parc-ar fi găsit o nouă comoară; dar nu există în el statornicie și caută necontenit abstinență.
Voi, teologilor, cărora spiritul vă deschide aici ușile și porțile, dar nu vreți să vedeți și să vă pașteți oița în poiana înverzită, ci o țineți în câmpul uscat, să nu credeți că nu veți da socoteală de acest fapt înaintea judecății aspre și mânioase a lui Dumnezeu. Țineți minte. Iau martor cerul că îndeplinesc aici ceea ce trebuie să fac; căci spiritul mă împinge și eu mă simt în întregime prins de el, și nu mă pot opune, orice ar fi să mi se întâmple după aceea.
Sfintele Porţi
A treia naștere în trupul Dumnezeului acestei lumi este ascunsă sub tăria cerului, iar tăria cerului se unește cu ea, dar nu chiar trupește, ci spiritual, așa precum îngerii și sufletul omului.
Și această a treia naștere este atotputernica și sfânta inimă a lui Dumnezeu, în care șade Domnul nostru Iisus Cristos cu trupul Său natural la dreapta lui Dumnezeu, ca un rege și stăpân al întregului trup sau locus al acestei lumi, și care cuprinde și ține totul cu inima Lui.
Iar această tărie este jilțul Său, și spiritele originare ale vieții Sale naturale domină în întreg trupul acestei lumi, și tot ceea ce stă în nașterea siderică, în partea dragostei, este legat de ele (de spiritele originale), cealaltă parte a acestei lumi fiind legată de diavol.
Tu să nu crezi ca Johannes Calvinus, că trupul lui Iisus este o făptură lipsită de atotputernicie și nu cuprinde în sine decât acel locus.
Nu, fiu al omului; te înșeli amarnic și nu pricepi bine puterea divină. Orice om cuprinde în spiritele sale siderice întregul locus sau trup al acestei lumi, iar locus-ul cuprinde omul. Totul este un trup, doar mădularele diferă. Cum ar putea spiritele originare din trupul natural al lui Cristos să nu se unească cu spiritele originare ale naturii? Doar și trupul Lui este din spiritele originare ale naturii, iar inima Lui este, animalic, din cea de-a treia naștere, cuprinzând inima lui Dumnezeu, inima tuturor îngerilor, a cerului tuturor cerurilor, ba chiar pe întreg Tatăl.
Voi, calviniștilor, opriți-vă aici și nu vă mai dați cu părerea! Vă înșelați; nu vă chinuiți cu ființa materială, căci Dumnezeu este un spirit (Ioan, 4,24), și în comprehensiune stă moartea.
Trupul lui Iisus nu mai este în aspra comprehensiune, ci în comprehensiunea divină a naturii, asemenea îngerilor.
Trupurile noastre nu vor mai fi nici la înviere din carne și oase, așa cum suntem obișnuiți a ne privi noi înșine, ci asemenea îngerilor. Și cu toate că trupurile vor avea în ele toată forma și puterea, chiar toate organele până la cele genitale, care vor sta totuși în altă formă, în fine măruntaie și intestine, noi nu vom mai avea comprehensiune aspră din timpul vieții.
Iisus spunea Mariei Magdalena în grădina lui Iosif la mormânt, după învierea Sa: Nu mă atinge, căci încă nu M-am suit la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru (Ioan 20,17). Ca și cum ar fi vrut să spună: Nu mai am acum trupul animal, chiar dacă mă arăt ție în vechea înfățișare; căci altfel, cu trupul tău animal, nu m-ai putea vedea.
Așa a umblat Iisus în cele patruzeci de zile după învierea Lui între ucenici, nefiindu-le întotdeauna vizibil, ci și invizibil, după însușirea Lui cerească și îngerească.
Dar când voia să vorbească cu ucenicii, El se arăta în formă comprehensibilă fizică, pentru a putea vorbi cu ei în cuvinte naturale; căci pe cele dumnezeiești stricăciunea nu le cuprinde.
El a arătat îndeajuns și faptul că trupul Său avea însușiri îngerești, prin aceea că intra la ucenicii Săi trecând prin uși zăvorâte (Ioan, 20,19).
Mai trebuie să știi că trupul Său, cu toate cele șapte spirite din natură, se contopește în nașterea siderică în partea dragostei, și ține în captivitate păcatul, moartea și pe diavol în partea mâniei.
Acum înțelegi ce a făcut Dumnezeu a doua zi, când a despărțit apa de sub tărie de apa de deasupra tăriei.
Vezi, de asemenea, cum pretutindeni în această lume te găsești atât în rai, cât și în iad, și locuiești între rai și iad în mare primejdie.
Și mai vezi cum și cerul există într-un om sfânt, și pretutindeni unde stai, mergi sau zaci, spiritul tău se contopește cu Dumnezeu și, potrivit acelei părți, tu ești în cer și sufletul în Dumnezeu. De aceea și Cristos spune: Oițele Mele sunt în mâinile Mele, și nimeni nu Mi le va smulge (Ioan, 10).
Tot astfel vezi cum, potrivit mâniei, ești oricând în iad cu toți diavolii.
De ți-ar fi ochii deschiși, ai vedea minuni; dar ești între cer și iad și nu vezi nimic, căci te miști pe o potecă îngustă.
Potrivit spiritului sideric, unii oameni la anumite ore au fost, cum se spune, smulși, transportați în extaz; ei au recunoscut îndată atât porțile Cerului, cât și ale iadului, înștiințând chiar cum unii oameni sălășluiesc în iad cu trupul viu.
Aceștia au fost luați, e drept, în derâdere, dar dintr-o mare nepricepere; căci lucrurile stau într-adevăr așa.
Ce caracter au toate acestea, voi arăta detaliat la locul potrivit. Că există cu apa o dublă naștere, voi dovedi aici cu limba naturii; fiindcă aceasta este rădăcina și muma tuturor limbilor din această lume, și în ea constă deplina și perfecta cunoaștere a tuturor lucrurilor.
Pentru că atunci când Adam a vorbit pentru prima dată, el a dat nume tuturor făpturilor și lucrurilor, după calitățile lor și după însușirile lor inerente.
Aceasta e tocmai limba întregii naturi; dar nu oricine o știe, pentru că ea este o taină, misterium, care mie mi-a fost împărtășită de grația dumnezeiască, de Duhul Sfânt care mi-a arătat dragostea lui.
Ia aminte. Cuvântul Wasser (apa) pornește de la inimă, trece peste calitatea amară, dar nu o ațâță, ajunge la dinți pe care îi închide și țâșnește printre ei afară; limba se aliază iute spiritului, îl ajută să șuiere, se contopește cu el, și acesta iese energic printre dinți, afară, iar când spiritul a ieșit în cea mai mare parte afară, spiritul aspru și amar se ridică grăbit și se unește după aceea cu cuvântul; dar rămâne la locul său și întinde cu putere silaba ser.
Faptul că spiritul pleacă de la limbă spre gură, închide dinții și, ajutat de limbă, trece șuierând prin dinți, înseamnă că inima lui Dumnezeu se înduioșează și, cu spiritul ei, și-a făcut în juru-i o închidere: aceasta e tăria cerului.
Așa precum dinții se închid și spiritul trece printre ei, tot astfel trece spiritul din inimă în nașterea siderică. Și precum limba se formează pentru șuierat și se unește cu spiritul mergând împreună, tot astfel se formează sufletul omului cu Duhul Sfânt, se contopește cu el, străbate, prin puterea lui, cerul, și domnește alături de Duhul Sfânt în cuvântul Domnului.
Dar faptul că abia după aceea, calitatea aspră și amară se trezește și se formează pentru cuvânt, înseamnă că într-adevăr totul este un trup; însă cerul și Duhul Sfânt împreună cu inima lui Dumnezeu au locul lor, iar diavolul împreună cu mânia nu pot prinde nici cerul, nici Duhul Sfânt; ci diavolul cu mânia în nașterea exterioară atârnă de cuvânt, iar mânia ajută în nașterea exterioară în această lume să se formeze tot ce stă în comprehensiune, așa cum calitatea aspră și amară se formează în dosul cuvântului și se unește cu el.
Dar că spiritul se revarsă așa, pe nesimțite, peste calitatea aspră și amară, înseamnă că poarta lui Dumnezeu există pretutindeni în această lume unde domnește Duhul Sfânt, și că cerul stă deschis pretutindeni, chiar și în mijlocul pământului; de asemenea, că diavolul nu poate, nicăieri în cer, nici să vadă, nici să cuprindă, ci, mormăind posac ca o jivină a iadului, vine abia pe urmă, după ce Duhul Sfânt și-a clădit o biserică sau un templu, pe care diavolul le-a distrus în mânie, și se târăște în urma cuvântului ca un dușman care nu vrea să i se ridice pe tărâmul lui un templu al lui Dumnezeu, care i-ar putea strâmtora regatul.
Cartile lui Jakob Bohme se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
