Jonathan Black – Geneza Ezoterică: Saturn, Soare, Lună și Drama Creației
Creația era repusă în scenă în cadrul școlilor misterelor, o dramă în trei acte. Primul îl înfățișa pe Saturn asuprind Pământul-Mamă. Cel de-al doilea rezuma nașterea Soarelui și protecția oferită de el Pământului-Mamă. Acest stadiu paradiziac al oamenilor-flori era rememorat ca Era Soarelui.
În cadrul acestor dramatizări, candidatul la inițiere se afla în miezul unei combinații de reprezentație teatrală cu efecte speciale și ședință de spiritism. Într-o stare alterată de conștiință, poate drogat și aproape incapabil să se distanțeze de respectivele evenimente, candidatul era îndrumat de preoți într-o călătorie de tip șamanic în lumea spiritelor. Dramatizările, așa cum le știm noi astăzi, au depășit în cele din urmă granițele marilor centre grecești ale misterelor, dobândind un caracter public, dar în epoca timpurie a școlilor misterelor, cel puțin, candidații trăiau astfel o experiență pe care n-o mai văzuseră nicăieri până atunci.
Și ajungem acum la actul al treilea, subiectul acestui capitol. La începutul său s-a produs evenimentul hotărâtor despre care aminteam la sfârșitul capitolului anterior. Pământul și Soarele s-au separat. De acum, razele solare dătătoare de viață nu-l mai iluminau din interior, ci se revărsau asupra Pământului din cer. Drept urmare, acesta s-a răcit și a devenit mai dens. Structura sa predominant gazoasă a căpătat un caracter preponderent lichid. Contractându-se, întreaga sa suprafață apoasă a fost acoperită de Adam și Eva și de vlăstarele lor vegetale.
Dintr-odată, în punctul culminant al celui de-al treilea act, candidatul la inițiere ce participa la această dramatizare sesiza un damf de sulf și era, probabil, orbit de o strălucire bruscă, aidoma unui fulger, în vreme ce pașnica scenă pastorală era invadată de o formă de viață bizară, lucioasă, încornorată și de o lividitate oribilă. Imaginea care se prezenta în fața ochiului său mental era aceea a unui șarpe aparent nesfârșit, croindu-și drum în cosmos, un șarpe de o frumusețe perversă. „Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, ni se spune în Ezechiel 28:13, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze și diamante, cu crisolit, onix și iaspis, cu safir, smarald, carbuncul și aur.“
Candidatul la inițiere privea cu oroare cum șarpele se încolăcea tot mai strâns în jurul trunchiului vegetal al lui Adam, înțelegând că urmărea astfel seria de evenimente prin care viața pe Pământ trecuse, cu suferințe, la următorul stadiu de evoluție. Fiindcă povestea șarpelui încolăcit pe trunchiul copacului conține cea mai ilustrativă imagine a tranziției Pământului de la viața vegetală la cea animală.
Încă din secolul al XVIII-lea, când imaginea de tip materia-înaintea-minții asupra vieții a început să ia locul vechii paradigme mintea-înaintea-materiei, Biserica se străduiește să armonizeze povestea creației, așa cum apare ea în Biblie, în Facerea, cu descoperirile științifice. Dar încercarea nu are sorți de izbândă, fiindcă se bazează pe o interpretare modernă și în același timp anacronică a Genezei.
În Facerea, evoluția nu este privită în mod obiectiv, așa cum ar face-o un om de știință modern, punând cap la cap dovezi geologice, antropologice și arheologice imparțial și obiectiv evaluate. Povestea Facerii este o relatare subiectivă a modului în care a evoluat omenirea și a celui în care a fost resimțit acest proces. Cu alte cuvinte, povestea șarpelui încolăcit și a copacului este o imagine a formării coloanei vertebrale și a sistemului nervos al animalelor, așa cum a fost ea păstrată în subconștientul colectiv al omenirii.
Dar, așa cum vom vedea în mod repetat, istoria ezoterică nu este în mod necesar în contradicție cu datele științifice. Doar că, la fel ca în imaginea în perspectivă prezentată în capitolul 1, ea privește aceleași fapte dintr-un punct de vedere cu totul diferit.
Am văzut în capitolul anterior că materia pregătise terenul pentru apariția vieții vegetale. Mai departe, cea din urmă a constituit leagănul în care să poată lua ființă viața animală pentru a exprima altfel același lucru, regnul vegetal a format substratul în care au căzut semințele regnului animal.
Acesta a fost începutul episodului hotărâtor, numit Căderea în păcat.
Candidatul la inițiere era ajutat să simtă, în mod literal, atmosfera de criză și de pericol a Căderii în păcat. Dintr-odată, ca și când ar fi fost împins de un cutremur, se prăbușea într-o gaură neagră, prăvălindu-se în ceea ce descoperea curând a fi un tunel săpat de un șarpe. Conform tradiției ezoterice, încăperea săpată în piatră sub marea tramidă de la Gizeh, numită Sala Ordaliei, îndeplinea exact această funcție. Excavații recente la Baia, în Italia, într-o zonă în care un sistem de grote parțial naturale, parțial săpate de mâna omului, era considerat de anticii romani intrarea în lumea de dincolo au scos la iveală o trapă prin care candidatul la inițiere era aruncat în tunelul de șarpe de dedesubt.
Astfel, candidatul experimenta pe propria sa piele modul în care Lucifer și legiunile sale infestaseră întregul Pământ cu o sumedenie de șerpi lucitori. El vedea cum, în conformitate cu istoria secretă, planeta începuse să freamăte de forme de viață animală primitive; vedea cum dorința biciuia însuși solul, făcându-l să geamă și să suspine, și înțelegea că urme ale acestui chin pot fi văzute în unele formațiuni stâncoase.
Dar de ce a trebuit ca tranziția de la viața vegetală la cea animală să fie marcată de un asemenea chin? Relatarea din Geneză reliefează în mod cert acest aspect al supliciului, într-unele dintre cele mai evocative versete ale Vechiului Testament „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii. […]»Iar lui Adam i-a zis:«[…] blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el»“ Ca rezultat al Căderii, se pare, oamenii trebuie să sufere, să se zbată și să moară. Dar de ce?
Învăluite în acest limbaj străvechi, se ascund numeroase adevăruri, pe care știința modernă le recunoaște. Plantele se reproduc printr-o metodă numită partenogeneză. O parte a plantei se desprinde și crește apoi, formând o altă plantă. Această nouă plantă este, dintr-un punct de vedere, o continuare a celei dintâi care, într-un anumit sens, nu moare. Apariția vieții animale și metoda sa de reproducere — sexul — au adus cu ele moartea. Odată cu foamea și cu dorința au fost resimțite deopotrivă nemulțumirea, frustrarea, regretul și frica.
Deci cine este cel care o ispitește pe Eva? Cine este șarpele care aduce dorința în lume, frământând-o? Fiecare dintre noi își spune probabil că știe răspunsul la aceste întrebări, dar îl știe la un nivel naiv. Problema este că autoritățile care au vegheat la dezvoltarea noastră spirituală ne-au menținut din acest punct de vedere la un nivel de grădiniță.
Am început să vedem în capitolul precedent cum Biserica și-a disimulat propriile-i rădăcini astronomice, cum partea de început a Facerii ascunde în ea povești despre aceiași zei ai planetelor pe care îi cunoaștem din alte religii, primitive; zeul Saturn, zeița Pământ și zeul Soare.
Pe măsură ce avansăm în textul Facerii, înțelegem încă o dată modul în care această disimulare a rădăcinilor astronomice și monoteismul de tip radical al Bisericii moderne ne pot împiedica să înțelegem în mod limpede ce încercau textele antice să ne transmită.
Cei mai mulți dintre noi consideră că în creștinism este recunoscută existența unui singur diavol — altfel spus, că Satan și Lucifer constituie una și aceeași entitate.
De fapt, nu avem nevoie decât de o privire scurtă, din altă perspectivă, asupra textelor, pentru a ne da seama că autorii Bibliei au intenționat altceva. Și de această dată avem de-a face cu un „detaliu” pe care toți exegeții Bibliei îl acceptă, dar care nu a ajuns și la cunoștința credincioșilor. Am văzut deja că Saturn, Stăpânul întunecat, agentul materialismului, trebuie identificat cu zeul planetei Saturn din mitologia greacă și romană. Dar oare Lucifer, șarpele, ispititorul care ațâță omenirea cu dorințe animalice, trebuie și el identificat cu Saturn? Sau poate cu o altă planetă?
Există o vastă și erudită literatură ce compară textele biblice cu lucrări mai vechi sau contemporane cu ele, însă din alte culturi, și demonstrează că principalii doi reprezentanți ai răului în Biblie, Satan și Lucifer, sunt două entități diferite. Din fericire, nu este necesar să cercetăm noi înșine această literatură, fiindcă găsim chiar în Biblie o afirmație explicită, în Isaia 14:12: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții!”
Steaua dimineții este, desigur, Venus — Luceafărul. Prin urmare, Biblia îl identifică pe Lucifer cu planeta Venus.
Ar putea părea, la prima vedere, ciudat să punem semnul egal între zeița planetei Venus în mitologiile romană și greacă (Afrodita în aceasta din urmă) și Lucifer din tradiția iudeo-creștină. Venus/Afrodita este de sex feminin și pare mai pregnant dătătoare de viață. În realitate însă, există câteva puncte comune.
Atât Venus/Afrodita, cât și Lucifer sunt animați de sexualitate și dorințe carnale.
Mărul este fructul asociat cu ambele zeități. Lucifer o ispitește pe Eva cu un măr, iar Paris îi înmânează Afroditei mărul, într-un gest care duce la răpirea Elenei și la izbucnirea războiului troian. Mărul este considerat, la nivel universal, fructul zeiței Venus, fiindcă poziția sâmburilor atunci când fructul este tăiat pe jumătate reproduce traiectoria pe care se deplasează planeta în cadrul unui ciclu de patruzeci de ani: o stea cu cinci colțuri.
Lucifer și Venus sunt totodată personaje cu caracter complex. Lucifer este rău, dar e un rău necesar. Fără intervenția lui, proto-omenirea nu ar fi depășit stadiul vegetal în evoluția vieții. Ca rezultat al intervenției sale în istorie, suntem ființe animate atât în sensul că ne deplasăm pe suprafața Pământului, cât, și din perspectiva dorințelor care ne impulsionează. Un animal este conștient de sine însuși ca entitate distinctă așa cum plantele nu sunt. A spune că Adam și Eva „au cunoscut că erau goi” înseamnă a afirma că au devenit conștienți de trupurile lor.
S-au păstrat din lumea antică numeroase reprezentări încântătoare ale lui Venus, dar și unele cumplite. Dincolo de imaginea femeii de o frumusețe nepereche pândește teribila femeie-șarpe.
Pentru a analiza mai profund această complexitate de caracter și a înțelege mai bine următorul mare eveniment din istoria secretă a lumii, ne vom îndrepta acum atenția spre o versiune germană mai veche a tradiției lui Venus/Lucifer, care a apărut în poezia medievală și a pătruns în literatura lumii atunci când Wolfram von Eschenbach a preluat-o și a adaptat-o sub forma poemului Parsifal.
Iată! Iată-l pe Lucifer!
Dacă mai există maeștri-preoți,
Atunci știi bine că adevărul îl spun.
Sfântul Mihail văzu mânia lui Dumnezeu…
A luat coroana lui Lucifer de pe capul lui
Așa încât piatra a sărit de pe ea
Și a devenit, pe pământ, piatra lui Parsifal.
Tradiția ne spune că, atunci când Lucifer a căzut, un smarald mare s-a desprins din fruntea lui. Acest lucru însemna că omenirea va pierde, treptat, capacitatea de percepție a celui de-al treilea ochi: chakra frunții.
Faptul că viața este adesea greu de îndurat e rezultatul influenței exercitate de Satan, dar cea a lui Venus face ca viața să fie de multe ori greu de înțeles. Influența lui Venus a conferit universului o calitate înșelătoare, paradoxală. Altfel spus, în lume a apărut iluzia. Lucifer a dăruit materiei o strălucire menită să deruteze omenirea, s-o facă oarbă în fața adevărurilor de esență înaltă.
De ce se întâmplă uneori ca drumul înainte să ni se pară că duce înapoi? De ce adesea lucrul pe care în nici un caz nu trebuie să-l facem pare aproape imposibil de deosebit de cel pe care e bine să-l facem? În adâncul inimii știu ce ar trebui să fac, dar în mine există ceva, un element străin, care vrea să mi abată de la drumul drept. Elementul luciferic este închistat în însăși fiziologia mea. Dorința și iluzia se combină în mine în chip periculos. Din cauza influenței lui Lucifer, „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Epistola către Romani 7:19). Sfântul Pavel care, așa cum vom vedea, fusese inițiat în tradiția misterelor, spune astfel că o parte din mine știe întotdeauna ce anume e drept, dar adesea este copleșită de partea ademenită de Lucifer.
Știința modernă nu se întreabă niciodată cum a apărut iluzia în lume… sau imaginația… sau voința. Dar pentru antici, iluzia, imaginația și voința erau unele dintre cele mai puternice forțe din univers, la fel de vii în spațiul tridimensional, ca și în mințile noastre. Pentru ei, istoria creației era istoria devenirii acestor forțe.
Friedrich Nietzsche scria: „Dacă nu ai haosul în tine, nu poți da naștere unei stele dănțuitoare” Omul n-ar fi putut deveni pe deplin creativ, brav sau iubitor dacă nu ar fi putut face greșeli, dacă nu ar fi putut vedea lucrurile altfel decât sunt și dacă nu ar fi putut crede că ele sunt altfel decât sunt. Lucifer este de vină pentru că nu credem întotdeauna ceea ce ne arată dovezile. De multe ori credem ceea ce vrem să credem. Spre exemplu, viața unei persoane cunoscute ni se poate părea un eșec mizerabil sau un succes deplin, în funcție de modul în care alegem s-o privim — cu bunăvoință sau cu meschinărie. Iar atunci când focul mistuitor, pucioasa primitivă, ne arde în măruntaie, e greu să alegem să fim binevoitori.
Atunci când, la începuturi, zeița Pământului a fost atacată de zeul lui Saturn, tânărul zeu Soare a apărut pentru a o apăra și, în urma bătăliei din ceruri, l-a învins. Prin urmare, candidatul la inițiere căruia i se prezintă istoria secretă a lumii a urmărit deja o mare bătălie. Iar în continuare trebuie să vadă o alta, în care dușmanul este șarpele uriaș ce s-a strecurat în paradis pentru a-l corupe. Dar cine va fi noul erou care va duce această nouă luptă?
Așa cum am făcut cu Satan și Lucifer, pe care Biserica i-a îngemănat pentru a le ascunde originile astronomice, trebuie să deslușim acum o altă confuzie indusă în mod deliberat.
În primele capitole ale Facerii, care spun povestea creației, termenul tradus în mod obișnuit prin „Dumnezeu” este, după cum am văzut, Elohim. Mai târziu, autorii textului renunță la acest nume și folosesc în locul lui termenul Iehova, de asemenea tradus „Dumnezeu”. Specialiștii din afara tradiției ezoterice au încercat să explice ceea ce pentru ei par a fi două nume ale aceluiași Dumnezeu ca rezultând din două filoane literare diferite — filonul Elohim și filonul Iehova – datând probabil din perioade diferite și asamblate ulterior.
Adepții tradiției ezoterice au însă o explicație mult mai simplă. Elohim și Iehova nu sunt două nume ale aceleiași entități, ci entități diferite. Așa cum am văzut, Elohim este un nume colectiv pentru cele Șapte Spirite ce acționează împreună ca zeu al Soarelui, în vreme ce Iehova a apărut atunci când unul dintre aceste șapte spirite s-a desprins de celelalte pentru a apăra Pământul de Venus.
Pentru a descoperi adevărata identitate astronomică a lui Iehova, trebuie să privim, din nou, spre iconografia oponentului său, Venus. Trebuie de asemenea să ne amintim că, pentru antici, istoria originilor cosmosului se referea nu numai la felul în care a fost alcătuit universul, ci și la modul în care a fost creată experiența umană, la felul în care a dobândit aceasta structura ei caracteristică. Altfel spus, se referea deopotrivă la legile lumii fizice și la principiile naturii umane.
Firea omenească este astfel modelată încât întreaga mea forță de a rezista dorințelor animalice – de fapt ceea ce mă împiedică să devin un animal în sine — derivă din capacitatea mea de gândire, de reflecție. Venus era înfățișată în mod tradițional cu o oglindă în mână, dar nu din vanitate, așa cum se consideră astăzi. Oglinda era simbolul puterii pe care o are reflecția de a modifica dorințele.
Zeul reflecției era zeul marelui luminător de pe cerul nopții: Luna. În toate culturile antice, Luna controla nu doar fertilitatea, ci și gândirea.
Preoții inițiați credeau că, pentru a crea condițiile propice gândirii umane, cosmosul a trebuit să se structureze într-un anume fel. Pentru ca reflecția umană să fie posibilă, a fost nevoie ca Soarele și Luna să fie astfel dispuse pe boltă, încât Luna să reflecte pe Pământ lumina Soarelui.
De asemenea, ei erau convinși că această dispunere pe cer trebuia să fie reprodusă, la o scară mai mică, în interiorul craniului omenesc.
Aici, glanda pineală reprezenta Soarele, iar cea care putea modifica și reflecta asupra viziunilor primite de aceasta din lumea spiritelor era hipofiza, sau glanda pituitară.
Toate acestea pot părea complet absurde, însă pentru antici ele corespundeau realității de zi cu zi. Ei identificau mici schimbări survenite în propria lor conștiință, ce păreau a varia odată cu modificările de poziție ale Soarelui și Lunii.
Cititorii sunt invitați să se observe pe ei înșiși, pentru a vedea dacă au vise mai animate atunci când Luna este plină.
Dacă veți urmări stridiile dintr-un acvariu vreme de treizeci de zile, veți vedea că se deschid și se închid odată cu fazele Lunii. Iar știința modernă a confirmat că glanda pituitară se comportă asemenea unei stridii.
Zeul Lunii a devenit cunoscut iudeilor sub numele Iehova, iar musulmanilor ca Allah, marele zeu să-nu-faci.
Prin urmare, în toiul acestei drame cosmice a creației, când Pământul era în pericol să se transforme într-un iad, a apărut o nouă forță, pentru a i se opune lui Lucifer. Așa cum cei șapte Elohim acționaseră pentru a-l ține în frâu pe Saturn/Satan, acum unul dintre acești șapte s-a desprins din rândul lor pentru a deveni divinitate a Lunii, dirijând de pe această poziție operațiunile menite să-l țină sub control pe Venus/Lucifer.
Marea conflagrație cosmică împotriva lui Venus a rămas în conștiința tuturor culturilor lumii, de pildă în povestea bătăliei lui Krișna cu demonul-șarpe Kaliya, în mitul luptei lui Apolo cu monstrul Python sau al lui Perseu ucigând, cu ajutorul scutului folosit ca oglindă, balaurul care o amenința pe Andromeda.
Iehova din Vechiul Testament este un zeu gelos, mânios și războinic. În tradiția iudaică, forțele lui sunt conduse de arhanghelul Mihail. Iată ce spune în acest sens Apocalipsa: „Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. […] Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ”
Am văzut deci că, în al treilea act din drama creației, zeul Lunii a înregistrat o mare victorie.
Și astfel a început epoca Lunii.
Primele trei ere ale cosmosului, cea minerală, cea vegetală și cea animală – ziua lui Saturn, ziua Soarelui și ziua Lunii — au fost imortalizate în numele primelor trei zile din săptămână.
Iată singurul motiv pentru care aceste trei zile din săptămână, în ordinea respectivă, poartă numele celor trei corpuri cerești.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
