Articole

Jonathan Black – Lucifer, lumina lumii

IMG_20151221_154813

Creaţia era repusă în scenă în cadrul şcolilor misterelor, o dramă în trei acte. Primul îl înfăţişa pe Saturn asuprind Pământul-Mamă. Cel de-al doilea rezuma naşterea Soarelui şi protecţia oferită de el Pământului-Mamă. Acest stadiu paradiziac al oamenilor-flori era rememorat ca Era Soarelui.

In cadrul acestor dramatizări, candidatul la iniţiere se afla în miezul unei combinaţii de reprezentaţie teatrală cu efecte speciale şi şedinţă de spiritism. Intr-o stare alterată de conştiinţă, poate drogat şi aproape incapabil să se distanţeze de respectivele evenimente, candidatul era îndrumat de preoţi într-o călătorie de tip şamanic în lumea spiritelor. Dramatizările, aşa cum le ştim noi astăzi, au depăşit în cele din urmă graniţele marilor centre greceşti ale misterelor, dobândind un caracter public, dar în epoca timpurie a şcolilor misterelor, cel puţin, candidaţii trăiau astfel o experienţă pe care n-o mai văzuseră nicăieri până atunci.

Şi ajungem acum la actul al treilea, subiectul acestui capitol. La începutul său s-a produs evenimentul hotărâtor despre care aminteam la sfârşitul capitolului anterior. Pământul şi Soarele s-au separat. De acum, razele solare dătătoare de viaţă nu-l mai iluminau din interior, ci se revărsau asupra Pământului din cer. Drept urmare, acesta s-a răcit şi a devenit mai dens. Structura sa predominant gazoasă a căpătat un caracter preponderent lichid. Contractându-se, întreaga sa suprafaţă apoasă a fost acoperită de Adam şi Eva şi de vlăstarele lor vegetale. 

Dintr-odată, în punctul culminant al celui de-al treilea act, candidatul la iniţiere ce participa la această dramatizare sesiza un damf de sulf şi era, probabil, orbit de o strălucire bruscă, aidoma unui fulger, în vreme ce paşnica scenă pastorală era invadată de o formă de viaţă bizară, lucioasă, încornorată şi de o lividitate oribilă. Imaginea care se prezenta în faţa ochiului său mental era aceea a unui şarpe aparent nesfârşit, croindu-şi drum în cosmos, un şarpe de o frumuseţe perversă. „Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, ni se spune în Ezechiel 28:13, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur.“

Candidatul la iniţiere privea cu oroare cum şarpele se încolăcea tot mai strâns în jurul trunchiului vegetal al lui Adam, înţelegând că urmărea astfel seria de evenimente prin care viaţa pe Pământ trecuse, cu suferinţe, la urmatorul stadiu de evoluţie. Fiindca povestea şarpelui incolăcit pe trunchiul copacului contine cea mai ilustrativa imagine a tranzitiei Pământului de la viaţa vegetală la cea animală.

Incă din secolul al XVIII-lea, când imaginea de tip materia-înaintea-minţii asupra vieţii a început să ia locul vechii paradigme mintea-inaintea-materiei, Biserica se străduieşte să armonizeze povestea creaţiei, aşa cum apare ea în Biblie, în Facerea, cu descoperirile ştiinţifice. Dar încercarea nu are sorţi de izbândă, fiindcă se bazează pe o interpretare modernă şi în acelaşi timp anacronică a Genezei.

In Facerea, evoluţia nu este privită în mod obiectiv, aşa cum ar face-o un om de ştiinţă modern, punând cap la cap dovezi geologice, antropologice şi arheologice imparţial şi obiectiv evaluate. Povestea Facerii este o relatare subiectivă a modului în care a evoluat omenirea şi a celui în care a fost resimţit acest proces. Cu alte cuvinte, povestea şarpelui încolăcit şi a copacului este o imagine a formării coloanei vertebrale şi a sistemului nervos al animalelor, aşa cum a fost ea păstrată în subconştientul colectiv al omenirii.

Dar, aşa cum vom vedea în mod repetat, istoria ezoterică nu este în mod necesar în contradicţie eu datele ştiinţifice. Doar că, la fel ca în imaginea în perspectivă prezentată în capitolul 1, ea priveşte aceleaşi fapte dintr-un punct de vedere cu totul diferit.

Am văzut în capitolul anterior că materia pregătise terenul pentru apariţia vieţii vegetale. Mai departe, cea din urmă a constituit leagănul în care să poată lua fiinţă viaţa animală pentru a exprima altfel acelaşi lucru, regnul vegetal a format substratul în care au căzut seminţele regnului animal.

Acesta a fost începutul episodului hotărâtor, numit Căderea în păcat.

Candidatul la iniţiere era ajutat să simtă, în mod literal, atmosfera de criză şi de pericol a Căderii în păcat. Dintr-odată, ca şi când ar fi fost împins de un cutremur, se prabusea într-o gaură neagră, prăvălindu-se în ceea ce descoperea curând a fi un tunel sapat de un şarpe. Conform tradiţiei ezoterice, încăperea săpată în piatră sub marea tramidă de la Gizeh, numită Sala Ordaliei, îndeplinea exact această funcţie. Excavaţii recente la Baia, în Italia, într-o zonă în care un sistem de grote parţial naturale, parţial săpate de mana omului, era considerat de anticii romani intrarea în lumea de dincolo au scos la iveală o trapă prin care candidatul la iniţiere era aruncat în tunelul de şarpe de dedesubt.

Astfel, candidatul experimenta pe propria sa piele modul în care Lucifer şi legiunile sale infestaseră întregul Pământ cu o sumedenie de şerpi lucitori. El vedea cum, în conformitate cu istoria secretă, planeta începuse să freamăte de forme de viaţă animală primitive; vedea cum dorinţa biciuia însuşi solul, făcându-l să geamă şi să suspine, şi înţelegea că urme ale acestui chin pot fi văzute în unele formaţiuni stâncoase.

Dar de ce a trebuit ca tranziţia de la viaţa vegetală la cea animală să fie marcată de un asemenea chin? Relatarea din Geneză reliefează în mod cert acest aspect al supliciului, într-unele dintre cele mai evocative versete ale Vechiului Testament „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii. […]»Iar lui Adam i-a zis:«[…] blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el»“ Ca rezultat al Căderii, se pare, oamenii trebuie să sufere, să se zbată şi sa moară. Dar de ce?

Invăluite în acest limbaj străvechi, se ascund numeroase adevăruri, pe care ştiinţa modernă le recunoaşte. Plantele se reproduc printr-o metodă numită partenogeneză. O parte a plantei se desprinde şi creşte apoi, formând o altă plantă. Această nouă plantă este, dintr-un punct de vedere, o continuare a celei dintâi care, într-un anumit sens, nu moare. Apariţia vieţii animale fi metoda sa de reproducere — sexul — au adus cu ele moartea. Odată cu foamea şi cu dorinţa au fost resimţite deopotrivă nemulţumirea, frustrarea, regretul şi frica.

Deci cine este cel care o ispiteşte pe Eva? Cine este şarpele care aduce dorinţa în lume, frământând-o? Fiecare dintre noi îşi spune probabil că ştie răspunsul la aceste întrebări, dar îl ştie la un nivel naiv. Problema este că autorităţile care au vegheat la dezvoltarea noastră spirituală ne-au menţinut din acest punct de vedere la un nivel de grădiniţă.

Am început să vedem în capitolul precedent cum Biserica şi-a disimulat propriile-i rădăcini astronomice, cum partea de început a Facerii ascunde în ea poveşti despre aceiaşi zei ai planetelor pe care îi cunoaştem din alte religii, primitive; zeul Saturn, zeiţa Pământ şi zeul Soare.

Pe măsură ce avansăm în textul Facerii, înţelegem încă o dată modul in care această disimulare a rădăcinilor astronomice şi monoteismul de tip radical al Bisericii moderne ne pot împiedica să înţelegem în mod limpede ce încercau textele antice să ne transmită.

Cei mai mulţi dintre noi consideră că în creştinism este recunoscută existenţa unui singur diavol — altfel spus, că Satan şi Lucifer constituie una şi aceeaşi entitate.

De fapt, nu avem nevoie decât de o privire scurtă, din altă perspectivă, asupra textelor, pentru a ne da seama că autorii Bibliei au intenţionat altceva. Şi de această dată avem de-a face cu un „detaliu” pe care toţi exegeţii Bibliei îl acceptă, dar care nu a ajuns şi la cunoştinţa credincioşilor. Am văzut deja că Saturn, Stăpânul întunecat, agentul materialismului, trebuie identificat cu zeul planetei Saturn din mitologia greacă şi romană. Dar oare Lucifer, şarpele, ispititorul care aţâţă omenirea cu dorinţe animalice, trebuie şi el identificat cu Saturn? Sau poate cu o altă planetă?

Există o vastă şi erudită literatură ce compară textele biblice cu lucrări mai vechi sau contemporane cu ele, însă din alte culturi, şi demonstrează că principalii doi reprezentanţi ai răului în Biblie, Satan şi Lucifer, sunt două entităţi diferite. Din fericire, nu este necesar să cercetăm noi înşine această literatură, fiindcă găsim chiar în Biblie o afirmaţie explicită, în Isaia 14:12: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!”

Steaua dimineţii este, desigur, Venus — Luceafărul. Prin urmare, Biblia il identifică pe Lucifer cu planeta Venus.

Ar putea părea, la prima vedere, ciudat să punem semnul egal între zeiţa planetei Venus în mitologiile romană şi greacă (Afrodita în aceasta din urmă) şi Lucifer din tradiţia iudeo-creştină. Venus/Afrodita este de sex feminin şi pare mai pregnant dătătoare de viaţă. In realitate însă, există câteva puncte comune.

Atât Venus/Afrodita, cât şi Lucifer sunt animaţi de sexualitate şi dorinţe carnale.

Mărul este fructul asociat cu ambele zeităţi. Lucifer o ispiteşte pe Eva cu un măr, iar Paris îi înmânează Afroditei mărul, într-un gest care duce la răpirea Elenei şi la izbucnirea războiului troian. Mărul este considerat, la nivel universal, fructul zeiţei Venus, fiindcă poziţia sâmburilor atunci când fructul este tăiat pe jumătate reproduce traiectoria pe care se deplasează planeta în cadrul unui ciclu de patruzeci de ani: o stea cu cinci colţuri.

Lucifer şi Venus sunt totodată personaje cu caracter complex. Lucifer este rău, dar e un rău necesar. Fără intervenţia lui, proto-omenirea nu ar fi depăşit stadiul vegetal în evoluţia vieţii. Ca rezultat al intervenţiei sale în istorie, suntem fiinţe animate atât în sensul că ne deplasăm pe suprafaţa Pământului, cât, şi din perspectiva dorinţelor care ne impulsionează. Un animal este conştient de sine însuşi ca entitate distinctă aşa cum plantele nu sunt. A spune că Adam şi Eva „au cunoscut că erau goi” înseamnă a afirma că au devenit conştienţi de trupurile lor. 

S-au păstrat din lumea antică numeroase reprezentari încântătoare ale lui Venus, dar şi unele cumplite. Dincolo de imaginea femeii de o frumuseţe nepereche pândeşte teribila femeie-şarpe.

Pentru a analiza mai profund această complexitate de caracter şi a înţelege mai bine următorul mare eveniment din istoria secretă a lumii, ne vom îndrepta acum atenţia spre o versiune germană mai veche a tradiţiei lui Venus/Lucifer, care a apărut în poezia medievală şi a pătruns în literatura lumii atunci când Wolfram von Eschenbach a preluat-o şi a adaptat-o sub forma poemului Parsifal.

Iată! Iată-l pe Lucifer!

Dacă mai există maeştri-preoţi,

Atunci ştii bine că adevărul îl spun.

Sfântul Mihail văzu mânia lui Dumnezeu…

A luat coroana lui Lucifer de pe capul lui

Aşa încât piatra a sărit de pe ea

Şi a devenit, pe pământ, piatra lui Parsifal.

Tradiţia ne spune că, atund când Lucifer a căzut, un smarald mare s-a desprins din fruntea lui. Acest lucru însemna că omenirea va pierde, treptat, capacitatea de percepţie a celui de-al treilea ochi: chakra frunţii.

Faptul că viaţa este adesea greu de îndurat e rezultatul influenţei exercitate de Satan, dar cea a lui Venus face ca viaţa să fie de multe ori greu de înţeles. Inraurirea lui Venus a conferit universului o calitate înşelătoare, paradoxală. Altfel spus, în lume a apărut iluzia. Lucifer a dăruit materiei o strălucire menită să deruteze omenirea, s-o facă oarbă în faţa adevărurilor de esenţă înaltă.

De ce se întâmplă uneori ca drumul înainte să ni se pară că duce înapoi? De ce adesea lucrul pe care în nici un caz nu trebuie să-l facem pare aproape imposibil de deosebit de cel pe care e bine să-l facem? In adâncul inimii ştiu ce ar trebui să fac, dar în mine există ceva, un element străin, care vrea să mi abată de la drumul drept. Elementul luciferic este închistat în însăşi fiziologia mea. Dorinţa şi iluzia se combină în mine în chip periculos. Din cauza influenţei lui Lucifer, „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Epistola către Romani 7:19). Sfântul Pavel care, aşa cum vom vedea, fusese iniţiat în tradiţia misterelor, spune astfel că o parte din mine ştie întotdeauna ce anume e drept, dar adesea este copleşită de partea ademenită de Lucifer.

Ştiinţa modernă nu se întreabă niciodată cum a apărut iluzia în lume… sau imaginaţia… sau voinţa. Dar pentru antici, iluzia, imaginaţia şi voinţa erau unele dintre cele mai puternice forţe din univers, la fel de vii în spaţiul tridimensional, ca şi în minţile noastre. Pentru ei, istoria creaţiei era istoria devenirii acestor forţe.

Friedrich Nietzsche scria: „Dacă nu ai haosul în tine, nu poţi da naştere unei stele dănţuitoare” Omul n-ar fi putut deveni pe deplin creativ, brav sau iubitor dacă nu ar fi putut face greşeli, dacă nu ar fi putut vedea lucrurile altfel decât sunt şi dacă nu ar fi putut crede că ele sunt altfel decât sunt. Lucifer este de vină pentru că nu credem întotdeauna ceea ce ne arată dovezile. De multe ori credem ceea ce vrem să credem. Spre exemplu, viaţa unei persoane cunoscute ni se poate părea un eşec mizerabil sau un succes deplin, în funcţie de modul în care alegem s-o privim — cu bunăvoinţă sau cu meschinărie. Iar atunci când focul mistuitor, pucioasa primitivă, ne arde în măruntaie, e greu să alegem să fim binevoitori.

Atunci când, la începuturi, zeiţa Pământului a fost atacată de zeul lui Saturn, tânărul zeu Soare a apărut pentru a o apăra şi, în urma bătăliei din ceruri, l-a învins. Prin urmare, candidatul la iniţiere căruia i se prezintă istoria secretă a lumii a urmărit deja o mare bătălie. Iar în continuare trebuie să vadă o alta, în care duşmanul este şarpele uriaş ce s-a strecurat în paradis pentru a-l corupe. Dar cine va fi noul erou care va duce această nouă luptă?

Aşa cum am făcut cu Satan şi Lucifer, pe care Biserica i-a îngemănat pentru a le ascunde originile astronomice, trebuie să desluşim acum o altă confuzie indusă în mod deliberat.

In primele capitole ale Facerii, care spun povestea creaţiei, termenul tradus în mod obişnuit prin „Dumnezeu” este, după cum am văzut, Elobim. Mai târziu, autorii textului renunţă la acest nume şi folosesc în locul lui termenul Iehova, de asemenea tradus „Dumnezeu”. Specialiştii din afara tradiţiei ezoterice au încercat să explice ceea ce pentru ei par a fi două nume ale aceluiaşi Dumnezeu ca rezultând din două filoane literare diferite — filonul Elohim şi filonul Iehova – datând probabil din perioade diferite şi asamblate ulterior.

Adepţii tradiţiei ezoterice au însă o explicaţie mult mai simplă. Elohim şi Iehova nu sunt două nume ale aceleiaşi entităţi, ci entităţi diferite. Aşa cum am văzut, Elohim este un nume colectiv pentru cele Şapte Spirite ce acţionează împreună ca zeu al Soarelui, în vreme ce Iehova a apărut atunci când unul dintre aceste şapte spirite s-a desprins de celelalte pentru a apăra Pământul de Venus.

Pentru a descoperi adevărata identitate astronomică a lui Iehova, trebuie să privim, din nou, spre iconografia oponentului său, Venus. Trebuie de asemenea să ne amintim că, pentru antici, istoria originilor cosmosului se referea nu numai la felul în care a fost alcătuit universul, ci şi la modul în care a fost creată experienţa umană, la felul în care a dobândit aceasta structura ei caracteristică. Altfel spus, se referea deopotrivă la legile lumii fizice şi la principiile naturii umane.

Firea omenească este astfel modelată încât întreaga mea forţă de a rezista dorinţelor animalice – de fapt ceea ce mă împiedică să devin un animal în sine — derivă din capacitatea mea de gândire, de reflecţie. Venus era înfăţişată în mod tradiţional cu o oglindă în mână, dar nu din vanitate, aşa cum se consideră astăzi. Oglinda era simbolul puterii pe care o are reflecţia de a modifica dorinţele.

Zeul reflecţiei era zeul marelui luminător de pe cerul nopţii: Luna. In toate culturile antice, Luna controla nu doar fertilitatea, ci şi gândirea.

Preoţii iniţiaţi credeau că, pentru a crea condiţiile propice gândirii umane, cosmosul a trebuit să se structureze într-un anume fel. Pentru ca reflecţia umană să fie posibilă, a fost nevoie ca Soarele şi Luna să fie astfel dispuse pe boltă, încât Luna să reflecte pe Pământ lumina Soarelui.

De asemenea, ei erau convinşi că această dispunere pe cer trebuia să fie reprodusă, la o scară mai mică, în interiorul craniului omenesc.

Aici, glanda pineală reprezenta Soarele, iar cea care putea modifica şi reflecta asupra viziunilor primite de aceasta din lumea spiritelor era hipofiza, sau glanda pituitară.

Toate acestea pot părea complet absurde, însă pentru antici ele corespundeau realităţii de zi cu zi. Ei identificau mici schimbări survenite în propria lor conştiinţă, ce păreau a varia odată cu modificările de poziţie ale Soarelui şi Lunii.

Cititorii sunt invitaţi să se observe pe ei înşişi, pentru a vedea dacă au vise mai animate atunci când Luna este plină.

Dacă veţi urmări stridiile dintr-un acvariu vreme de treizeci de zile, veţi vedea că se deschid şi se închid odată cu fazele Lunii. Iar ştiinţa modernă a confirmat că glanda pituitară se comportă asemenea unei stridii.

Zeul Lunii a devenit cunoscut iudeilor sub numele Iehova, iar musulmanilor ca Allah, marele zeu să-nu-faci.

Prin urmare, în toiul acestei drame cosmice a creaţiei, când Pământul era în pericol să se transforme într-un iad, a apărut o nouă forţă, pentru a i se opune lui Lucifer. Aşa cum cei şapte Elohim acţionaseră pentru a-l ţine în frâu pe Saturn/Satan, acum unul dintre aceşti şapte s-a desprins din rândul lor pentru a deveni divinitate a Lunii, dirijând de pe această poziţie operaţiunile menite să-l ţină sub control pe Venus/Lucifer.

Marea conflagraţie cosmică împotriva lui Venus a rămas în conştiinţa tuturor culturilor lumii, de pildă în povestea bătăliei lui Krişna cu demonul-şarpe Kaliya, în mitul luptei lui Apolo cu monstrul Python sau al lui Perseu ucigând, cu ajutorul scutului folosit ca oglindă, balaurul care o ameninţa pe Andromeda.

Iehova din Vechiul Testament este un zeu gelos, mânios şi războinic. In tradiţia iudaică, forţele lui sunt conduse de arhanghelul Mihail. Iată ce spune în acest sens Apocalipsa: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. […] Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ”

Am văzut deci că, în al treilea act din drama creaţiei, zeul Lunii a înregistrat o mare victorie.

Şi astfel a început epoca Lunii.

Primele trei ere ale cosmosului, cea minerală, cea vegetală si cea animală – ziua lui Saturn, ziua Soarelui fi ziua Lunii — au fost imortalizate în numele primelor trei zile din săptămână.

Iată singurul motiv pentru care aceste trei zile din săptămână, în ordinea respectivă, poartă numele celor trei corpuri cereşti.

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.


Hide picture