Jonathan Black – Viziunea Antică Asupra Conștiinței, Spiritului și Materiei
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Închideți ochii și imaginați-vă o masă, o masă bună, ideală, la care v-ar plăcea să lucrați. Cât de mare ar fi? Din ce ar fi lucrată? Cum ar fi lemnul îmbinat? Ar fi vopsită, lăcuită sau doar lustruită? Ce trăsături aparte ar avea? Imaginați-vă această masă cât mai viu cu putință.
Acum priviți o masă reală.
Despre care dintre ele puteți fi sigur că știți tot adevărul? De ce anume puteți fi mai sigur: de ceea ce se află în mintea dumneavoastră sau de obiectele pe care le percepeți prin intermediul simțurilor? Ce este mai real, mintea sau materia?
Dezbaterea derivată din întrebările simple de mai sus s-a aflat în centrul oricărei filozofii.
În ziua de astăzi, cei mai mulți dintre noi aleg materia și obiectele în defavoarea minții și ideilor. În general, considerăm obiectele fizice un etalon al realității. În mod contrar, Platon numea ideile „lucrurile care sunt cu adevărat”. În lumea antică, obiectele percepute cu ochiul minții erau considerate realități eterne de care putem fi siguri, spre deosebire de suprafețele externe, tranzitorii, aflate în afara noastră. Ceea ce vreau eu să sugerez este următoarea idee: înainte, oamenii nu credeau într-un univers al minții-înaintea-materiei fiindcă ar fi cântărit atent argumentele filozofice pro și contra și ar fi ajuns la o concluzie rațională, ci pentru că experimentau lumea într-o modalitate de tip minte-înaintea-materiei.
În vreme ce gândurile noastre sunt palide și obscure în comparație cu impresiile datorate simțurilor, pentru omul antic situația era exact inversă. Pe atunci, oamenii nu aveau un atât de acut simț al obiectelor fizice; acestea nu erau la fel de net definite și diferențiate cum sunt astăzi pentru noi.
Dacă vom privi reprezentarea unui copac pe zidurile unui templu antic, vom observa că artistul nu s-a uitat cu atenție cum anume sunt legate ramurile de trunchi.
În lumea antică, nimeni nu privea cu adevărat copacii așa cum o facem noi.
În prezent, tindem să gândim într-un mod reducționist cu privire la propriile noastre gânduri. Adoptăm în general „moda” intelectuală care consideră gândurile ca fiind nimic mai mult decât cuvinte – poate cu o vagă urmă de altceva, de pildă sentimente, imagini și așa mai departe – numai cuvintele în sine având o semnificație reală.
Dacă zăbovim însă, chiar și în fugă, asupra ei, constatăm că această abordare la modă contrazice în mod flagrant experiența de zi cu zi. Să luăm, spre exemplu, un gând banal și insignifiant ca acesta: „Nu trebuie să uit să-i telefonez mamei în seara asta.“ Dacă încercăm să analizăm un astfel de gând pe măsură ce își croiește drum în câmpul conștiinței noastre, dacă încercăm să-l reținem pentru a arunca o rază de lumină asupra lui, vom vedea, probabil, că poartă cu sine o serie de asociații verbale, precum cele ce ies la lumină în cadrul unui test psihanalitic de asociere a cuvintelor. Dacă ne concentrăm mai puternic, s-ar putea să ne dăm seama că aceste asociații sunt înrădăcinate în amintiri ce poartă cu ele anumite sentimente, emoții și, totodată, propriile lor impulsuri volitive. Vina pe care o simt fiindcă nu i-am telefonat mamei mai devreme își are originile, așa cum știm din psihanaliză, dintr-o încrengătură complexă de sentimente ce datează din primii ani de viață: dorință, furie, pierdere și trădare, dependență și năzuința spre libertate. În vreme ce îmi analizez sentimentul de eșec, alte impulsuri se nasc – nostalgie pentru vremea când lucrurile stăteau poate mai bine, când eu și mama eram strâns uniți — și un vechi tipar comportamental este resuscitat.
În vreme ce continuăm să imobilizăm acest gând, el se va răsuci de colo-colo. Însuși actul de a-l analiza îl schimbă, provoacă reacții, uneori chiar reacții contradictorii. Un gând nu e niciodată imobil; este ceva viu, ceva ce nu poate fi niciodată ferm definit prin litera moartă a limbajului. De aceea Schopenhauer, un alt susținător al filozofiei mistice aflate în centrul acestei cărți, spunea că „îndată ce încerci să exprimi un gând în cuvinte, el încetează de a mai fi adevărat”. Cuvintele nu pot prinde și transmite în nici un caz complexitatea unei imagini sau a unor sentimente.
Numeroase dimensiuni sunt ascunse de partea nevăzută a tuturor gândurilor, chiar și a celor mai anoste și banale.
Înțelepții lumii antice știau cum să lucreze cu asemenea dimensiuni și, în decursul mileniilor, au creat și au rafinat imagini al căror unic rol era îndeplinirea acestei funcții. Așa cum susțin învățăturile propovăduite de școlile misterelor, istoria timpurie a lumii este „scrisă” într-o serie de imagini de acest tip.
Înainte de a analiza imagini cu ridicat potențial evocator, aș vrea să-i rog pe cititori să ia parte la un exercițiu de imaginație: încercați să vă închipuiți cum percepea lumea o persoană din timpurile străvechi, un candidat la inițierea într-o școală a misterelor.
Firește, avem de-a face cu un mod de percepție care, din punctul de vedere al științei moderne, ar părea complet fals, dar pe măsură ce vom înainta în istoria de față, vom descoperi tot mai multe dovezi care atestă că numeroase personalități ale lumii au cultivat în mod deliberat această străveche stare de conștiință. Oamenii la care ne referim credeau, așa cum vom vedea, că ea le oferea o imagine a lumii așa cum este ea în realitate, a modului în care funcționează cu adevărat: o imagine din unele puncte de vedere superioară celei actuale. Acești oameni au adus cu ei în „lumea reală“ idei care au schimbat cursul istoriei, nu numai inspirând mari opere de artă, ci facilitând unele dintre cele mai importante descoperiri științifice.
Prin urmare, să ne imaginăm că pășim în mintea unei persoane de acum două mii cinci sute de ani, care străbătea o pădure în drum spre un loc sacru sau un templu precum Newgrange din Irlanda sau Eleusis, în Grecia…
Pentru acea persoană, pădurea și tot ce se afla în ea era viu. Spirite nevăzute șopteau în orice mișcare a copacilor. Adierea care îi mângâia obrajii era gestul unui zeu. Dacă ciocnirea norilor de pe cer se solda cu un fulger, era o izbucnire a voinței cosmice… și poate că omul nostru grăbea puțin pasul. Sau se adăpostea într-o peșteră.
Când omul din Antichitate pătrundea într-o peșteră, avea strania senzație că intră în propria sa țeastă, izolat fiind în spațiul său mental. Dacă urca pe culmea unui deal, își percepea conștiința extinzându-se până la orizont în toate direcțiile, către granițele cosmosului, și se simțea una cu acesta. Iar noaptea, bolta cerească era pentru el mintea universului. Când mergea pe o potecă în pădure, avea impresia că își urmează destinul. Astăzi, oricare dintre noi s-ar putea întreba la un moment dat: „Cum am ajuns în această viață care nu pare a avea mai deloc de-a face cu mine?“ Un asemenea gând ar fi fost de neconceput pentru cineva din lumea antică, unde fiecare individ era conștient de locul său în univers.
Orice lucru care i se întâmpla — chiar și vederea unui fir de praf în razele soarelui, bâzâitul unei albine sau imaginea unei vrăbii căzând — era menit să se întâmple. Totul îi spunea ceva. Orice era o pedeapsă, o răsplată, un avertisment sau o premoniție. Dacă vedea o bufniță, de pildă, pentru el nu era doar simbolul unei zeițe, ci zeița Atena însăși. O parte a ei – un deget de atenționare, poate – pătrundea astfel în lumea fizică și în conștiința lui.
Este important să înțelegem modul particular în care, conform anticilor, ființa umană are anumite afinități cu lumea fizică. Ei credeau nestrămutat că absolut totul în interiorul nostru are un corespondent în natură. Râmele, spre exemplu, au forma intestinelor și procesează materia așa cum o fac și intestinele. Plămânii care ne permit să ne deplasăm liber în spațiu, aidoma unei păsări, au formă de pasăre. Lumea vizibilă este, deci, omul întors pe dos. Plămânii și păsările sunt expresia aceluiași spirit cosmic, dar în moduri diferite.
Pentru maeștrii din școlile misterelor, exista o semnificație în faptul că, privite de sus, organele interne ale corpului omenesc reflectă, în dispunerea lor, sistemul solar.
Astfel, după părerea anticilor, întreaga biologie este de fapt o astrobiologie. În prezent știm bine că Soarele conferă viață și energie ființelor vii, ajutând planta să se dezvolte din sămânță, îndemnând-o să se înalțe, dar anticii credeau deopotrivă în forțele lunii care, dimpotrivă, tind să aplatizeze și să lățească plantele. Ei considerau că vegetalele cu bulbi subterani, precum tuberculii, sunt afectate în mod deosebit de Lună.
De asemenea, și mai frapant poate, se credea că formele complexe, simetrice, ale plantelor sunt determinate de traiectoriile stelelor și planetelor în mișcarea lor pe boltă. Așa cum un corp ceresc urmează o traiectorie ce face la un moment dat o buclă, asemenea unui șiret de pantof, aceeași formă este schițată de mișcarea unei frunze pe măsură ce crește, ori de o floare. Spre exemplu, anticii susțineau că planeta Saturn, care are o traiectorie ascuțită pe boltă, are un rol important în formarea acelor de conifere. Să fie oare o coincidență faptul că, așa cum a demonstrat-o știința modernă, coniferele conțin cantități neobișnuit de mari de plumb, metalul despre care anticii credeau că este animat interior de planeta Saturn?
După părerea strămoșilor noștri, forma corpului omenesc este în mod similar afectată de tiparele schițate de stele și planete pe bolta cerească. Mișcările planetelor, de pildă, ar fi înscrise în corpul uman în curbura coastelor și în forma buclată a nervilor centripetali.
Știința a inventat termenul „bioritm“ pentru a descrie modul în care relația Pământului cu Luna și Soarele, tradusă în succesiunea anotimpurilor și a zilei după noapte, este inserată biochimic adânc în modul de funcționare a fiecărei ființe vii — de pildă în tiparele de somn. Dar dincolo de aceste ritmuri ușor de identificat, anticii recunoșteau cum și altele, mai complexe din punct de vedere matematic și legate de regiuni îndepărtate ale cosmosului, influențează viața umană. Omul respiră în medie de 25 920 de ori într-o zi, acesta fiind numărul anilor dintr-un an platonic complex (numărul de ani necesari pentru ca Soarele să încheie un tur complet al zodiacului). Durata medie sau „ideală“ a vieții umane — șaptezeci și doi de ani — are același număr de zile.
Această interconexiune nu se limita exclusiv la corpul fizic, ci se extindea deopotrivă la conștiință. Când omul nostru care se plimba vedea un stol de păsări cotind ca o singură ființă în zbor, i se părea că stolul e ghidat și pus în mișcare de un singur gând, și chiar credea că așa stau lucrurile. Dacă animalele din pădure se deplasau deodată, brusc, la originea mișcării lor se afla Pan. Omul nostru știa fără îndoială că așa decurgeau lucrurile, fiindcă el resimțea în mod obișnuit marile spirite gândind prin el însuși și prin alți oameni în același timp. Știa că, atunci când intra în școala misterelor și maestrul său spiritual le prezenta noi idei uimitoare lui și colegilor săi, cu toții experimentau exact aceleași gânduri, ca și când maestrul ar fi ridicat în fața lor un obiect concret, pe care toți să-l vadă. De fapt, el se simțea mai aproape de ceilalți atunci când își împărtășeau gândurile, decât la simpla apropiere fizică.
Astăzi, tindem să fim foarte posesivi cu gândurile noastre. Vrem să ni se acorde credit pentru că le-am emis și ne place să credem că spațiul nostru mental este numai al nostru și că nici o altă conștiință nu poate pătrunde în el.
Dar nu trebuie să zăbovim prea mult asupra acestor supoziții, pentru a vedea că nu corespund totdeauna experienței pe care o trăim. Dacă suntem cinstiți, trebuie să recunoaștem că nu ne construim noi înșine, de fiecare dată, toate gândurile. Și nu mă refer doar la faptul că genii precum Newton, Kepler, da Vinci, Edison și Tesla afirmau că inspirația le-a venit ca într-un vis sau, uneori, chiar într-un vis. Cu toții putem spune că gândurile de zi cu zi ne vin în mod firesc. Adesea spunem „Mi-a trecut prin gând că…”, „Mi-a venit în minte să…”. Cu puțin noroc, uneori ne vine în minte, formulată de-a gata, o vorbă de duh care face senzație. Și sigur că suntem fericiți să ne arogăm meritele pentru ea, dar adevărul este că remarca pur și simplu ne-a țâșnit de pe buze înainte de a avea timp s-o formulăm în mod conștient.
Experiența de zi cu zi ne demonstrează că gândurile ne pătrund în ceea ce ne place să considerăm spațiul nostru mental privat, venind de altundeva. Pentru antici, acest „altundeva” era altcineva: mai precis un zeu, un înger sau un spirit.
Iar un individ nu este totdeauna inspirat de același zeu, înger ori spirit. Dacă astăzi obișnuim să credem că avem, fiecare dintre noi, un singur centru al conștiinței, situat în craniu, în lumea antică fiece individ considera că are mai mulți centri ai conștiinței, cu origini în afara capului.
Am văzut mai devreme că zeii, îngerii și spiritele erau privite ca emanații ale marii minți cosmice — cu alte cuvinte, ființe-gând. Aș vrea să acordați acum atenție ideii că aceste ființe-gând se exprimau prin intermediul oamenilor. Dacă astăzi ne spunem în mod natural că oamenii gândesc, în Antichitate se credea că gândurile omenesc.
Așa cum vom vedea, zeii, îngerii și spiritele pot determina mari schimbări în soarta unei națiuni. Iar punctul focal al acestor schimbări poate fi adesea un individ. Alexandru cel Mare și Napoleon, de pildă, au fost vehiculele unui spirit măreț și pentru o vreme au condus destine într-un mod remarcabil. Nimeni nu li se putea opune și au izbutit în tot ce au încercat – până când spiritul i-a părăsit, iar din acel moment, brusc, totul a început să meargă prost.
Vom constata același proces în cazul unor artiști care au devenit canalele de exprimare ale unui zeu sau spirit într-o anumită perioadă a vieții lor. Atunci ei au părut că-și „găsesc glasul” și au creat cu mână sigură capodoperă după capodoperă, transformând uneori conștiința unei întregi generații și chiar schimbând direcția unei culturi în istorie. Dar când spiritul îl părăsește, opera nici unui artist nu mai este caracterizată de geniu.
În mod similar, dacă un spirit animă artistul în crearea unei opere de artă, același spirit poate fi din nou prezent atunci când lucrarea respectivă este privită de alții. „Atunci când Bach cântă la orgă, chiar și Dumnezeu asistă la mesă“, declara unul dintre contemporanii compozitorului german.
În prezent, mulți creștini cred că Dumnezeu este prezent în trup și sânge la împărtășanie, deși într-un mod mai degrabă incert, pe care secole întregi de dezbateri teologice nu au reușit să-l clarifice pe deplin. Pe de altă parte, dacă citim liturghiile care au supraviețuit din anticul Egipt — îndeosebi Cartea deschiderii gurii — sau cronicile păstrate în templele vestalelor din Roma în care au fost consemnate frecventele lor „epifanii”, ori apariții ale zeilor, ne dăm seama că pe atunci prezența zeilor era cu adevărat așteptată la finalul ceremoniilor religioase, într-un mod mult mai pregnant decât la slujbele creștine de azi. Pentru oamenii din lumea antică, prezența zeilor inspira venerație.
Când îi venea un gând, omul nostru care mergea prin pădure se simțea ca și cum ar fi fost atins de aripa unui înger sau de veșmântul unui zeu. El simțea o prezență chiar dacă nu o percepea întotdeauna direct și în detaliu. Dar odată intrat în incinta sacră, putea sesiza nu doar aripa, nu numai spiralele de lumină și energie ce constituiau veșmântul: în mijlocul luminii el vedea îngerul sau zeul ca atare. Și credea că astfel percepe cu adevărat o ființă de pe tărâmul spiritual.
Astăzi, considerăm momentele de iluminare ca pe o trăire interioară, însă pentru antici ele veneau din exterior. Omul nostru din pădure considera că ființe-gând pe care el le văzuse sunt vizibile și pentru ceilalți, ceea ce în prezent am numi o halucinație colectivă.
Nu știm însă cum să facem să avem o astfel de experiență. Nu știm cum să procedăm pentru a întâlni un spirit neîncarnat. Nu știm cine sunt aceste spirite. Astăzi pare că suntem într-o perpetuă căutare a unei experiențe spirituale autentice, dar rareori putem fi siguri că am trăit una care să-și merite cu adevărat numele. În lumea antică, percepțiile spiritelor erau atât de puternice, încât nimănui nu-i trecea prin minte să nege existența lumii spirituale. De fapt, anticilor le-ar fi fost tot atât de greu să nege existența spiritelor pe cât ne-ar fi nouă astăzi să refuzăm să mai credem în masa ori în cartea din fața noastră.
Numărul redus al experiențelor trăite în prezent face dificilă credința în spiritele neîncarnate. Biserica susține că, de fapt, credința este admirabilă tocmai pentru că este dificilă; cu cât relația între nivelul de credință și dovezile în sprijinul ei este mai pregnant invers proporțională, cu atât mai bine, se pare. Această abordare li s-ar fi părut însă absurdă oamenilor din Antichitate.
Dacă credeți într-un univers de tipul mintea-înaintea-materiei, dacă sunteți de părere că ideile sunt mai reale decât obiectele, așa cum credeau anticii, halucinațiile colective devin mult mai ușor de acceptat decât dacă „optați” pentru un univers de tipul materia-înaintea-minții – caz în care acestea sunt aproape imposibil de explicat.
În istoria pe care o propunem aici, zeii și spiritele controlează lumea materială și își exercita puterea asupra ei. Vom vedea, de asemenea, că uneori ființele neîntrupate pătrund în ea nestingherite. Câteodată, comunități întregi devin posedate de o incontrolabilă sălbăticie sexuală.
Acesta este motivul pentru care comunicarea cu spiritele a fost întotdeauna considerată foarte periculoasă. În Antichitate, interrelaționarea controlată cu zeii și spiritele era rezervată școlilor misterelor.
Robert Temple, profesor-invitat de studii umaniste, istorie și filozofia științei la Universitatea din Louisville, SUA, și profesor de istorie și filozofia științei la Universitatea Tsinghua din Beijing, a demonstrat că unele culturi străvechi, precum cea chineză și cea egipteană, înțelegeau universul într-un mod care, din anumite puncte de vedere, îl depășește pe cel actual. Spre exemplu, Temple a arătat că egiptenii, departe de a fi primitivi și înapoiați în acest domeniu, știau că Sirius este un sistem format din trei stele — un adevăr pe care știința modernă l-a „descoperit” abia în 1995, când astronomii francezi au detectat cu ajutorul unor puternice radiotelescoape steaua pitică roșie numită ulterior Sirius C. Ideea este că vechii egipteni nu erau nici ignoranți, nici naivi, deși așa suntem unori tentați să-i considerăm.
Una dintre ideile stupide pe care ne place să le atribuim anticilor este venerarea Soarelui, ca și când ar fi crezut că steaua în sine era o ființă dotată cu rațiune și simțire. Comentariile făcute de Robert Temple asupra unor texte-cheie din Aristotel, Strabon și alții sugerează că egiptenii din Antichitate considerau Soarele ca fiind un fel de lentilă prin care influența spirituală a unui zeu iradia din tărâmul spiritual în cel terestru. Alți zei își „transmiteau” influența prin intermediul altor planete și constelații. Așa cum pozițiile relative ale corpurilor cerești se schimbau, în mod similar diversele tipare de influență confereau istoriei o anumită direcție.
Revenind la omul nostru care se plimba prin pădure, înțelegem acum că, pentru el, spiritele aflate „în umbra” Soarelui, a Lunii și a celorlalte corpuri cerești acționau asupra diverselor componente ale corpului și minții sale. El își simțea membrele mișcându-se asemenea curgătorului Mercur, iar spiritul lui Marte se frământa în el, în fluviul de fier topit care era sângele lui.
Starea rinichilor săi era determinată de mișcările planetei Venus. Știința modernă începe abia acum să înțeleagă rolul pe care îl joacă rinichii în sexualitate. La începutul secolului XX s-a descoperit în ce măsură intervin rinichii în stocarea testosteronului. Apoi, în anii optzeci, gigantul farmaceutic elvețian Weleda a început efectuarea unor teste care au dovedit că mișcările planetare determină modificări chimice ale soluțiilor de săruri metalice, suficient de puternice încât să fie percepute cu ochiul liber, chiar și atunci când aceste influențe sunt prea subtile pentru a fi măsurate prin metodele științifice de care dispunem în prezent.
Mai interesant este faptul că aceste modificări substanțiale apar atunci când soluția de sare metalică este examinată în relație cu mișcarea planetei cu care era asociată în mod tradițional. Astfel, sărurile de cupru de la nivelul rinichiului sunt afectate de Venus, cuprul fiind metalul tradițional asociat cu această planetă. Se pare că știința modernă este pe punctul de a confirma ceea ce anticii știau prea bine. De asemenea, se poate spune că într-adevăr Venus este planeta dorinței.
Școlile misterelor susțin că, pe lângă conștiința localizată la nivelul capului, fiecare dintre noi are, spre exemplu, un tip de conștiință a inimii care emană de la Soare și pătrunde în spațiul nostru mental prin intermediul inimii. Sau, altfel spus, inima este portalul prin care zeul Soare intră în viața noastră. În mod similar, un fel de conștiință a rinichilor iradiază în noi de la Venus, răspândindu-se în corpul și în mintea noastră prin portalul reprezentat de acest organ pereche. Cooperarea dintre acești centri diferiți ai conștiinței ne conferă un caracter iubitor, mânios, melancolic, agitat, brav, gânditor etc, formând ansamblul unic numit experiența umană. Acționând prin intermediul centrilor noștri de conștiință în acest sens, zeii planetelor și ai constelațiilor ne pregătesc pentru marile experiențe, pentru testele cruciale la care ne va supune cosmosul. Structura subtilă a vieților noastre este determinată de mișcările corpurilor cerești. Sunt impulsionat de Venus să doresc și când Saturn revine, mă simt supus la o încercare dură.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
