Jonathan Black – Sfinxul si fixarea timpului

Când Iason se îmbarcă pe Argos în ceea ce avea să fie ultima răbufnire a eroilor şi semizeilor, alături de el se află multe din figurile ilustre ale epocii, printre care Hercule şi Tezeu. Dar în rândul acestor supereroi vânjoşi şi musculoşi, se afla şi unul cu altfel de puteri, un personaj de tranziţie, pregătit pentru viaţa de după dispariţia eroilor şi a semizeilor, o viaţă în care oamenii vor fi nevoiţi să-şi poarte singuri de grijă.

Orfeu venise dinspre nord, aducând cu el darul muzicii. Iar armoniile sale erau atât de plăcute, încât fermecau nu doar oamenii şi animalele, ci şi copacii şi chiar pietrele, în călătoria întreprinsă împreună cu Iason, el i-a ajutat pe eroi atunci când forţa brută nu a mai fost suficientă. Cântând şi acompaniindu-se la liră, a îmbunat stâncile uriaşe care se ciocneau, ameninţând să-i strivească pe argonauţi şi corabia lor, şi a adormit monstrul care păzea Lâna de Aur.

Pe drumul de întoarcere, s-a îndrăgostit de Euridice, dar în ziua nunţii mireasa a fost muşcată de gleznă de un şarpe şi a murit Orbit de durere, Orfeu a coborât în lumea de dincolo, hotărât să nu accepte noua ordine a vieţii şi morţii, hotărât s-o aducă pe Euridice înapoi.

Moartea devenise un lucru teribil; nu mai era bine-venita odihnă, când spiritul se relaxa şi se revigora în vederea unei noi încarnări, ci era acum o dureroasă despărţire de cei dragi.

Coborând tot mai în adânc, Orfeu l-a întâlnit pe sinistrul luntraş Caron, care la început a refuzat să-l ducă peste râul Styx, pe tărâmul morţilor. Dar Caron a fost vrăjit de muzica lui, la fel ca şi Cerberul, câinele cu trei capete care păzea drumul spre tărâmul lui Hades, lumea de dincolo. Vocea şi lira lui Orfeu i-au vrăjit de asemenea pe cumpliţii demoni a căror misiune era aceea de a scoate din spiritele celor morţi poftele animalice şi dorinţele sălbatice agăţate încă de ele.

In cele din urmă, a ajuns în locul în care stăpânul lumii de dincolo o ţinea captivă pe iubita lui. Acesta n-a mai fost cu totul cucerit de muzica lui, fiindcă eliberarea Euridicei, pe care a acceptat-o, n-a fost necondiţionată. Exista o singură condiţie, mică. Mireasa lui se putea întoarce în lumea celor vii numai dacă Orfeu o va conduce la lumină fără a întoarce fie şi o singură dată privirea pentru a se asigura că ea îl urmează.

Dar fireşte că în ultima clipă, când a zărit lumina soarelui, temându-se poate că a fost înşelat de stăpânul lumii de dincolo, Orfeu s-a întors. Şi şi-a văzut iubirea vieţii aidoma unui fuior de fum. Ceilalţi eroi, cei musculoşi, izbutiseră în strădaniile lor luptându-se până la capătul puterilor, dând dovadă de curaj şi perseverând. Vremurile se schimbaseră însă. Marii iniţiaţi care au consemnat această poveste au vrut ca noi să înţelegem de ce a ratat Orfeu — fiindcă a încercat să facă exact ceea ce făcuseră toţi eroii înaintea lui: a încercat să se asigure.

Sau poate că muzica lui îşi mai pierduse din puteri, fiindcă n-a izbutit să le împiedice pe bacante — adeptele lui Dionisos — să se năpustească asupra lui şi să-l sfâşie în bucăţi. Apoi i-au aruncat într-un râu capul, care a plutit la vale cântând încă. In drum, sălcii plângătoare au răsărit pe maluri. In final, capul lui Orfeu a fost recuperat şi aşezat pe un altar într-o grotă, unde oamenii veneau să-l consulte ca pe un oracol.

Dacă Enoh/Cadmus a dat nume stelelor şi planetelor, Orfeu a fost cel care le-a măsurat şi astfel a inventat numerele. Sunt opt note într-o octavă, dar de fapt sunt numai şapte, a opta reprezentând trecerea la următoarea octavă. Prin urmare, octavele simbolizează ascensiunea prin sferele sistemului solar, care în Antichitate deţineau un rol esenţial în orice sistem de gândire. Atribuind unui sistem o notaţie, Orfeu a pus bazele matematicii. Astfel puteau fi manipulate concepte, pavând drumul spre interpretarea ştiinţifică a universului fizic.

Orfeu este un personaj de tranziţie fiindcă, pe de o parte, este un magician cu puterea de a mişca până şi pietrele prin muzica sa, dar pe de altă parte este precursorul oamenilor de ştiinţa. Vom constata mai târziu aceeaşi ambivalenţă la mulţi dintre marii savanţi ai lumii, chiar şi în epoca modernă, dar în vremea lui Orfeu, o altă figură reprezentativă pentru această tranziţie a fost Dedal. (Ştim că erau contemporani fiindcă Dedal era păzitorul Minotaurului pe care l-a ucis Tezeu, plecat apoi în căutarea Lânii de Aur împreună cu Iason.)

Dedal a rămas celebru pentru că a făurit aripile din ceară şi pene cu care el şi fiul său, Icar, să poată evada din Creta. Tot el a fost cel care a proiectat labirintul, fiind creditat de asemenea cu inventarea fierăstrăului şi a burghiului. Prin urmare, era inventator, inginer, şi arhitect, după standardele actuale. Şi nu folosea magia.

Dacă ştiinţa era o inovaţie a epocii, la fel era şi magia, aplicarea la domeniul supranatural a modului ştiinţific de a gândi. In această eră nu mai suntem martorii aparent facilelor schimbări de formă din perioadele anterioare sau transformări în păianjeni, cerbi ori plante ale celor care deranjează. In locul lor, le vedem pe soţia lui Iason, Medea, şi pe Circe, la care prima apelează pentru ajutor, consiliere şi protecţie magică Circe şi Medea trebuie să depună eforturi pentru a obţine efectele supranaturale dorite, folosind poţiuni, vrăji, incantaţii. Inventarea cuvintelor şi a numerelor le-a permis oamenilor să manipuleze lumea naturală, dar le-a sugerat că pot face acelaşi lucru cu lumea spiritelor. Medea i-a oferit lui Iason o licoare roşie-sângerie preparată din sevă de crocus, pentru a îmblânzi balaurul ce păzea Lâna de Aur; de asemenea, a folosit incantaţii şi rămurele de ienupăr cu care a stropit pleoapele monstrului. Medea prepara elixire magice şi cunoştea secretele îmblânzirii şerpilor.

Pe măsură ce lumea materială continua să devină mai densă şi cea a spiritelor era tot mai îndepărtată, chiar şi spiritele inferioare – cele ale naturii, silfii, driadele, naiadele şi gnomii – au început să fie tot mai greu de observat; păreau a dispărea în pâraie, copaci şi pietre la primele licăriri ale zorilor. Şi totuşi, rămâneau chinuitor de aproape şi pe ele – atunci, ca şi acum – le considerau magicienii cel mai uşor de manipulat.

Unii magicieni au încercat de asemenea să-şi impună voinţa asupra marilor zei, să-i tragă jos de pe Lună. Miturile despre primul vârcolac, Lycaon – care a declanşat potopul lui Deucalion, provocându-l pe Poseidon să inunde câmpiile Traciei şi determinând-o pe Atena să-şi mute oraşul pe locul actualei capitale a Greciei — şi cele referitoare la furtunile cumplite care o urmăreau pe Medea oriunde mergea sunt ilustrări ale catastrofelor naturale provocate de practicarea magiei negre.

La sfârşitul acestei perioade, omenirea este bolnavă, la fel ca şi natura.

Deşi după standardele eroului convenţional, Orfeu a înregistrat un eşec, influenţa sa asupra istoriei a fost mult mai puternică şi de mai mare durată decât cea exercitată de Hercule, Tezeu şi Iason. Muzica pe care el a creat-o avea să fie un balsam pentru spiritul bolnav şi tulburat al omenirii vreme de milenii.

Oamenii deveneau tot mai izolaţi nu numai faţă de zei, ci şi unii de alţii, erau chinuiţi de mediul înconjurător dur şi uneori chiar ostil, imaginaţia le era infectată de bestialele şi perversele impulsuri ale magiei, însă toate acestea erau acum contracarate de influenţa estetică exercitată asupra imaginaţiei nu numai de muzică, ci şi de literatură, de pictură şi de sculptură. Reprezentările vizuale ale frumuseţii, adevărului şi iubirii acţionau asupra omenirii la un nivel mai adânc decât cel conştient, fiind mai puternice decât orice învăţătură morală explicită, dar abstractă.

Orfeu a fost, deci, miticul fondator al misterelor elene, cel care avea să-i ilumineze şi să-i inspire pe grecii antici.

Poate că cea mai viguroasă expresie artistică a crizei spirituale de la finele epocii eroilor ne este oferită în Biblie. In forma scrisă în care ne-a parvenit, povestea lui Iov este unul dintre textele mai târzii ale Vechiului Testament, dar la origini este de fapt printre cele mai vechi.

Iov era un om bun, şi cu toate acestea, şi-a pierdut toţi banii. Toţi fiii şi fiicele i-au murit. Rămas singur, a fost lovit de o boală care i-a acoperit corpul cu furuncule. Intre timp, cei ticăloşiţi prosperau. Povestea lui a supravieţuit până astăzi nu fiindcă Iov ar fi fost un mare conducător sau fiindcă ar fi făcut fapte măreţe, ci pentru că a fost primul om căruia i-a trecut prin minte un gând foarte important şi profund adevărat: „Viaţa e nedreaptă”. Hercule fusese jucăria zeilor, dar Iov a fost cel care a strigat către ceruri cerând socoteală. Spre deosebire de eroul mitic, el avea la dispoziţie limbajul pentru a o face.

Astăzi ni se pare de la sine înţeles că avem suficientă putere de manevră mentală pentru a alege la ce anume vrem să ne gândim. Inainte de inventarea limbajului însă — marea realizare a acestei epoci — această manevrabilitate ar fi fost imposibilă.

Limbajul ne permite să ne distanţăm de lume; ne ajută să ne retragem din prezentul fizic şi ne facilitează descompunerea experienţelor trăite — fie ele actuale sau nu — în fragmente pe care le putem manipula. Intr-o anume măsură, ne permite să ordonăm experienţa de viaţă după dorinţă.

Acest proces comportă însă un element de alienare. Pe lângă avantajele pe care le-a oferit, limbajul a transformat lumea într-un loc mai rece, mai întunecat şi mai înşelător. Am văzut anterior că gândirea în sine are un potenţial letal; limbajul, de asemenea, ne face mai puţin sănătoşi, mai puţin energici şi mai nesiguri în drumul nostru prin lume.

Prin urmare, limbajul a adus cu el o nouă formă de conştiinţă. Inainte de Iov, oamenii considerau că tot ceea ce li se întâmpla fusese menit să li se întâmple şi că exista un ţel divin în fiece acţiune. Şi nu protestau; n-o puteau face. Acum însă, limbajul i-a permis lui Iov să se detaşeze puţin, astfel încât a început să observe unele neconcordanţe. Viaţa este, într-adevăr, nedreaptă.

Dar Dumnezeu l-a mustrat pentru că a priceput atât de puţin. „Unde erai tu, când am întemeiat pământul? (…] Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? […] Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut? […] Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului? […] Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?”

Ceea ce l-a salvat pe Iov a fost faptul că a avut acea senzaţie pe care cu toţii o avem când ne trezim dintr-un vis frumos, pe care încercăm să ni-l amintim, dar nu putem; era conştient că gama experienţelor umane se reducea într-un fel. „O, dacă aş fi încă o dată ca în lunile de mai înainte, ca în zilele când Dumnezeu mă ocrotea, ca atunci când El ţinea strălucitoare deasupra capului meu candela Sa şi, luminat de ea, eu străbăteam prin întuneric!” (Iov 29:2-4).

Iov se referea aici, desigur, la „lanterna lui Osiris”.

Astăzi, termenul „apocrif”are conotaţii peiorative, dar în realitate desemnează ceva ascuns — sau ezoteric. In Testamentul lui Iov, text apocrif, el este răsplătit pentru că a fost conştient de ceva ce nu ştia, conştient de ceea ce pierduse. Fiii şi – fiicele i-au fost înapoiaţi, fetele lui purtând centuri aurite. O centură i-a dat posibilitatea de a înţelege limba îngerilor, cea de-a doua i-a dezvăluit secretele creaţiei, iar a treia, limba heruvimilor.

Muzica, matematica şi limbajul au fost inventate în epoca eroilor, la fel ca astronomia – o altă realizare atribuită lui Enoh. Primele complexe megalitice marcau nu numai ierarhiile zeilor şi îngerilor, ci şi poziţiile stelelor şi planetelor. Prin urmare, în cadrul istoriei secrete, pentru prima dată a devenit posibilă stabilirea datelor unor mari evenimente.

Intre labele de leu ale Sfinxului de la Gizeh, privind spre răsărit, se află o lespede din piatră pe care stă scris: „Acesta este Locul Splendid al Primului Timp.” Misteriosul „Prim Timp”, sau Zep Ţepi, era o expresie pe care vechii egipteni o foloseau pentru a se referi la începuturile timpului. In mitologia lor, Zep Ţepi era marcat de înălţarea movilei primordiale din apele oceanului şi aterizarea păsării Phoenix pe ea.

Printr-un remarcabil efort de reconstrucţie, pe care l-a întreprins stând între labele Sfinxului, Robert Bauval a izbutit să determine data Zep Ţepi. Conform mitologiei egiptene, Phoenixul a sosit pentru a marca naşterea unei noi ere. Pentru vechii egipteni, Phoenixul, sau Pasărea Bennu, era simbolul ciclului sothic de 1 460 de ani (durata necesară pentru ca anul calendaristic egiptean, de 365 de zile, să se resincronizeze cu începutul ciclului anual, marcat de apariţia lui Sirius). Sincronizarea acestor două cicluri, anual şi sothic, s-a produs în anii 11451,10081,7160,4241 şi 2781 Î.C. Bauval a remarcat imediat că aceşti ani coincid cu debutul unora dintre marile proiecte arhitectonice de pe malurile Nilului. In mod evident, începutul ciclului avea o foarte mare importanţă pentru egiptenii antici…

Incercând să-şi dea seama care ciclu ar fi putut fi „primul”, Bauval a fost iniţial tentat să considere că a fost vorba despre 10081 Î.C., ţinând seama de o tradiţie ezoterică în conformitate cu care Sfinxul a fost construit cam în această perioadă sau chiar înaintea ei.

Apoi Bauval a aflat că în 11451 Î.C., Calea Lactee – care pentru numeroase culturi ale lumii antice avea o semnificaţie extraordinară, ca „fluviu al sufletelor” — era dispusă exact deasupra cursului Nilului, astfel încât cele două păreau a se oglindi una în cealaltă. De asemenea, şi-a dat seama că în acelaşi an 11451, ciclurile anual şi sothic au coincis cu un al treilea ciclu, cel al Marelui An — perioada de 25 290 de ani în care este străbătut complet zodiacul — iar acest lucru avea o importanţă deosebită, deoarece la data respectivă, trupul de leu al Sfinxului, orientat spre est, ar fi privit spre zorii Erei Leului.

Sfinxul întrupează cele patru constelaţii cardinale ale zodiacului, cele patru colţuri ale cosmosului: Leul, Taurul, Scorpionul şi Vărsătorul, cele patru elemente care acţionează împreună pentru a constitui lumea materială. In conformitate cu istoria secretă, Sfinxul este un monument dedicat primei clipe în care cele patru elemente s-au sedimentat şi materia a devenit în sfârşit solidă.

Când scria în Timaeus despre Sufletul Lumii crucificat pe Trupul Lumii, Platon nu anticipa răstignirea lui Cristos, aşa cum susţin unii apologeţi creştini, ci rememora acest moment crucial din istoria lumii, aşa cum îl concepe idealismul – momentul în care conştiinţa a fost în fine încastrată în materia solidă.

Prin urmare, Sfinxul deţine un loc special în istoria relatată de idealişti, marcând punctul în care, după valuri succesive de emanaţii ale minţii cosmice, s-a format materia solidă aşa cum o cunoaştem noi astăzi. De aceea a rămas, poate, cea mai de seamă emblemă a lumii antice. Legile fizicii pe care le ştim în prezent au devenit atunci operaţionale şi din acel moment datele au putut fi ferm stabilite, fiindcă marele orologiu al universului a pornit pe complexul său set de orbite.

Dacă această târzie solidificare a materiei s-a petrecut cu adevărat, atunci metodele de datare, precum cea cu carbon-14, utilizată în mod convenţional pentru stabilirea cronologiilor antice, ar deveni inutile. Ştiinţa modernă pleacă, în calculele sale, de la o premisă care pentru antici nu exista – şi anume că legile naturii au fost valabile oricând în timp şi oriunde în spaţiu.

Sfinxul îi cere lui Oedip să dezlege o ghicitoare: „Ce merge mai întâi pe patru picioare, apoi pe două şi în final în trei picioare?” Dacă nu-i putea răspunde, Sfinxul avea să-l ucidă; Oedip însă interpretează cimilitura corect, ca referindu-se la cele trei vârste ale omului. Ca bebeluş merge în patru labe, apoi creşte şi merge pe două picioare, iar la bătrâneţe are nevoie de un al treilea picior, adică de un baston. Dar termenul „vârste” constituie aici doar o altă modalitate de a face trimitere la evoluţia omenirii. Iar forma Sfinxului este un monument închinat acestei evoluţii.

Infrânt de isteţimea lui Oedip, Sfinxul se aruncă în hău. Moartea lui sugerează că divinităţile elementelor, principiile de organizare a universului, au fost absorbite deja cu succes în corpul omenesc.

Esenţa mitului lui Oedip este soarta teribilă pe care a sperat s-o evite, fără însă a reuşi: îşi ucide tatăl şi devine amantul mamei lui. Legile naturii sunt deja fixe şi mecanice, iar oamenii sunt prinşi în plasa lor. Astfel, Sfinxul marchează totodată sfârşitul epocii metamorfozelor, cimentarea formelor biologice pe care le cunoaştem azi şi, de asemenea, barează drumul înapoi. In Facerea, unul dintre heruvimi face imposibilă întoarcerea în rai, iar egiptenii numeau Sfinxul, alcătuit din patru heruvimi, „Hu“, care înseamnă protector. In acest fel, sugerau că el împiedică orice alunecare către vechile modalităţi de procreere.

Se consideră frecvent, în mod eronat, că în 1650, când episcopul Usher a calculat data creaţiei ca fiind anul 4004 Î.C., acesta ar fi fost unul dintre ultimele vestigii ale unei superstiţii străvechi. De fapt, calculele lui Usher erau produsul unei epoci în care materialismul câştiga teren, la fel ca o interpretare îngustă, literală, a Bibliei, care li s-ar fi părut anticilor absurdă. Aceştia credeau că sufletul uman exista din vremuri imemoriale, cu ere înainte de anul 11451 Î.C., când trupul uman aşa cum îl cunoaştem s-a materializat pe deplin în jurul spiritului.

Este interesant să remarcăm că, în conformitate cu calculele lui Manetho, în secolul al III-lea Î.C., acesta este aproape cu precizie momentul în care s-a încheiat domnia semizeilor.

Vom vedea în continuare că, în conformitate cu doctrina ezoterică, materia nu numai că a precipitat din mintea universală cu puţin timp în urma, dar există doar pentru o scurtă perioadă, urmând a se dizolva iar peste ceva mai mult de nouă mii de ani, când Soarele va răsări iar în constelaţia Leul, pentru a întâlni din nou privirea Sfinxului.

Conform învăţăturilor secrete, trăim pe o mică insulă de materie, într-un vast ocean de idei şi de imaginaţie.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.