Articole

Papus – Care este mecanismul gândirii?

Care este mecanismul prin care o impresie venită din exterior prin intermediul organelor de simţ este percepută, digerată (dacă ni se permite această exprimare) şi fixată în memorie? Sunt întrebări importante la care filozofii, fiziologii şi psihologii s-au străduit să răspundă, fiecare folosind sistemul preferat.

Mecanismul gândirii se reduce la 3 componente importante:

  1. primirea senzaţiilor care aparţin SENSIBILITĂŢII;
  2. transformarea acestor senzaţii în idei, fixarea lor şi transmiterea către centrii volitivi: INTELIGENŢĂ si memorie;
  3. emiterea către exterior a rezultatului transformării ideii de către centrii volitivi sub formă de arte sau cuvinte: VOINŢA.

Sensibilitatea, inteligenţa, voinţa constituie primul fundament al oricărui studiu psihologic.

În această trinitate, senzaţiile ajung la creier din mediul exterior ca şi alimentele în stomac.

Dimpotrivă, ideile sunt rezultatul unui travaliu intern.

În cele din urmă, mişcările conştiente: privirea, vorbirea, gestul sau acţiunea, sunt tot rezultatul transformării ideilor în diverse mişcări de către voinţă.

Am considerat că această clasificare este simplă, limpede şi uşor de înţeles.

Ce spune anatomistul sau fiziologul despre aceasta? El va spune: consideraţi că priviţi cutia craniană şi interiorul acesteia din profil. Veţi observa 3 etaje.

  1. un etaj situat în spatele osului frontal, etajul superior, unde sunt localizate circumvoluţiunile anterioare ale creierului care determină voinţa;
  2. un etaj mijlociu, situat sub precedentul, unde se găsesc orificiile de intrare şi ieşire a 12 perechi de nervi şi unde este localizată porţiunea mediană a creierului, suport al facultăţilor intelectuale (inteligenţă şi memorie);
  3. în sfârşit, un etaj situat sub cel mijlociu, etaj în care se găseşte cerebelul (creierul mic), bulbul şi porţiunea posterioară a creierului, organ al sensibilităţii.

Deci datele anatomo-fiziologice conduc la un rezultat practic identic. Să continuăm acum analiza detaliată a acestei probleme. Creierul, ca toate organele aparţinând corpului fizic, este un suport şi nu un creator. El furnizează un suport organic pentru toate funcţiile psihice. Acest suport este neuronul, adică celula nervoasă cu dendritele sale şi axonul lui.

Acest neuron este analogul cadranului receptor al telegrafului, în ceea ce priveşte sensibilitatea. Cadranul telegrafului nu creează depeşa, o primeşte pasiv şi acul său nu se roteşte decât conform dorinţei telegrafistului care transmite.

Dar ştim că acest înregistrator telegrafic nu ar funcţiona, dacă firul care conectează telegrafistul ce transmite cu cadranul receptor nu ar fi parcurs de un curent care, în acest caz, este electric. Situaţia este identică pentru sistemul nervos.

Un curent, denumit forţă nervoasă, parcurge centrii nervoşi şi le furnizează tensiunea necesară. Acest curent este centripet în organele de simţ şi centrifug în organele motorii, dar nu direcţia sa este importantă acum. Ce trebuie să constatăm este, în primul rând, existenţa acestui curent.

Nu este nevoie de o discuţie asupra originii acestuia. Este oare produsă această forţă nervoasă de o transformare directă a sângelui la nivelul neuronilor? Este ea, din contră, după cum susţine Luys, produsă în cerebel?

Deocamdată nu prezintă importanţă. Am constatat că, dacă creierul furnizează suportul neuronal, circulaţia sanguină furnizează curentul: forţa nervoasă, origine a funcţionării centrilor psihici, ceea ce este suficient deocamdată.

Această forţă nervoasă este aceeaşi în tot organismul, pentru toate organele sistemului nervos. Ea participă atât la funcţiile elevate, ale gândirii, cât şi la cele mai simple, ale asimilării sau la funcţiile diverselor glande.

Mai mult, atunci când apare un pericol grav pentru organism, ca de exemplu atacarea intestinelor de către coloniile microbiene (stări tifice), atunci toată forţa nervoasă disponibilă se concentrează în punctul atacat pentru a genera fagocitoza sau un alt tip de apărare, iar funcţiile psihice, lipsite de forţa lor nervoasă, încetează să funcţioneze. În acest caz, telegrafistul transmite inutil depeşa, acul cadranului ce recepţionează nu se roteşte, nu pentru că ar lipsi telegrafistul, ci pentru că prin firul telegrafului nu mai trece curent.

În cazul unei boli grave, aceste fenomene se produc în organismul uman analog oricărui organism viu dotat cu centri cerebrospinali.

Chiar în cazurile mai puţin grave, se poate produce un fenomen identic. Astfel, în cazul unei emoţii foarte puternice la o fiinţă, denumită nervoasă, adică la care forţa nervoasă se deplasează cu uşurinţă, se observă sub influenţa acestor emoţii, un reflux brusc al întregii forţe nervoase către plexul cardiac, o întrerupere brutală a curentului nervos către creier şi… pierderea cunoştinţei, fenomen care se explică acum extrem de uşor.

În acest mod, neuronul şi forţa nervoasă constituie unelte puse la dispoziţia altor elemente pentru a genera fenomenele psihice. Totul funcţionează precum cadranul receptor al telegrafului şi curentul electric.

Ceea ce face să funcţioneze aceste organe receptoare sunt depeşa, în cazul telegrafului, şi SENZAŢIA, în cazul fiinţei umane.

Senzaţia este mijlocul prin care organismele cu capacitate de a gândi se conecteaza la lumea exterioară.

Această senzaţie are o serie de caracteristici specifice.

  1. Ea este serială, adică divizată de către organele receptoare, denumite organe de simţ, care filtrează senzaţiile într-o anumită ordine, începând cu simţul tactil (greutate, căldură, formă etc.), gustativ, apoi olfactiv, auditiv şi vizual. Astfel, creierul primeşte senzaţii ale formelor, gusturilor, mirosurilor, luminii şi armoniei, iar aceste senzaţii sunt fiecare percepute de către un organ specializat şi diferenţiate în acest scop.
  2. După ce a fost fragmentată ca şi lumina de către prismă, senzaţia este concentrată în această regiune a centrilor nervoşi.

Nervii optici, ca şi cei olfactivi şi gustativi, ca şi nervii simţului tactil sau cei auditivi, se concentrează cu toţii în nuclee sau mase neuronale situate în partea inferioară a celui de-al patrulea ventricul cerebral, la nivelul cefei.

Nu prin ochi primim senzaţia de vedere, ci prin partea posterioară a creierului, în zona cefei, şi la fel se întâmplă cu toate senzaţiile.

  1. Senzaţia ajunsă la centrul corespunzător de intrare, este percepută, condensată şi digerată de către noi organe nervoase. Ea va fi utilizată acum la constituirea imaginilor mentale ale ideilor, produs final al travaliului psihic, denumit EIDOLON de către greci.

S-ar putea afirma, vorbind pe înţelesul tuturor, că Ideea este de fapt rezultatul digestiei cerebrale.

Analog digestiei abdominale, care are ca ultim scop transformarea alimentelor luate din exterior în substanţa umană, digestia cerebrală are drept scop transformarea senzaţiilor venite din lumea exterioară în element psihic propriu sau idee.

Ideea constituie, într-adevăr, un domeniu personal marcat de fiecare prin caracterul său propriu.

Un căruţaş beat are propriul său domeniu de idei, opiniile sale, modul său propriu de a-şi conduce viaţa; un profesor de filozofie are, de asemenea, un domeniu ideologic propriu. Este clar că cele două domenii sunt diferite, aşa cum un colţ de pădure virgină se deosebeşte de o grădină plină de flori frumoase şi arbuşti rari.

Analog se generează cele două tipuri de produşi cerebrali, unul în creierul căruţaşului beat, celălalt în creierul profesorului, acesta din urmă fiind destinat celor mai înalte concepţii ale Spiritului.

Comparaţia precedentă răspunde singură la întrebarea dacă ideile sunt generate în creier sau dacă sunt simplul rezultat al unei funcţionări organice parafrazate prin celebra butadă „Creierul produce gânduri aşa cum rinichiul produce urină”.

Nici un stejar nu s-a născut ca atare dintr-o dată. Este necesară o sămânţă a acestui copac semănată într-un sol fertil împreună cu acţiunea Soarelui, aerului atmosferic şi timpul necesar pentru a deveni copacul magnific pe care-l admirăm.

Pământul, fără a primi sămânţa corespunzătoare, nu poate crea un copac şi nici măcar cea mai mică plantă.

Un filozof prea puţin cunoscut, Louis-Claude de Saint Marti, a rezolvat această problemă a ideilor înnăscute într-un memoriu celebru.

În creier există seminţe de idei, germeni psihici care sunt stropiţi de către senzaţii, încălziţi de către tensiunea nervoasă, coloraţi şi luminaţi de către Soarele interior sau Conştiinţa Personală (Spiritul). Ideea rezultă în urma acestui întreg travaliu.

Ereditatea acţionează implacabil în maniera Destinului asupra organului creier, temperamentul propriu – rezultatul dominaţiei unor gene asupra altora – acţionează asupra forţei nervoase şi a circulaţiei ei; mediul psihic interior (dragoste sau ură, adevăr sau greşeală, veselie sau tristeţe) acţionează la rândul său asupra coloraturii ideilor în momentul asimilării sau al fixării lor în intelect.

Intervenţia tuturor acestor elemente de acţiune determină crearea personalităţii noastre psihice prin propria noastră ideaţie, prin procesul de creare a ideilor noastre.

Pentru a studia psihologia, este necesară cunoaşterea în detaliu a mecanismelor prin care senzaţiile se transformă în idei.

În mod analog, este necesară cunoaşterea rotiţelor din angrenajul unui ceasornic, pentru a înţelege cum anume măsoară acesta timpul. Chiar dacă acest studiu pasionant, nu este indispensabil pentru rezolvarea problemei. Vom încerca însă reluarea lui, încercând o clarificare a afirmaţiilor psihologiei pure prin cunoştinţele noastre despre fiziologia centrilor nervoşi.

Una din caracteristicile digestiei abdominale constă în faptul că diferitele operaţiuni se desfăşoară în serie. Materiile cu amidon, carnea şi grăsimile sunt transformate în zone succesive, iar intestinul realizează o revizie sintetică şi definitivă în final.

La prima vedere, conştientizarea senzaţiilor se desfăşoară tot serial, dar în locul unui mijloc unic de impresionare a sensibilităţii ştim că există 5 centre diferite ce transmit: unele, informaţiile multiple culese prin simţul tactil, altele, informaţiile gustative sau olfactive, unele, informaţiile mai subtile, auditive şi vizuale, pe palierul celui de-al patrulea ventricul cerebral, ale cărui nuclee îşi împlântă rădăcinile în creierul mijlociu, sediul facultăţilor inteligenţei.

Aceasta este, de fapt, caracteristica creierului. Să ne fie permis să reamintim aici principiile cele mai elementare ale fiziologiei sistemului nervos.

Măduva nu păstrează nici o impresie. Centrii săi posteriori de substanţă cenuşie primesc o senzaţie, aceasta este automat transmisă în nuclee cenuşii anterioare şi transformată în mişcare. Acesta este actul reflex cu caracterul său automat, maşinal. Dacă cordoanele medulare nu ajung la creier, totul rămâne la nivel reflex, nimic din ceea ce intră sub formă de senzaţie în măduvă nu rămâne acolo, iar senzaţia se transformă în mişcare.

Încă de la constituirea unui organ cerebral, prima caracteristică este posibilitatea conservării oricărei senzaţii percepute. Această senzaţie poate, evident, să fie retransmisă sub formă de mişcare centrifugă, dar poate şi să fie păstrată undeva de către creierul median, sub formă de idee clasată în memorie, pentru a nu se transforma în manifestare verbală sau de altă natură, decât mai târziu.

Deci în afara funcţiei de centru-receptor pentru senzaţii şi de centru de transmitere a ordinelor motorii, creierul posedă o serie de organe specifice destinate activării facultăţilor cerebrale legate de ceea ce numim inteligenţă.

Aceasta determină transformarea senzaţiilor în imagini psihice, în idei, participă la clasarea acestor idei în memorie, la toată procesarea acestor idei de către Imaginatie şi, în final, la activarea, prin intermediul ideilor, a organelor motorii din partea anterioară a creierului.

Orice senzaţie devenită idee poate, de asemenea, deveni parte integrantă a mediului psihic propriu. Este exact ce se petrece în plan inferior, în centrii abdominali, unde orice substanţă digerată şi asimilată va deveni parte integrantă din organismul fizic, fie transformându-se imediat, fie depozitându-se ca rezervă într-un ganglion limfatic sau într-o masă adipoasă, acţionând atunci ca idee păstrată ca rezervă în memorie, pentru a fi utilizată în momentul potrivit.

Nu va lipsi obiecţia că nu rezolvăm problema prin transformarea senzaţiei în idee. Pentru moment, nu avem această pretenţie şi vom încerca doar să clarificăm puţin acest subiect utilizând metoda analogică.

În digestia gastrică a fibrinei, la peptonizarea sau umanizarea acestei proteine de origine animală, ce vedem dacă studiem fenomenul la nivel macroscopic?

Observăm că, în afara acţiunii sucului gastric produs de către glandele din stomac, este necesară căldura organică produsă prin circulaţia sanguină şi o serie de mişcări diverse (fără a pune în discuţie comenzile care declanşează secreţiile glandulare) produse de către sistemul nervos, în mod special marele sympatic (plexul solar).

Pentru ca această fibrină provenită din regnul animal să devină umană prin digestie, este necesară implicarea a două forţe provenind din planuri superioare: căldura sângelui, care provine din torace, şi stimularea nervoasă, care provine din cerebel prin intermediul pedunculului său inferior, care intră în profunzimea nucleelor cenuşii anterioare ale măduvei spinării la originea marelui sympatic.

Oare, în cazul ideilor, nu se produc aceleaşi fenomene?

Nu cumva este necesară, la transformarea senzaţiei în idee, în afara tensiunii nervoase locale şi a neuronilor care au numai rolul de suport material, şi implicarea unor forţe superioare, una provenind din centrul vieţii universale a Naturii, iar cealaltă din planuri divine, necunoscute fiziologilor, unde îşi are sălaş Spiritul, acel Bai al vechilor savanţi egipteni?

Nu ignorăm faptul că acest mod de a studia problema va deranja toţi transformiştii, evoluţioniştii şi materialiştii, care folosesc în locul ideilor noi cuvinte sofisticate, dar acest lucru ne interesează mult prea puţin. Încercăm să demonstrăm că orice elevare, orice evoluţie, când este studiată sub aspectul ei real, presupune o dublă implicare a forţelor superioare, un dublu sacrificiu, o dublă involuţie şi nu există nici un motiv pentru care această lege universală să nu acţioneze şi în cazul psihologiei… chiar elementare.

Vă reamintim cu această ocazie una din comparaţiile pe care le utilizăm frecvent.

Priviţi o bucată de lemn, parte a unui copac care altădată era falnic. Această bucată de lemn este formată:

  1. din puţin pământ absorbit cu greu prin rădăcina copacului şi trimis să circule prin scoarţă,
  2. dintr-un strop de atmosferă terestră fixată prin intermediul clorofilei în frunze şi în celelalte organe respiratorii ale plantei şi distribuită peste tot de aici,
  3. din puţin Soare fixat, de asemenea, în masa copacului.

Să facem o operaţie de alchimie: să aruncăm bucata de lemn în foc. Soarele o va părăsi imediat sub formă de lumină şi de căldură, atmosfera se va exterioriza sub formă de gaze, iar pământul va rămâne sub formă de cenuşă.

Pentru ca sămânţa să ajungă la starea de copac, a fost necesar sacrificiul, coborârea, involuţia a două forţe superioare: atmosfera terestră şi razele solare. În toate planurile lucrurile se petrec identic.

Aceasta ne determină să căutăm în creierul material (pământul plantei menţionate anterior), acţiunea altor forţe decât cele pur fizice şi putem afirma că, DACĂ FIINŢA UMANĂ ESTE ÎN LEGĂTURĂ CU LUMEA FIZICĂ PRIN SENZAŢII, ESTE ÎN LEGĂTURĂ ŞI CU ALTE PLANURI, PE DE O PARTE PRIN SENTIMENTE ŞI, PE DE ALTĂ PARTE, PRIN INTUIŢIE SAU ILUMINARE INTERIOARĂ.

Aşa cum afirmam anterior, în creaţie totul se întrepătrunde şi nici un plan nu poate fi studiat fără a le avea în vedere şi pe celelalte.

Dar să nu anticipăm şi să revenim la studiul asupra senzaţiei.

Această senzaţie va ajunge în faţa unei forţe venite dintr-un plan superior, care utilizează creierul ca pe un simplu punct de sprijin, şi pe care o numim Spirit.

Spiritul sau conştiinţa de sine va imprima această senzaţie în momentul transformării ei în idee, cu amprenta proprie fiinţei umane în care are loc această transformare. Ideea produsă va prezenta caracteristici unice în funcţie de caracterul Spiritului care patronează creierul.

Pe de altă parte, această idee va avea o energie specifică în funcţie de amplitudinea inteligenţei care transformă senzaţia, care o verbifică, dacă putem folosi această expresie.

Senzaţia se poate transforma în 3 moduri:

  1. ea se vitalizează sub influenţa tensiunii nervoase, care acţionează în organele pur fizice, în neuroni. Aceasta este latura anatomofiziologică a problemei;
  2. senzaţia este asimilată de către inteligenţă, care efectuează adăugiri şi scăderi şi din nou adăugirea sumelor anterioare sau multiplicarea lor şi, în final, eliminarea materialului inutil prin diviziune însoţită de asimilarea unui fragment ce devine imagine mentală, idee personală. Senzaţia este verbificată şi supusă acţiunii forţei care marchează orice fiinţă umană întrupată în această lume;
  3. în final, senzaţia ajunge în planul inteligenţei şi este supusă iluminării de către Spirit. Ea este colorată de către iluminarea proprie fiinţei materiale în care s-a întrupat o fărâmă de Spirit Divin. Ideea este violetă şi cu o nuanţă întunecată, dacă Spiritul are ca suport fizic creierul unei fiinţe anxioase; ea este lumină albă pură sau lumină solară, dacă este implicat un creier extaziat de prezenţa Dumnezeului Adevărului sau de fluxul Dragostei Universale.

VITA – VERBUM – LUX, acestea constituie fundamentul triplu al forţelor care coboară din planurile superioare pentru a transforma un stimul venit din lumea exterioară într-o mică flacără pâlpâindă: ideea umană.

Majoritatea filozofilor antici au considerat ideea drept o imagine. Cuvântul grecesc eidolon exprimă această concepţie.

Atunci când Invizibilul trebuie să ne anunţe un eveniment, percepem în vis, în timpul somnului natural, o serie de imagini animate. Tot astfel, multe procedee ale artelor divinatorii au la bază imagini sau numere. Să nu mire pe nimeni faptul că menţionăm aici visele şi artele divinatorii; adevărata ştiinţă nu separă faptele în serioase sau academice şi în neserioase sau mondene.

Tot ceea ce există are dreptul de a fi serios cercetat, iar imaginile văzute în vis există cu adevărat, indiferent de cauza lor reală.

Acest limbaj realizat prin imagini permite conversaţia cu orice creier uman, indiferent de limba personală în care se exprimă. Un exemplu curent este cinematografia de bună calitate, care este percepută la fel de către un chinez, un englez, o piele-roşie sau un arab.

Acesta este un limbaj universal adevărat, o imitaţie exactă a limbajului utilizat de Invizibil sau, dacă această exprimare nu este acceptată, al limbajului viselor şi, de asemenea, al imaginilor mentale determinate de senzaţii.

Orice senzaţie este iniţial transformată în imagine mentală. Această idee poate fi prelucrată imediat de capacitatea de a amesteca ideile, de a le asocia, de a le disocia şi de a le grupa, aceasta fiind reprezentată de imaginaţie. Aceeaşi idee poate fi, dimpotrivă, imediat fixată şi stocată de către memorie, unde imaginaţia o va regăsi la nevoie.

Ieşind din domeniul inteligenţei, ideea trece în domeniul voinţei şi devine o „idee-forţă”, o imagine dinamică, susceptibilă de a influenţa organele motorii ale corpului, fiind proiectată şi fixată în exterior prin intermediul acestora.

Anatomofiziologii, pe de o parte, şi anatomopatologii, pe de altă parte, au studiat timp îndelungat centrii motori ai limbajului articulat, asocierile de idei necesare acestui act şi o mulţime de fapte legate de aceasta. Trebuie să reamintim că neuronul este doar un simplu suport, care poate fi înlocuit de către oricare alt organ în situaţii excepţionale. În incendiul de la Hotel Dieu, bolnavii cu nervii motori ai membrelor inferioare complet atrofiaţi au început să alerge sub imperiul pericolului extrem. Este necesară deci prudenţa în studierea localizărilor cerebrale, ca de altfel în toate situaţiile de acest tip.

În rezumat, putem stabili următoarea ierarhie:

senzaţie…

imagine mentală sensibilă sau Idee…

idee transformată de către imaginaţie sau idee fixată în memorie…

începutul funcţionării organelor motorii (laringe)…

idee exteriorizată prin cuvânt (limbaj articulat) sau idee fixată prin gest: desen, hieroglife, scriere…

Acesta este ciclul elementar al oricărui studiu de psihologie, anatomie şi filologie.

Acum vom extinde cercetarea, întrebându-ne dacă senzaţia acţionează asupra unui singur centru al fiinţei umane sau asupra mai multora. Studiul a fost realizat şi finalizat de Fabre d’Olivet, în Constituţia filozofică a fiinţei umane, care constituie prefaţa lucrării sale asupra stării sociale a omului.

El arată, la fel ca toţi iniţiaţii Antichităţii, că omului i s-au dat nu unul, ci 3 centri care aparţin domeniului sensibilităţii.

Astfel, o senzaţie acţionează asupra domeniului organic şi fizic al instinctului şi prin transformarea sa produce plăcere sau durere de diferite intensităţi.

Acţionând asupra domeniului vieţii universale întrupate în noi, senzaţia se va transforma prin acţiunea sa asupra planului sentimentului, în ceva cu totul diferit, care va fi un sentiment de dragoste sau de ură.

În final, prin acţiunea exercitată asupra Spiritului divin întrupat în noi, sensibilitatea va genera impresia de adevăr sau minciună pe planul SENTIMENTULUI.

Aceste trei sentimente, plăcerea, dragostea, adevărul sau durerea, ura, minciuna sunt pasionale, adică împing inteligenţa şi voinţa către un abis aparte pe care voinţa îl poate accepta sau respinge, în funcţie de gradul său de antrenament, de rezistenţa sau de uşurinţa cu care este influenţat de către centrii pasionali fără a opune rezistenţă.

Acest antrenament prin care se pot frâna manifestările pasionale stă la baza oricărei educaţii religioase, filozofice sau chiar iniţiatice şi generează efectul pozitiv al eforturilor fiinţei umane.

Educaţia constituie în mică măsură un sprijin în acest antrenament ceea ce ne face să înţelegem cum oameni cu o educaţie sumară ca părintele d’Ars au devenit simboluri ale Umanităţii prin dezvoltarea facultăţilor lor spirituale. Cazul Ioanei d’Arc este încă mai relevant din acest punct de vedere. Personalitatea sa dispăruse prin absorbţie de către spiritul divin… iar ea nu ştia nici măcar să citească.

Această dominare a educaţiei spirituale asupra celei didactice este ignorată în asemenea măsură de către unii filozofi materialişti, încât aceştia au tendinţa de a considera drept cazuri patologice manifestările directe ale planurilor superioare asupra Umanităţii. Ei nu înţeleg raţiunea superioară care l-a împins pe Newton să caute cheia Apocalipsei sau care i-a determinat pe discipolii lui Christos să părăsească totul pentru a-şi urma Învăţătorul. Aceşti filozofi cercetează isteria Ioanei d’Arc sau alienarea ereditară a lui Sakia-Muni. Aceşti filozofi sunt demni de compătimit, în aşteptarea timpului când gândirea lor va fi suficient de matură pentru a înţelege cu adevărat aceste probleme, ale facultăţilor divine întrupate în noi.

Inteligenţa nu trebuie să transforme în idei numai senzaţiile, ci şi sentimentele şi Intuiţiile, iar memoria va trebui să înregistreze atât imaginea plăcerii de a consuma hrana preferată a unui gurmand, cât şi fermecătoarele imagini ale mărturisirilor dulci ale primei iubiri sau mai mult, imaginile strălucitoare ale fericirii determinate de către descoperirea unui adevar căutat de mult timp.

Animalul biped împodobit cu numele de om, dar rămas încă în stare inferioară, îşi caută plăcerea în Vin şi în beţia instinctuală.

Pe un plan superior, îşi caută plăcerea în femeie şi beţie sentimentală.

În sfârşit, pe un plan cu mult superior celorlalte, izvorul fericirii sale îl constituie beţia intelectuală a adevărului.

 
Cartile lui Papus se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture