Samael Aun Weor – Misterele Spiritismului și Amăgirile Egoului Pluralizat

Eram încă un puşti de douăsprezece primăveri când, fiind obligat de cineva care făcea cu nelinişte cercetări asupra misterelor de dincolo, îmi propuse de asemenea să anchetez, să mă informez, să fac investigaţii asupra neliniştitorului teren al spiritismului. Atunci, cu tenacitatea unui cleric în chilia sa, am studiat nenumărate opere metafizice. Nu este inutil să-i citez pe Louis Zea Uribe, Camille Flammarion, Kardec, Leon Denis, Cesar Lombroso etc. Prima carte a unei serii de Kardec îmi păru extrem de interesantă, dar trebui să o citesc de trei ori cu intenţia indiscutabilă de a o înţelege integral.

Convertit până la urmă într-un veritabil şoarece de bibliotecă, mărturisesc cu sinceritate şi fără ocolişuri că făcusem pasiune pentru “Cartea Spiritelor” înainte de a urma cu alte foarte numeroase volume cu conţinut bogat. Cu un spirit impermeabil la orice alt lucru decât studiul, mă închideam ore foarte îndelungate acasă sau în biblioteca publică, cu dorinţa arzătoare de a căuta drumul secret.

Acum, fără a mă presupune savant, fără nicio vanitate, doresc numai să fac cunoscut, în acest capitol, rezultatul investigaţiilor mele în domeniul spiritismului.

Mediumurile

Acestea sunt subiecte pasive care îşi cedează persoana, corpul, fantomelor metafizice de dincolo de mormânt. Este incontestabil că epilepsia este Karma mediumurilor. Epilepticii au fost cu siguranţă mediumuri în vieţile lor anterioare.

Experienţe

O doamnă, al cărui nume nu îl voi menţiona, vedea în mod constant fantoma unei femei moarte, aceasta din urmă îi zicea multe lucruri la ureche. În cursul unei şedinţe solemne de spiritism, doamna căzu în transă; obsedanta fantomă îi arătă mediumului că, dacă ar face cercetări într-un loc determinat din casă, atunci – îi spunea – ea va găsi o comoară mare.

Indicaţiile fantomei fură urmate, din nefericire, comoara nu fu niciodată găsită. Este incontestabil că averea era numai o simplă proiecţie mentală a psihismului subiectiv al asistenţilor. Evident, aceşti oameni erau în esenţă foarte lacomi.

Dincolo de timp şi distanţă, foarte departe de iubitul meu pământ mexican, trebui să pătrund în Statul Zulia, în Venezuela, în America de Sud. Oaspete al amfitrionului meu, în casa sa de ţară, trebuie să afirm că, în acele zile, am fost martorul ocular al unui eveniment metafizic insolit.

Se cuvine să specific spre binele cititorilor mei că amfitrionul meu era, fără îndoială şi fără ocolişuri, o persoană de culoare, foarte umilă.

Este incontestabil că acest om de treabă, desigur foarte generos cu nevoiaşii, îşi risipea cu eleganţă bunul său în chiolhane bogate. A locui la hotel printre oameni cultivaţi sau a avea resentimente faţă de cineva, oricare ar fi motivul, era cu siguranţă pentru acest om de treabă ceva imposibil; desigur, el prefera să se resemneze datoriei sale, sorţii sale, asprelor neşanse ale muncii.

Inutil de a spune pe larg că omul despre care este vorba avea darul ubicuităţii, căci era văzut oriunde, aici, acolo, dincolo. Într-o noapte, acest distins domn mă invită în mare taină la o şedinţă de spiritism. N-am vrut în niciun fel să refuz o aşa amabilă invitaţie.

Adunaţi în trei sub acoperişul rustic al acelei “hacienda”, ne aşezarăm împrejurul unei mese cu trei picioare. Amfitrionul meu, plin de o imensă veneraţie, deschise o cutiuţă pe care nu o părăsea niciodată în cursul călătoriilor sale şi scoase din ea un cap de mort indigen. Recită apoi câteva rugăciuni frumoase şi chemă, cu voce tare, fantoma craniului misterios. Era miezul nopţii, cerul era acoperit de nori negri şi siniştri, care se profilau în spaţiul tropical, ploaia, tunetele şi fulgerele făceau ca întreaga regiune să se cutremure. S-au simţit lovituri ciudate venind din interiorul mobilei, apoi, violând definitiv legile gravitaţiei, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de legile fizicii, masa se ridică de la podea.

Apoi se întâmplă lucrul cel mai senzaţional, fantoma invocată apăru în incintă şi trecu pe lângă mine. La sfârşit, masa se înclină în partea mea şi capul de mort care se găsea deasupra ei îmi căzu în braţe.

Ajunge! exclamă amfitrionul meu. Furtuna era foarte puternică şi, în aceste condiţii, asemenea invocaţii erau foarte periculoase. În acel moment, un înspăimântător tunet făcu să pălească faţa interlocutorului meu.

Într-o zi, pe când mă preumblam pe una din vechile străduţe ale oraşului Mexico D.F., împins de o stranie curiozitate, pătrunsei cu alte persoane într-o clădire veche unde, spre bine sau spre rău, funcţiona un centru spiritist sau spiritualist.

Un salon fermecător, din înalta societate, ocupat de un număr mare de persoane emotive, delicate şi de mare vază.

Fără a pretinde în niciun fel să mă expun vreunui risc, mă aşezai respectuos în faţa estradei. Intrând într-un asemenea loc, scopul meu nu era, cu siguranţă, de a pătrunde în doctrinele mediumurilor spiritiste, de a discuta şi de a începe să fac rău, în termeni amicali sau cu o prefăcută bunăvoinţă şi poze pioase.

Voiam numai să iau notă de toate detaliile cu o judecată deschisă şi un bun simţ singular. A se antrena să se roage în discurs pentru a vorbi în public, a se pregăti dinainte, este cu siguranţă ceva care în toate vremurile a fost exclus din mentalitatea spiritistă.

Răbdătoare, frăţia consfinţită a misterului aştepta cu o arzătoare dorinţă mistică vocile ivite din lumea cealaltă. Independent de ceilalţi în diagnosticurile lor, priceput la ceva foarte nefast, un bărbat de o anumită vârstă căzu în transă, fu stăpânit de convulsii ca un epileptic, urcă pe estradă, ocupă tribuna elocvenţei şi luă cuvântul.

“Îl aveţi aici printre dumneavoastră pe Iisus din Nazareth, Cristosul”, exclamă cu voce tare acest nefericit posedat.

În aceste clipe îngrozitoare, estrada – altarul lui Baal – decorată cu flori şi lumânări, începu să vibreze în mod înspăimântător şi toţi credincioşii căzură la pământ, prosternându-se.

Şi eu, fără să vreau să tulbur performanţa cuiva, mă consacrai studiului mediumului, cu cel de-al şaselea simţ al meu.

Străbătut de nelinişte, am putut desigur să verific cruda realitate a acestui caz metafizic insolit. Este clar că era vorba de un impostor sinistru care exploata credulitatea altuia, trecând drept Iisus-Cristos.

Cu clarviziune, observai un Magician negru îmbrăcat în tunică roşie ca sângele.

Lugubra fantomă pătrunsă în corpul fizic al Mediumului îi sfătuia pe consultanţi, încerca să vorbească pe tonul lui Iisus Cristos, cu scopul de a nu fi descoperit de aceşti fanatici.

Odată terminată această şedinţă oripilantă, mă retrăsei din acel loc cu dorinţa arzătoare de a nu mai reveni niciodată.

A trăi în bucurie, în bună înţelegere cu familia pentru a lucra în opera magiei pe pământ, e desigur ceva foarte romantic.

Totuşi, câteodată este indispensabil să-ţi asumi anumite riscuri când este vorba de a face celorlalţi tot binele posibil. Susţinut de “ziduri” intelectuale, am vrut să prosper în înţelepciune şi, fără să mă dau bătut, parcursei de foarte tânăr diferite locuri ale lumii.

Dincolo de timp şi distanţă, în îndepărtata regiune sud-americană cunoscută popular sub numele tipic de Quindio, având un spirit foarte deschis, a trebuit să intru în relaţie cu un medium spiritist care lucra ca fierar.

Fără să se amestece vreodată în vreo discuţie, acest muncitor lucra liniştit în făurăria sa învăpăiată. Un ciudat fierar spiritist; bărbat mistic cu faţa bronzată, personalitate atletică de ascet.

Sfinte Dumnezeule şi Sfântă Marie! Îl văzui într-o sinistră transă de medium, posedat de Belzebuth, prinţul Demonilor.

Îmi mai aduc aminte de vorbele sumbre cu care puterea întunericului urma să-şi termine şedinţa: “Bel tengo mental la petra y quea el le andube sedra, vao genizar le des”, semnă: BELZEBUTH.

Fierar, paradoxal anahoret, îl găsii în ziua următoare, pocăit de sinistrul său sabat spiritist: el jură atunci solemn în numele veşnicului Dumnezeu viu că nu-şi va mai împrumuta Trupul său fizic ororii întunericului.

O altă dată, îl surprinsei în făurăria sa pe punctul de a consulta foarte sincer “Manualul” spiritist al lui Kardec.

Mai târziu, domnul respectiv mă invită, plin de entuziasm mistic, la mai multe alte şedinţe de medium exhaustice unde, cu o mare nelinişte, îl evoca pe Juan Hurtado cel Mare.

Fără nicio exagerare intenţionată pentru cititorii mei, trebuie să asigur la momentul oportun că fantoma în chestiune, vorbind în limba mediumului în transă, se lăuda că poate să se manifeste în 150 de mediumuri în mod simultan.

A face pe isteţul într-un discurs este desigur foarte normal, dar a se pluraliza în o sutăcincizeci de discursuri simultane diferite, îmi părea în acel timp uluitor.

Este incontestabil că, în acea perioadă din viaţa mea, nu analizasem încă tema pluralităţii Eului, a sinelui.

Ego-ul

Fără a vrea să mă lungesc neobişnuit în digresiuni de tot felul, insist cu foarte mare sinceritate asupra a ceea ce am experimentat pe deplin, în mod direct.

Ego-ul în chestiune este, evident, lipsit de orice aspect divin, auto-glorificator şi care te face demn.

Ne luăm libertatea de a fi în dezacord cu persoanele care presupun existenţa a două Euri: unul de tip superior, celălalt de ordin inferior.

Cu siguranţă şi în numele adevărului, afirmăm fără necuviinţă teribila realitate, bine documentată, conform căreia există în fiecare subiect un Eu pluralizat şi grozav de pervers.

Această convingere fundamentală este bazată pe experienţa trăită de autorul prezentului tratat ezoteric. Nu avem defel nevoie să exteriorizăm idei imature şi niciodată nu am comite greşeala de a afirma utopii lipsite de sens. Aserţiunea noastră posedă o documentaţie abundentă cuprinsă în textele sfinte ale timpurilor străvechi. Ca exemplu viu al afirmaţiei noastre, nu este inutil să amintim bătăliile pline de cruzime ale lui Arjuna împotriva iubiţilor părinţi (Eurile), în Bhagavad-Gîta (Cântul Stăpânului).

În mod vizibil, aceste agregate psihice, subiective, personifică evident întregul ansamblu de defecte psihologice pe care îl purtăm fiecare în noi-înşine. Psihologia experimentală riguroasă arată în mod flagrant blocajul Conştiinţei în aceste Euri subiective.

Ceea ce continuă dincolo de mormânt este atunci Ego-ul, o sumă de Euri-Diavoli, agregatele psihice.

În centrele spiritiste sau spiritualiste, identificarea unor asemenea agregate psihice devine evidentă şi manifestă. Este notoriu şi evident că aceste Euri-Diavoli, dată fiind multiplicitatea lor, pot intra în multe corpuri de medium – ca în cazul lui Juan Hurtado cel Mare – pentru manifestarea lor.

Orice Maestru al Samadhi va putea în mod clar să pună în evidenţă, în stare de extaz, acestea: ceea ce se manifestă prin mediumuri spiritiste nu sunt nici sufletele, nici spiritele morţilor, ci Eurile-Diavoli ale acestora din urmă, agregatele psihice care continuă dincolo de mormânt.

Ni s-a spus cu multă insistenţă că, în stările post-mortem, mediumurile continuă ca atare, convertite în posedaţi de Demon (sau Demoni), este de necontestat că după un anumit timp, ele sfârşesc prin a divorţa de propria fiinţă Divină; ele intră atunci în involuţia scufundată a lumilor infernale.