Stiinta si Religie – O fotografie a lui Dumnezeu?

Poate părea ciudat, creierul solicită un mecanism specializat ca să ţină sub observaţie această dihotomie sine/non-sine; din perspectiva avantajoasă a conştienţei normale, distincţia pare ridicol de clară. Dar aceasta este numai pentru că Z.A.O (zona de asociere a orientari) îşi face fără cusur datoria.

De fapt, oamenii care suferă traumatisme în zona orientării au mari dificultăţi în a se descura în spaţiul fizic. De exemplu, când se apropie de pat, creierele lor sunt atât de derutate de modificările permanente în perceperea unghiurilor, profunzimilor şi distanţelor, încât simpla sarcină a întinsului pe pat devine o provocare imposibilă. Fără ajutorul zonei orientării, care să urmărească schimbările de coordonate ale corpului, nu se pot localiza în spaţiu, mental sau fizic şi, prin urmare, nu vor ajunge în niciun chip la pat şi vor cădea pe podea; sau vor reuşi să-şi aşeze corpul pe saltea, dar când vor încerca să se întindă pe pat, nu vor putea decât să se ghemuiască cu greu la perete.

In împrejurări normale, totuşi zona de asociere a orientari ajută la crearea unui astfel de simţ distinct şi clar al orientării noastre fizice faţă de lume, încât nici nu mai trebuie să acordăm atenţie acestei chestiuni. Ca să-şi îndeplinească atât de bine menirea, zona orientării depinde de un flux constant de impulsuri nervoase de la fiecare dintre simţurile corpului. ZAO sortează şi procesează practic instantaneu aceste impulsuri, în fiecare moment al vieţii noastre.

Poate desfăşura un volum de muncă uluitor, la capacităţi şi viteze care ar încinge circuitele a o duzină de computere ultraperformante.

Nu este deci de mirare că scanările SPECT de referinţă ale creierului lui Robert, făcute înainte de meditaţie, în timp ce se afla într-o stare a minţii normale, arată că multe zone ale creierului, inclusiv zona orientării, sunt centrele unei intense activităţi neurologice. Această activitate apare pe scanere în explozii strălucitoare de roşu şi galben.

Scanările făcute la apogeul stării meditative, arată zona orientării ca fiind inundată de pete întunecate de verde crud şi albastru — culori care indică o reducere drastică a nivelurilor de activitate.

Această descoperire ne-a intrigat.

Ştim că zona orientării nu se odihneşte niciodată, deci ce ar putea justifica neobişnuita scădere a nivelurilor de activitate din această mică secţiune a creierului ?

In timp ce analizam întrebarea, a apărut o posibilitate fascinantă: dar, dacă zona de orientare lucra la fel de intens ca întotdeauna, fluxul de informaţie senzorială în creştere a fost cumva blocat?

Aceasta ar putea explica scăderea activităţii creierului în acea zonă.

Şi mai irezistibilă era teoria că ZAO a fost temporar „orbită”, privată de informaţia de care avea nevoie ca să îşi facă datoria cum se cuvine.

Ce s-ar întâmpla dacă ZAO nu ar avea nicio informaţie pe baza căreia să lucreze ?

Ar continua să caute limitele sinelui ?

Dacă nu ar curge nicio informaţie dinspre simţuri, ZAO nu ar putea să găsească nicio limită. Cum ar înţelege creierul aceasta ?

Va interpreta oare zona de orientare eşecul ei de a găsi graniţa dintre sine şi lumea exterioară ca însemnând că o astfel de distincţie nu există ?

In acest caz, creierul” nu ar avea de ales, decât să perceapă că şinele este nesfârşit şi intim contopit cu tot şi toate câte percepe mintea. Iar percepţia aceasta ar fi indiscutabil cât se poate de reală.

Exact în acest fel Robert şi generaţii întregi de mistici orientali dinaintea lui au descris momentele de apogeu meditativ, spiritual şi mistic în cuvintele Upanişadelor hinduse:

Aşa cum râul ce curge către est şi vest

Se amestecă în mare şi devine una cu ea,

Uitând că au fost râuri separate,

Aşa toate făpturile îşi pierd izolarea

Când se contopesc în fiinţa ultimă.

Robert a fost unul dintre cei opt contemplativi tibetani care au participat la studiul nostru de imagine. Fiecare a fost supus aceleiaşi rutine şi, în practic fiecare caz, scanarea SPECT a arătat o încetinire similară a activităţii în zona orientării, fapt petrecut în momentele de apogeu ale meditaţiei.

Mai târziu am lărgit experimentul şi am folosit aceleaşi tehnici ca să studiem câteva călugăriţe franciscane în timp ce se rugau. Din nou, scanările SPECT au arătat schimbări similare petrecute în timpul celor mai intense momente religioase ale călugăriţelor. Totuşi, spre deosebire de budişti, călugăriţele tindeau să descrie momentul ca pe o percepţie tangibilă a aproprierii lui Dumnezeu şi ca pe o contopire cu El. Relatările lor erau în acelaşi spirit cu misterele creştine din trecut, inclusiv cu cel al călugăriţei franciscane din ecolul al XIII-lea, Angela de Foligno: „Cât de mare ste mila celui care a făcut această unire… Eram plină de Dumnezeu atât de complet, încât nu mai eram în starea mea obişnuită, ci eram purtată către o pace în are eram una cu Dumnezeu şi eram împăcată cu toate.“

Pe măsură ce studiul nostru continua şi datele se adunau, Gene şi eu am început să credem că am descoperit dovezi solide în favoarea ideii că experienţele mistice ale subiecţilor noştri — starea mentală modificată, pe care o descriau ca absorbţie a sinelui în ceva mult mai măreţ — nu erau rezultatul greşelilor emoţionale sau ale dorinţei, ci erau asociate cu o serie de evenimente neurologice observabile, care, deşi neobişnuite, nu se află în afara razei funcţionării normale a creierului. Cu alte cuvinte, experienţa mistică este reală biologic, palpabil şi ştiinţific.

Rezultatul acesta nu ne-a surprins. De fapt, era exact ceea ce prevăzuseră cercetările noastre anterioare. Ani de zile am scotocit literatura de specialitate după studii care analizau legătura dintre practicile religioase şi creier, căutând introspecţii în biologia credinţei. Abordarea noastră a fost largă şi cuprinzătoare. Am descoperit câteva studii care examinau psihologia simplă — de exemplu, măsurau schimbările în tensiunea arterială a oamenilor ce meditau. Alte studii ţinteau spre lucruri mai măreţe, cum ar fi măsurarea puterii de vindecare a rugăciunii. Am citit rezultatele cercetărilor NDE , am studiat stările mistice induse de epilepsie şi schizofrenie, am analizat datele efectelor halucinogene provocate de droguri şi de stimulările electrice asupra creierului.

Pe lângă lecturile ştiinţifice, am căutat, de asemenea, descrieri ale componentelor mistice ale religiilor şi mitologiilor lumii. Gene, în mod deosebit, a cercetat practicile rituale ale culturilor antice şi a căutat o relaţie între apariţia comportamentului ritualic şi evoluţia creierului uman. Există o informaţie abundentă, relevantă.

Privind relaţia dintre ritualul religios şi creier, dar numai o foarte mică parte a fost sortată sau sintetizată într-un cadru coerent.

Şi totuşi, pe când eu şi Gene am analizat munţi de date legate de experienţa religioasă, ritual şi ştiinţa creierului, piese importante ale puzzle-ului s-au îmbinat şi au apărut tipare pline de semnificaţie. Treptat, am schiţat o ipoteză care sugerează că experienţa spirituală, chiar la rădăcina ei, este intim întrepătrunsă cu biologia umană într-un fel, acea biologie determină nevoia spirituală.

Scanările SPECT ne-au permis să începem testarea ipotezei prin observarea activităţii creierului oamenilor angajaţi în practici spirituale. Imaginile nu demonstrează ipoteza noastră dincolo de orice îndoială, dar o susţin cu tărie, arătând faptul că, în momente de comportament spiritual, creierul uman pare să se comporte aşa cum prezice teoria noastră.

Rezultatele încurajatoare ne-au adâncit entuziasmul pentru lucru şi ne-au ascuţit interesul faţă de întrebările fascinante provocate de anii întregi dc cercetare.

Intrebări ca: sunt oamenii determinaţi biologic să creeze mituri ? Care este secretul neurologic al puterii ritualului? Sunt, oare, viziunile şi introspecţiile transcendente ale marilor mistici religioşi bazate pe amăgirile mentale sau emoţionale, sau sunt rezultatul unor percepţii senzoriale coerente, modelate de corecta funcţionare neurologică a minţilor sănătoase şi zdravene?

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: