Reflecții Critice Asupra Religiilor Monoteiste: De Ce Logica Divină Pare Absurdă?

De ce au fost creați Adam și Eva?

Cunoaștem povestea lui Adam și Eva în paradis, inițial fericiți și neprihăniți, cu o libertate de decizie (aproape) totală. Cu o mică și inexplicabilă excepție, impusă de sus: să nu guste din Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. Această interdicție este primul “off limits” din istorie. De ce le-o fi impus Atotputernicul această interdicție de neînțeles? Teologii: Domnul a vrut să împartă iubire, a vrut ca cei doi să se bucure de împărăția Lui. Dumnezeu s-ar fi simțit dintr’odată singur și izolat, ar fi simțit nevoia unei iubiri venită din exterior. Așa să fie? Nu ne învață oare aceiași teologi că Dumnezeu, în atotputernicia Lui, a fost, este, și va fi, în vecii-vecilor, deplin fericit? Așadar, cu ce intenții a creat Dumnezeu pe Adam și Eva?

Păcatul originar involuntar

Teologii: Domnul a vrut să-i ducă pe Adam și Eva în ispită, să le verifice tăria la tentații. Dar, cine e Dumnezeu? Ce înseamnă “ispită” și “verificare”? Să fie Dumnezeu un trișor care îi pune la o absurdă încercare pe Adam și Eva, cu toate că – fiind Atotștiutor (cunoscând trecutul, prezentul, viitorul) – știa deja dinainte rezultatul testului, știa că cei doi nu vor rezista ispitei în fața fructului oprit? De ce toată comedia? Explicația, cum că perechea ar fi avut libertate de alegere, să mănânce sau nu, din fructul interzis, nu merge. Pentru că, și în acest caz, Dumnezeu ar fi știut ce vor face cei doi.
Să ne închipuim că perechea Adam-Eva n-ar fi degustat din fructul oprit, nu ar fi descoperit mijlocul de perpetuare sexuală a speciei. Ce s-ar fi întâmplat în continuare? Ar fi produs Dumnezeu oameni pe bandă rulantă? Ar fi produs oameni asceti și asexuați, care n-ar fi tentați deloc la cunoașterea Pomului incriminat? Nici vorbă! Dumnezeu a știut de la bun început de comiterea “păcatului originar” de către străbunicii noștri ex-paradisici.

De unde și-a luat Cain soție?

Biblia scrie că Adam și Eva ar fi avut doi fii, pe Cain și Abel, unde primul îl omoară pe cel de-al doilea. În continuare, scrie că acest Cain s-a împreunat cu nevasta lui, care a născut pe Enoh. Dar, cine a fost nevasta lui Cain, când pe lume mai erau doar Cain, Adam și Eva?

Cine a creat șarpele-drac?

Adam și Eva n-ar fi gustat din mărul oprit (nu ar fi ajuns la împerecherea sexuală) dacă n-ar fi existat în paradis și un ispititor rău-intenționat (șarpele-drac). Dacă totul a fost creat de Dumnezeu, este logic că și ispititorul (alias șarpele-drac) a fost creația Lui Dumnezeu. Să-i fi venit, într’adevăr, lui Dumnezeu ideea infamă de a crea un șarpe-drac ca asistent în comedia absurdă a păcălirii perechii naive, nevinovate și neștiutoare? Dacă da, de ce a fost apoi așa de jignit, încât să anatemizeze printr-un păcat insolubil întreaga omenire (până la sosirea unui “mântuitor”)? El știa doar prea bine că așa se va întâmpla. El știe totul, El cunoaște trecutul, prezentul și viitorul, El este Atotștiutor. Unde e atunci logica? Teologii: N-a fost așa, zic ei. Lucifer-Dracul, a fost un dizident în împărăția Domnului. Cum, un dizident în împărăția Domnului? Dacă împărăția cerului este împărăția fericirii eterne, nu poate exista acolo opoziție, nemulțumire, revoltă. Dacă Domnul a garantat tuturor în împărăția Sa o fericire desăvârșită, nu există nici un motiv de revoltă a lui Lucifer. Dacă în împărăția cerului însă nu a existat o fericire deplină și egală pentru toți, înseamnă că Dumnezeu nu a fost atotputernic, nu a fost capabil să asigure egalitatea și fericirea generală.

Dumnezeu și diavolul

Piatra de temelie a creștinismului este axioma existenței divinității supreme (Dumnezeu), a eternei opoziții între principiul Binelui și cel al Răului, personalizate de Dumnezeu și diavol. Teroarea existenței iadului și a chinurilor veșnice, la care se presupune că vor fi supuși cei ce contravin contractului moral încheiat cu biserica, este un mijloc eficace de constrângere pentru un drept-credincios de a rămâne fidel liniei de conduită stabilite de biserică. Diavolul are deci un rol de primă mână în influențarea maselor, după bunul plac al bisericii. Cu toate acestea, referințele creștine în privința diavolului nu abundă. Puține lucruri sunt cunoscute despre el:

• Este de soi un înger, inițial subordonat lui Dumnezeu.

• S-a revoltat împotriva autorității divine, iar Dumnezeu a ieșit victorios din această inegală confruntare.

• A fost izgonit din regatul celest și exilat într-un domeniu subpământean, unde a întemeiat regatul iadului.

• De atunci își petrece vremea încercând să contrarieze planurile divine.
  Dumnezeu îi tolerează însă diavolului, de multă vreme, existența și activitățile de sabotaj. Cum, Dumnezeu este atotputernic, ar putea lesne să anihileze această opoziție, dacă ar contravine planurilor Sale. Diavolul pare însă integrat în planul divin.
  Dar, aici ar putea apărea o altă contradicție: diavolul, inițial adversar ireductibil al lui Dumnezeu, a devenit în cursul timpului slujitorul Lui cel mai credincios și principalul instrument de disuasiune…

Mânie dumnezeiască

Cunoaștem legenda biblică: dizidentul Lucifer (șarpele-drac) îi ispitește pe Adam și Eva să guste din mărul-tabu, după care – deși știa dinainte ce se va petrece – Dumnezeu blestemă cuplul abia împerecheat, pronunțând un blestem de lungă durată întregii omeniri pentru fapta de a fi comis “păcatul originar”, blestem transmis – inexplicabil – din generație în generație. Fiecare nou-născut vine cu povara acelui “păcat originar”, greu de priceput. Dar, cum poate fi salvată omenirea de acest blestem? Desigur, numai printr-un “mântuitor”. Biblia afirmă: într-atât a iubit Domnul lumea, încât și-a sacrificat propriul fiu acestui scop caritativ. De unde a apărut acest fiu, un Dumnezeu cu familie fiindu-ne de neconceput? Acest fiu nu e deloc într-o situație de invidiat, fiind – fără milă (de către un tată “bun și iubitor”) – trimis spre “păcătoasa” Terra spre a mântui omenirea, după o suită de chinuri groaznice, la fel de absurde și de neînțeles. Abia după decesul îngrozitor al fiului Său, tatăl divin se liniștește și se simte din nou împăcat. Ne punem întrebarea: cum poate Dumnezeu cel bun și iertător să-și trimită fiul spre a fi în mod barbar torturat și omorât, numai pentru că Adam și Eva au comis cândva un “păcat” pe care, dacă vroia, îl putea ușor împiedeca? Cum poate fi Dumnezeu împăcat sufletește cu omenirea, după decesul în condiții atât de macabre a propriului fiu?

Errare deum est

Vechiul Testament (Geneza 1.Moise 1:31): “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”. Totul ar fi OK, inclusiv crearea Omului. Nu peste mult timp, însă (Geneza 1.Moise 6:6), situația se schimbă radical: “I-a părut rău Domnului că a făcut pe Om pe pământ și s-a mâhnit în inima Lui”. “Errare humanum (et deum) est”? Atotștiutorul face erori conceptuale, fără a știi dinainte ce se va întâmpla..

Black out (1)

Rușinat de propria Sa faptă (după aventura sexuală cu Eva), Adam se ascunde în tufiș. Dumnezeu îl caută, dar nu știe unde este ascuns (Geneza 1.Moise 3:9): “Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, și i-a zis: unde ești?”. La care Adam răspunde (Geneza 1.Moise 3:10): “El i-a răspuns: ți-am auzit glasul în grădină; și mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns”. În acest moment Dumnezeu încă nu știa de escapada sexuală a celor doi (Geneza 1.Moise 3:11): “Și Domnul Dumnezeu a zis: Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?”. Atotștiutorul nu știa deci nici de fapta lui Adam și Eva, nici de locul unde se ascunsese Adam…

Black out (2)

După ce admite, fără să intervină, uciderea lui Abel de către fratele Cain (Geneza 1:Moise 4:8) Dumnezeu îl întreabă neștiutor pe Cain (Geneza 1.Moise 4:9): “Unde este fratele tău Abel?”

Textele Bibliei au fost scrise în mai multe etape istorice, ulterior modificate și falsificate. Au existat mai mulți autori ai Bibliei originale. Unele contradicții și inexactități din Biblie se datoresc acestor autori (cât și multiplilor copiști și traducători), de pildă cele două variante contradictorii ale facerii lumii din capitolul “Geneza” a Vechiului Testament.

Unii susțin că cele cinci capitole Moise din Vechiul Testament (“Thora” sau “Pentateuch”) au fost dictate de Dumnezeu lui Moise. Adevărul este că, cu toate eforturile depuse, nu s-a putut stabili cu absolută precizie cine, unde, și câte persoane au participat la redactarea Vechiului și Noului Testament. Se presupune că în total au fost 4-5 persoane care, între anii 1.000 și 400 î.C. au redactat cele 5 capitole ale lui Moise. Despre autorii celorlalte 34 capitole ale Vechiului Testament, nu se pot oferi date mai precise. Se știe numai că regele David a scris câteva din “Psalmurile lui David”, iar regele Solomon câteva din “Zicale”. Multe texte ale Vechiului Testament au fost preluate de către evrei din texte mitologice și mai vechi, mesopotamice sau egiptene.

Biblia ne prezintă o imagine a unui Dumnezeu, așa cum a fost imaginată de oamenii acelor timpuri. Personificarea divinității nu reprezintă altceva decât o coborâre a acesteia pe scara valorii ei adevărate, spre a fi mai ușor înțeleasă de către oameni.

De ce se spune Domnul Isus Cristos și nu Sfântul Isus Cristos? Oare nu merită Isus Cristos să fie chemat Sfânt? Și totuși, credincioșii folosesc numai cuvântul Domn. Biblia nu numește nici o persoană pământească ca fiind Sfânt. Nicăieri nu este scris în Biblie Sfântul Ioan, Sfântul Petru, Sfântul Luca etc, ci Ioan, Petru, Luca etc (valabil și pentru Vechiul Testament; nu auzim pe niciunul dintre apostoli alăturând cuvântul Sfânt când e vorba de Moise, David, Ilie, Solomon etc).
Cât despre denumirea părinte (în sens religios), sinonim cu tată, Biblia ne spune “Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ; pentrucă Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri” (Matei 23,9). În acest sens, ar fi de cuviință a asocia numele de sfânt și de părinte numai lui “Dumnezeu”.

Biblia este o lucrare mai fantezistă, mai ocultă și mai mistică decât așa-zisele curente “oculte” sau “mistice”. Câteva exemple:

• șederea timp de 3 zile a profetului Jonas în pântecul unui pește fabulos gigantic.

• despicarea în două a mării la exodul evreilor din Egipt.

• procreerea “feciorelnică” (nenaturală) a lui Isus.

• învierea din morți a lui Lazar.

• salvarea miraculoasă a lui Petru din închisoarea din Ierusalim de către un înger.

• ș.a.

Pentru multitudinea de contradicții conținute, lectura Bibliei în Evul Mediu (în afara membrilor clerului!) a fost strict interzisă (sub amenințarea unor pedepse aspre și grele!).

Botezul este un ritual introdus pe baza câtorva propoziții ambigue din evangheliile lui Matei și Marcu. Potrivit tradiției, prin botez copilul ar fi iertat de “păcatul originar” săvârșit de către Adam și Eva. Totodată se afirmă că Dumnezeu ar fi vrut să-i ducă pe Adam și Eva în ispită, să le verifice tăria la ispită. Dar, ce înseamnă “verificare” și “ispită” ? Să fie Dumnezeu un trișor care îi pune la o absurdă încercare pe Adam și Eva, cu toate că – fiind Atotștiutor – știa deja dinainte rezultatul, știa că Adam și Eva nu vor rezista ispitei în fața fructului oprit? Atunci, de ce toată comedia? Explicația cum că perechea ar fi avut libertate de opțiune, să mănânce sau nu din fructul interzis, nu ține. Pentru că, și în acest caz, Dumnezeu a știut dinainte ce vor face cei doi.

Biserica afirmă: “Fiul lui Dumnezeu s-a născut mai înainte de toți vecii” (“Și întru unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care de la Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din…”). Acesta este un fragment din Crez. Întrebarea care se pune este dacă “Fiul lui Dumnezeu s-a născut mai înainte de toți vecii”, așa cum ne zice Crezul, de ce nu spune nimic Vechiul Testament despre el, sau măcar despre noțiunea nou-testamentară de Sfânta Treime?

Regula de interdicție a consumării sângelui e numai una din sutele de legi anacronice ale Vechiului Testament. Pentru exemplificare, a se vedea mai jos ce scrie Biblia despre sclavagism (2.Moise, 21,2-6): “Dacă vei cumpăra un sclav evreu, să slujească șase ani ca sclav; dar în al șaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire. Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă și nevasta-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, și a avut fii și fiice cu ea, nevasta și copiii să fie ai stăpânului său, iar el să iasă singur. Dacă sclavul va zice: “Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta-mea și copiii mei, și nu vreau să ies slobod”, atunci stăpânul lui să-i ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de ușa sau de stâlpul ușii, și stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, și sclavul să rămână pentru întotdeauna în slujba lui”. După Biblie, sclavagismul nu a fost încă abolit nici până în ziua de azi.

Biserica și-a dat seama de timpuriu că numai prin amenințări permanente oamenii pot fi ținuți în frâu. Din acest motiv, dogmele creștine conțin o mulțime de amenințări fictive, dar eficace (judecata de apoi, purgatoriu, iad, diavoli, pedepse eterne postmortem), de aceea s-a proclamat biserica drept unic intermediator între Dumnezeu și om.

Adaosuri ale Bisericii (fără niciun suport în Biblie!): ierarhia și funcțiile pastorale (papi, patriarhi, mitropoliți, episcopi, preoți), primatul și infailibilitatea papei, celibatul preoților catolici, investitura bisericii de a fi unicul intermediator între Dumnezeu și oameni, fecioria veșnică a Sf. Maria, ridicarea la cer a Sf. Maria, cele șapte sacramente, sihăstria, ordinele călugărești, închinarea la icoane și la statui, închinarea la relicve, pelerinaje, indulgențe, sfinți, purgatoriu, chin veșnic în iad, judecata de apoi.

Biserica a inoculat de-a lungul secolelor în conștiințele oamenilor ideea că numai gândul, cititul sau discutarea unor idei, contrare dogmelor oficiale, înseamnă un păcat.

Credincioșii au îmbrățișat rapid formulele comode de transfer a răspunderii propriilor fapte pe umerii lui Dumnezeu (“Facă-se voia Domnului!”, “Așa a vrut Domnul” etc).

Până la Conciliul de la Constantinopol din anul 553 d.C. biserica creștină a crezut în preexistența sufletului și în reîncarnare. La acel Conciliu, împăratul Justinian a impus prin forță propriul său credo anti-reîncarnare, în pofida împotrivirii celor mai mulți clerici, inclusiv a Papei Vigilius (acesta a fost pus tot timpul sub arest). Teza reîncarnării nu este așadar apanajul exclusiv al religiilor orientale. Conciliul a abolit teza reîncarnării.

Un Dumnezeu drept n-ar comite nedreptatea de a plasa numai cca un miliard de suflete în familii creștine, unde ar avea unica șansă a “mântuirii”, în timp ce pe alte 5 miliarde de suflete le trimite în familii necreștine, condamnate prin naștere la “nemântuire”.

Fiecare religie a lumii este convinsă că numai adepții ei vor fi “mântuiți”. Creștinii pleacă de la o premiză falsă (premiza unui “păcat originar” inexistent) și de la o promisiune falsă (“mântuire”). Ce se întâmplă cu miliardele de suflete pe care Dumnezeu le-a implantat în familii “necreștine”, cu religii “nemântuitoare”?

Niciuna din religiile de azi nu mai redă conținutul real al mesajelor inițiale ale întemeietorilor, toate propagă erezii, toate au evoluat pe căi greșite, toate au interesul material-politic de a supune conștiințele oamenilor propriilor lor interese de grup.

Existența unui Dumnezeu real (TOT CEEA CE ESTE) nu este un mit. Dar nu a unui Dumnezeu (într’adevăr mitic!) susținut de religiile actuale monoteiste.

Închinarea și rugăciunile adresate de creștini la sute de “sfinți” nu reprezintă altceva decât o nouă formă de politeism.

În timpul Euharistiei la serviciul “divin”, preoții și (majoritatea) credincioșilor sunt convinși că pâinea și vinul se transformă efectiv (imperceptibil organelor noastre de simț!) în trupul și sângele lui Isus. Mâncatul “trupului” și băutul “sângelui” lui Isus la Euharistie nu reprezintă altceva decât o nouă formă de canibalism.

Religia se face că explică totul. Fie omul cât de simplu sau educat, toate întrebările sale își găsesc răspunsul în credință. De ce a murit cutare? “Așa a vrut Dumnezeu”. De ce electronul se-nvârtește în jurul nucleului? “Așa e dat de la Cel de Sus”…

Pentru că curiozitatea conduce la inovație, inovația conduce la revoluție, revoluția (necontrolată) conduce la haos ș.a.m.d., religia oprimă curiozitatea pentru a evita apariția haosului.

Dacă Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ar trebui să facă tot ceea ce face Dumnezeu și să aibă toate caracteristicile acestuia. Adică omniștiința, omniprezența, omnipotența.

Omul este suma nevoilor sale. Unele sunt de bază, unele sunt secundare. Una din nevoi este scopul, țelul în viață. Ceva către care să tindă, fără să poată ajunge vreodată acolo. Altă nevoie a lui este aceea de lider. Cineva care să-i spună ce să facă. Dumnezeu, practic, le combină pe amândouă. E simplu, nu?

Desparte Biserica-Instituție de Biserica-Credință. Nu cred că poate să susțină cineva că a interpretat Biblia în sensul în care ar fi vrut Dumnezeu, așa că până una-alta, fiecare este liber s-o interpreteze în felul în care simte el că este mai aproape de ceea ce este dispus să creadă. Și mai gândește-te că religia se adresează oamenilor simpli care nu-și pun atâtea întrebări ca tine. Privește perceptele creștine ca niște linii directoare de comportament social făcute în așa fel încât să le înțeleagă și să le accepte masele. Modul în care le înțelege și le aplică Biserica-Instituție e altă poveste. Este, a fost, și va fi cât lumea, o afacere extrem de profitabilă.

Cine este Dumnezeu? Dumnezeu este nevoia noastră de răspunsuri. Ne e greu să admitem că șuturile pe care le luăm uneori de la viață sunt gratuite. N-ar avea sens suferința. E mai ușor de suportat sentimentul de neputință, atunci când poți să dai “vina” pe D-zeu. Cineva pe care nu-l poți trage la răspundere, nu-l poți amenda, pe care nu te poți supăra. Nu de alta, da’ nu ți-ar folosi la nimic. Și atunci, îi găsești circumstanțe atenuante și vrei să crezi că există un scop ascuns în toate, că de fapt ceea ce acum doare și pare nedrept e un test pe care trebuie să-l treci ca să-ți poți primi mai târziu răsplata. Unii o așteaptă toată viața, dar tocmai credința că va veni (chiar și sub forma vieții de apoi) îi face să aibe putere să continue.

Oamenii nu ar crede într-o ființă superioară, dacă nu ar exista posibila răsplată a vieții veșnice în rai sau amenințarea cu iadul. Omul nu face absolut nimic din proprie inițiativă, fără să fie motivat să facă, și combinația rai-iad e destul de motivantă, mai ales ultima. Frica de a fi condamnat la o eternitate de chinuri încă face minuni.

Religia are rolul ei. Unii merg la psiholog, alții se roagă. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar demonstra că nu există Dumnezeu? Nu ar fi tocmai roză situația. Religia e o chestie benefică pentru bunul mers al societății, fie că îmi place mie sau nu. Ține masele în frâu. Credința e benefică pentru cei slabi de înger (și nu sunt proști cei ce cred în Dumnezeu), cei care simt nevoia să creadă că nu sunt singuri, că cineva îi veghează și le îndrumă pașii pe calea cea dreaptă, că cineva le contorizează faptele bune și aparent dezinteresate.

Cred că Dumnezeu, dacă m-a făcut după chipul și asemănarea Lui, mi-a dat și discernământ și minte să fac distincție între bine și rău. Dacă nu, avem o problemă…

Cu toții suntem oameni și toți avem întrebări la care nu găsim răspunsuri, mulți dintre noi suntem sceptici cu privire la anumite lucruri la care nu găsim explicație și pur și simplu nu vrem să acceptăm să ni se impună anumite concepții pe care trebuie să le considerăm adevărate, pentru că așa zice unul, altul, sau jumătate din populația lumii. De unde știm noi, cei “neîncrezători”, că ceilalți au dreptate? Cum putem fi siguri că ceea ce cred ei e bine? Poate noi avem dreptate și ei se înșală.

A doua poruncă din Decalog sună așa: “Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare, nici să te închini lor”. Atunci de ce ne închinăm la icoane? Vedeți cum se contrazice singură biserica? Oare ce mi-ar răspunde un preot la întrebarea asta? Bine, bine, unii ar spune că de fapt noi nu ne închinăm la imaginea propriu-zisă, ci la ceea ce reprezintă ea. Atunci, de ce mai avem nevoie de icoane? Uitați-vă la musulmani, și ei se roagă la Dumnezeu, la Allah, dar în moschee nu au icoane. Și noi, bunii creștini, oare creștem mai mult în ochii lui Dumnezeu, dacă mergem la biserică și luăm la rând icoanele și le sărutăm? Eu nu cred!

Credincioșii spun: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat”. Asta înseamnă că un credincios este (mai) imun decât mine față de nenorocirile care s-ar putea abate asupra lui. Credinciosul își pune nădejdea în Dumnezeu, sperând că toate vor fi OK pt. el, și dacă, totuși, se întâmplă vreo nenorocire, “așa a vrut Dumnezeu”. Și de ce s-a întâmplat nenorocirea asta? “Păi, nepătrunse sunt căile Domnului”. Eu nu am “luxul” ăsta. Eu trebuie să mă bazez pe mine însumi, fără protecție. Există o vorbă care spune că dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm. Înțelesul meu asupra acestui paradox este că credința este o necesitate. Agnostici ca mine au o problemă. Suntem orfani, nu avem pe cineva care să ne apere la nevoie. Și atunci, care ar fi problema? Hai să trec în “tabăra” credincioșilor și să mă bucur de oblăduirea dumnezeiască. Chestia e că dacă eu l-aș fi inventat pe Dumnezeu, el ar fi fost mai altfel. Vă rog să mă scuzați, dar Dumnezeu, așa cum este el conceput de religiile monoteiste, nu-mi place. De aceea sunt un agnostic. De ce nu-mi place? Dumnezeu îi dă omului libera alegere. Înseamnă că un criminal nu va fi oprit să ucidă un om drept și religios. Orfanii vor spune că așa a vrut Dumnezeu. Ucigașul va fi pedepsit de Dumnezeu și, poate și de justiția oamenilor, dar orfanii, orfani vor rămâne. Chestia cu libera alegere mă supără. Nu din cauza ideii, ci din cauza consecințelor. Unui răufăcător potențial nu-i dai libera alegere. S-ar fi putut altfel? S-ar fi putut oare concepe că ar fi putut exista un mecanism (în sens de metodă, proces) care să oprească mâna care coboară cuțitul asupra victimei (ca în scena sacrificiului lui Isaac)? O asemenea intervenție directă în viața de toate zilele e posibilă, e practică? Probabil că nu. Doar nu suntem niște marionete. Atunci care ar fi soluția? Extirparea răului din om. Suntem creați după asemănarea Domnului. Dacă Domnul e bun, așa ar fi trebuit să fim și noi. Așa or fi fost Adam și Eva. Aproape așa. Dacă ar fi fost perfecți, nu ar fi mâncat din fructul oprit. Adică, chiar de la început Dumnezeu l-a creat pe om inoculându-i în mintea și sufletul lui un conflict de neîmpăcat: o minte ca aceea care o avem și noi. Suntem curioși și dornici de a cunoaște. Pe de altă parte, i s-a interzis cunoașterea. Sunt legi nepractice care creează vinovați potențiali. Exact acesta a fost cazul și aici. Un fiasco previzibil. Urmarea: alungarea din rai. Și de ce i s-a interzis “cunoașterea” lui Adam? : Geneza 3:22: “Iată că omul a ajuns ca unu din noi” (ce înseamnă “noi”? Erau mai mulți creatori?) Elohim (D-zeu) e într-adevăr plural? “Să-l împiedicăm ca nu cumva să ia din pomul vieții și să trăiască în veci”. Adică, dintr-odată, omul a devenit dușmanul lui Dumnezeu. Nu e deajuns că Lucifer s-a revoltat împotriva lui D-zeu și a atras rebeliunea îngerilor ce i s-au alăturat, acum există pericolul ca și omul să pericliteze cerurile. Și iată cum Adam și Eva au fost alungați din Edenul plin de copăcei miraculoși a căror fructe dădeau omului puteri care îl făceau periculos pentru însuși Creator. Și având o viață grea, omul nu au mai avut timp și putere să fie un pericol pentru Creator. Mai mult de atât. Li s-a cerut să spuie “mulțumesc, sărut mâna stăpâne”. În concluzie, până una-alta rămân agnostic și citirea Bibliei nu mă apropie de religie, dimpotrivă.

Islamiștii cred că Dumnezeu a mai trimis un profet pe pământ după Isus al nostru, ca să-i aducă cuvântul său cel mai nou către pământeni, asta după 600 de ani de la înființarea creștinismului. El, profetul Mahomed, zice că într-o zi, într-un moment de liniște a vieții sale tumultoase și ticăloase de jefuitor de caravane și comerciant de sclavi, a fost luat de către îngerul Gabriel pe un cal miraculos și dus în zbor întâi în Rai, unde a văzut că acolo toți îngerii și Dumnezeu însuși vorbeau araba – pesemne un fel de limbă oficială pe acolo – după care a fost dus în Iad, unde a văzut că marea majoritate a păcătoșilor care ard în flăcările necuratului, sunt femei. El afirmă că i-a fost dictat Coranul de către însuși Dumnezeu (însă alții l-au pus pe hârtie, el fiind analfabet) și că Domnul i-a cerut să ducă mesajul său întregii omeniri, și că aceasta, omenirea, trebuie să fie toată convertită la “noua și adevărata religie”, la ultimul său mesaj către oameni, care ea, și doar ea, poate aduce mântuirea. Acum dacă aș întreba un creștin dacă crede chestia asta, probabil mi-ar spune că nu, că e cam puerilă, și că de fapt prea trag spuza pe turta lor băieții ăștia. Acum să ne închipuim că se apucă unul dintre noi să zică unui buddhist (cca un miliard de oameni) sau hindus (și aceștia se apropie de un miliard), sau unui ateu (vreo 700 de milioane și blestemații ăștia) că Dumnezeu a “fecundat” miraculos o fecioară, care a rămas gravidă și care a născut mai apoi “Fiul Domnului” și că acesta s-a născut ca să sufere și să moară pentru a lua el toate păcatele (?!) omenirii asupra lui. Credeți că ne-ar crede mulți?

Altădată, cei mai mulți dintre oameni își petreceau viețile trecând printr-o “Vale a Plângerii”. Sărăcia, nedreptatea, boala, cruzimea, erau ingredientele zilnice ale înaintașilor noștrii. Această viziune despre viață a dominat lumea până la Revoluția Franceză. În discursul creștin, se clamau 2 feluri de Paradisuri: Paradisul pierdut, înainte de păcat, și Paradisul pe care l-ar regăsi la sfârșitul timpurilor unii dintre noi, doar câteva zeci de mii dintre noi, cum ne explică Biblia în Apocalipsa, doar câteva zeci de mii dintre miliardele de oameni care au trăit, care trăiesc, sau care vor trăi pe pământ. Omului nu îi era permis să fie fericit decât înainte de viață și după moarte. Revoluția Franceză a schimbat însă totul. Fericirea este o idee nouă în Europa. Odată cu această frază articulată de Luis de Saint-Just în 1794, bucuria de a trăi își pierde caracterul metafizic și devine proiect social. Accesibil. Este un obiectiv, și pentru el s-au unit masele tuturor revoluțiilor de atunci.