David R. Hawkins – Înțelegerea Realității Divine și a Prezenței lui Dumnezeu
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Deși poate părea că punem carul înaintea boilor, aspirantului spiritual îi este de folos să știe câte ceva despre destinația sa, pentru a evita să fie indus în eroare. Adesea, eroarea este agresivă și se răspândește cu repeziciune în rândul maselor de oameni care, pe lângă faptul că urmează concepte eronate, le și propovăduiesc mai departe, abătând și pe alții de la drumul cel drept.
A-l cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul experienței directe nu este o situație întâlnită prea des. Iluminarea este un proces extrem de rar – în cifre statistice, se poate spune că o atinge un singur om din zece milioane. Adevărații învățători sunt puțini, dar lumea abundă de ipocriți și pretinși inițiați. Dacă masele ar fi conduse în direcția corectă, sfințenia și iluminarea ar constitui locuri comune. Dar nu sunt. Buddha a spus: „Nu puneți pe nimeni deasupra propriei voastre judecăți. Urmați numai învățăturile adevărate”. Calea adevărată este simplă și directă.
Calitățile divinității
Aceste informații sunt importante mai mult pentru a se înțelege ceea ce nu este Dumnezeu. În forma neînțelegerilor și distorsiunilor la care e supus adevărul (din cauza greșitelor accepțiuni ale eului și a proiectării percepțiilor antropomorfice ale acestuia), multe religii nu fac decât să ne arate tocmai ceea ce nu este Dumnezeu. A ști într-adevăr ce este Dumnezeu și a avea la dispoziție un instrument care să poată calibra nivelurile de adevăr înseamnă a fi foarte bine pregătit pentru ceea ce, uneori, poate fi o călătorie sau un proces dificil.
Dumnezeu este prezent pretutindeni, inclusiv aici și acum. Dumnezeu nu se află în altă parte (cum ar fi un rai îndepărtat și distant), nici în viitor, pentru a putea fi atins numai atunci când – și dacă – mergem în ceruri. Astfel, Prezența lui Dumnezeu este – în orice moment – la dispoziția oricui. A înțelege acest lucru e un aspect ce ține de conștiență. Se spune că, fără ajutorul unui guru, mântuitor sau avatar, această conștiență este puțin probabil să survină în timpul vieții majorității oamenilor, ceea ce poate fi adevărat.
Dumnezeu este dincolo de percepție, dualitate și poziționalitate; Dumnezeu este unul și unic, nu are părți. Dumnezeu este mai presus de toate contrariile (de genul binelui/răului sau câștigului/pierderii). Asemenea Soarelui, Dumnezeu strălucește în mod egal pentru toată lumea. Iubirea lui Dumnezeu nu e rezervată celor câțiva puțini. Și, deși numai puțini experimentează în mod direct iubirea Lui, ea strălucește prin iubirea pe care o experimentăm alături de ceilalți, inclusiv alături de natură sau de animalele noastre preferate. Gradul la care experimentăm prezența lui Dumnezeu variază de la o persoană la alta, în funcție de nivelul conștienței fiecăruia.
Prezența lui Dumnezeu constituie chintesența păcii, liniștii și iubirii profunde. Este copleșitoare prin profunzimea sa. Este total învăluitoare, iar iubirea Sa este atât de puternică, încât dizolvă orice „non-iubire“ păstrată încă de eul rezidual.
Asemenea vidului, care este netulburat de conținutul său, sau apei ce nu e afectată nicicum de peștii care înoată prin ea, mintea lui Dumnezeu este dincolo de orice formă. Și, asemenea spațiului, ea este în mod egal prezentă în toate obiectele.
Ceea ce este omnipotent, omniscient și omniprezent nu poate fi vulnerabil la amenințări sau la suferințe emoționale: astfel, Dumnezeu nu e defel înclinat spre răzbunare, gelozie, ură, violență, vanitate, egoism sau vreo nevoie de adulație sau complimente. Beneficiarul adorației este cel care o săvârșește. Dumnezeu este total și absolut complet și nu are nici un fel de nevoi sau dorințe. Dumnezeu nu e nici nefericit, nici supărat dacă n-am auzit niciodată de el sau dacă nu credem în el.
Multe dintre descrierile vechi ale lui Dumnezeu sunt reprobabile, nefiind în realitate altceva decât plăsmuiri ale proiecțiilor de teamă și vinovăție ale omului. Primitivii credeau că orice furtună însemna că Dumnezeu e mânios și că trebuie să facă sacrificii pentru a-l calma. De asemenea, erupțiile vulcanilor erau puse pe seama mâniei lui Dumnezeu. Eul pretinde explicații și caută „cauzele”. Prin urmare, Dumnezeu fusese redus la „cauza” evenimentelor terestre ce generau teamă (cum erau, de exemplu, cutremurele, foametea, inundațiile, ciuma, furtunile, seceta sau bolile). Dumnezeu era considerat marele răzbunător, dar și marele răsplătitor. Așa au apărut numeroșii zei, cu toate descrierile lor atât de diferite din tradițiile culturilor din cadrul cărora au provenit aceste mituri. (Dezastre naturale s-au petrecut încă înainte ca omenirea să apară pe planetă).
Dumnezeul străvechi este o proiecție a energiilor eului asociate în mod tradițional cu chakra splinei. Zeii splinei constituie într-adevăr niște concepții foarte greșite, fiind responsabili, de asemenea, pentru faptul că multe religii străvechi – supuse fiind testării kinesiologice – generează slăbirea tonusului muscular al subiecților. Acești zei străvechi constituie reprezentări demonice ale fricii, urii, invidiei, geloziei și răzbunării. Cu toate acestea, teama de „mânia justificată” a lui Dumnezeu a rămas până în ziua de azi un sentiment larg răspândit.
Pe de o parte, am putea observa faptul că ideea de justificare nu este decât o vanitate arbitrară a poziționalității, iar pe de alta, că un Dumnezeu atotprezent și atotputernic ar putea cu greu fi supus unei limitări emoționale ca mânia.
Dumnezeu nu e vătămat de faptele noastre rele și, prin urmare, nici nu e încercat de vreo dorință de răzbunare. Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu crud, represiv și care recurge adesea la pedepse este foarte greu de eradicat din gândirea noastră. Dumnezeu este învinuit pentru tot ceea ce, în realitate, nu este altceva decât un produs al eului însuși. Eul – și nu altcineva – constituie sursa vinovăției, păcatului, suferinței, condamnării și inventării tuturor infamelor. Însă, eul caută să se salveze, transferând toată vinovăția asupra lui Dumnezeu. Și face acest lucru transformându-l pe Dumnezeu în contrariul său. Zeii vechilor religii sunt adevărați demoni. În realitate, Dumnezeu n-ar putea fi manipulat într-o asemenea măsură încât să devină un criminal sau o victimă. Dumnezeu nu e co-dependent și nici nevrotic și nu suferă nici de grandomanie, nici de psihoză paronoidă.
Ceea ce este atotștiutor și atotprezent înregistrează totul. Conștiința detectează și înregistrează instantaneu fiecare eveniment, gând, simțământ și întâmplare și, astfel, știe totul, pentru totdeauna. Putem verifica printr-un simplu test kinesiologic că fiecare fir de păr este cu adevărat numărat, observat și clasificat de către Conștiința Infinită însăși. Această condiție este impersonală și automată și are loc grație calităților înnăscute ale conștienței. Dumnezeu nu are o miză personală în toate acestea și nici nu reacționează. Dumnezeu nu se supără și nici nu e ofensat de fiecare impertinență sau lipsă a bunului gust de care dăm atât de des dovadă. Mila și iertarea infinită a lui Dumnezeu e dincolo de orice concepție, fiind total neimplicată în trivialitatea evenimentelor lumești. Dumnezeu nu este jumătatea unei dualități. În infinitate nu există vreun „rău“ la care să se reacționeze. Dumnezeu nu e nici sadic, nici crud. El nu poate fi lezat și, prin urmare, nu e încercat de nici un fel de dorință de răzbunare.
Experiența lui Dumnezeu e inaccesibilă eului, care e limitat de percepții și se ocupă de concepte, sentimente și formă. Fiind non-material, Dumnezeu este nedetectabil de razele X, spectro-metre sau peliculă fotografică, contoare Geiger, detectoare de metale sau detectoare cu ultraviolete sau infraroșu (care constituie instrumentele predilecte ale investigatorilor paranormali aflați în căutarea ,,spiritului“).
Iubirea lui Dumnezeu este necondiționată. Ea nu este nici arbitrară, nici efemeră, nici rezervată unui număr anume de drepți care o merită. De altfel, înțelegerea adecvată a faptului că Dumnezeu este iubire înlătură toate aceste noțiuni și credințe. Dumnezeu nu ia decizii, nu are nevoie de știri sau de rapoarte favorabile pentru a funcționa. Ceea ce este complet și total o totalitate a iubirii nu are vreo capacitate de a înceta să fie ceea ce este.
Prin analogie, s-ar putea spune că spațiul nu poate decide să devină brusc non-spațiu. Totul este complet identic cu esența propriei sale existențe. Iubirea nu se poate transforma în non-iubire, nici Dumnezeu nu poate deveni non-Dumnezeu mai mult decât poate o girafă să devină o non-girafă.
Dumnezeu nu este nici un copil tulburat, nici un părinte. El nici nu citește știrile, nici nu-i pedepsește pe cei neascultători, într-un univers care – prin natura sa – e just și autoechilibrat, nici o judecată arbitrară nu este necesară. Fiecare entitate experimentează consecințele propriilor sale acțiuni, alegeri, dorințe și sisteme de credință. Ceea ce este complet liniștit, pașnic și plin de iubire respinge automat ceea ce e neiubitor, zgomotos și împotriva păcii. Eul experimentează aceste stări negative în forma infernului. Prin urmare, infernul se vădește a fi o creație a eului.
Toate acțiunile, evenimentele, gândurile, ideile, conceptele și deciziile sunt acompaniate de un câmp energetic ce poate fi calibrat. Astfel, prin propriile sale acțiuni, eul se aduce la propriul său nivel din marea conștiinței. Asemenea forței arhimedice, calitatea impersonală a mării conștiinței determină în mod automat nivelul la care se ridică, respectiv se scufundă cineva. Faptul că un lucru este ceea ce este constituie însăși natura universului. Explicația la care recurge atât eul, cât și percepția, pentru a descrie rezultatul automat al acțiunii este numită „judecată”, ceea ce constituie o iluzie, exact așa cum explicarea evenimentelor ce se petrec în lumea materială este atribuită „cauzalității”.
Dumnezeu nu e limitat de concepte, idei, gânduri sau limbi. Grație omniprezenței sale, Dumnezeu include Tot Ceea Ce Este, inclusiv gândirea omului, deși nu se implică direct în aceasta. Dumnezeu nu se adresează nimănui. O voce tunătoare din ceruri este, în cel mai bun caz, o interpretare a unei experiențe interioare proiectată în lumea fizică. Sunetul este o vibrație fizică. Dumnezeu este atotprezent în cadrul celor fizice. Ceea ce este fără formă nu manipulează unde sonore.
Ființele iluminate nu relatează nici o experiență în care Dumnezeu le-ar fi vorbit sau li s-ar fi adresat verbal. Acest fapt ar presupune o dualitate – a lui Dumnezeu versus persoana căreia îi vorbește Dumnezeu. În realitate, Sinele, Dumnezeu și Totalitatea sunt una. Nu există nici o separație între cel care vorbește și cel căruia i se vorbește. Misticcii „intră pe aceeași frecvență” cu Dumnezeu prin intermediul unei cunoașteri nerostite. Mesajele presupuse a proveni de la Dumnezeu sunt de fapt de la eul spiritual care, devenind disociat, se proiectează ca o realitate „diferită”. De cele mai multe ori, vocile divinității nu sunt altceva decât halucinații. Ocazional, ele sunt datorate entităților astrale, dintre care unele își arogă atribute divine.
Prezența Infinită nu are nici o intenție, deoarece – repetăm încă o dată – într-un atare caz ar trebui să existe o dualitate între cel ce intenționează și direcția intenției sale. Toate aceste idei nu reprezintă decât conceptualizări bazate pe dualitatea percepției.
Dumnezeu este nondualist, total și complet, Unicitate și Unitate. Interpretările greșite referitoare la Dumnezeu provin din faptul că eul se ocupă de percepție și de formă. De asemenea, același eu identifică – tot în mod eronat – Forța cu Puterea.
Puterea este analogă unui câmp gravitațional sau magnetic, în cadrul căruia tot ceea ce se petrece constituie consecința implacabilă și automată a naturii câmpului însuși. Câmpul nu „alege” să atragă nimic și nici nu are reguli diferite pentru obiecte diferite. Câmpul reprezintă egalitatea totală. În mod asemănător, într-un câmp spiritual de putere, tot ceea ce există este atras și influențat în virtutea propriei sale constituții sau „greutăți” spirituale, vibrației sau câmpului de atracție.
Unele entități sau euri personale simt respinse de un câmp pozitiv. Mulți oameni sunt în mod sincer „izgoniți” de orice este iubitor, spiritual sau binevoitor. O mare parte a oamenilor urăște cu adevărat liniștea și pacea; acestea îi înnebunesc de-a dreptul. Oare nu constituie izolarea și tăcerea pedeapsa supremă?
Se pare că la nivelul 200 al conștiinței are loc o schimbare de polaritate. E ca și cum de la nivelul 200 în sus entitatea este încărcată pozitiv, în vreme ce sub nivelul 200 e încărcată negativ. Se poate vedea foarte clar în societate că aceia care inclină spre criminalitate sunt atrași de aceasta și de alții de același soi, în vreme ce aceia care aleg pacea și iubirea sunt atrași de oamenii cu același înclinații.
Principiile care sunt evidente și atractive peste nivelul 200 pot deveni niște absurdități respingătoare în nivelurile inferioare acestuia (fiind adesea chiar ridiculizate). Societățile a căror putere derivă din păstrarea unui nivel de conștiință foarte scăzut în rândurile cetățenilor (cum ar fi, pentru a da un exemplu din istoria recentă, societatea Cambodgiei), iau chiar poziții politice oficiale împotriva iubirii sau a expresiilor acesteia.
Prin contrast, o persoană motivată din punct de vedere spiritual va considera pacea și iubirea drept cele mai importante oportunități. Dumnezeu se află în vârful scalei conștiinței și nu la baza acesteia – iată un fapt care, deși pare a fi absurd de simplu și de evident, pentru cea mai mare parte a omenirii constituie, din nefericire, o necunoscută. De asemenea, un fapt evident pentru cei avansați din punct de vedere spiritual (dar nu și pentru marea masă a oamenilor), e acela că puterea și creația radiază de sus în jos și nu invers. Puterea creației îi aparține numai lui Dumnezeu. Lumea fizică nu posedă puterea creației sau a cauzalității; astfel, este imposibilă începerea creației de la formă și materialitate și, trecând prin viață, să ajungă în cele din urmă la non-formă. Oamenii nu sunt „co-autori“ alături de Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ajutor. Și, în definitiv, ce anume ar putea să creeze o ființă umană? Dumnezeu e dincolo de orice formă.
Oamenii obișnuiți gândesc în termenii formei. De ce ar fi interesat de jocurile lumești ceea ce e omnipotent, omniprezent și lipsit de formă? Nu există nimic care să aibă nevoie să fie creat.
Efectele prezenței lui Dumnezeu emană din Esența Divină însăși. Neexistând, în realitate, nici întâmplări, nici evenimente, nu există nici nevoia vreunei corecții sau intervenții.
Între Dumnezeu și om există o ierarhie de niveluri energetice spirituale și câmpuri de putere graduală. Acestea sunt intuite și ne referim la ele ca la Duhul Sfânt, Sinele superior, Grația lui Dumnezeu, îngerii, arhanghelii și cerurile. Nivelurile de conștiință situate în ierarhia spirituală la valoarea 1000 și chiar peste aceasta, reprezintă o putere dincolo de capacitatea imaginației umane.
Atingerea unui arhanghel este atât de puternică și devastatoare, încât eul este ca paralizat, fiind redus la tăcere. Această putere este absolută și totală. (Puterea unui arhanghel calibrează la un nivel de ordinul milioanelor). Dacă viața continuă în forma corpului fizic, poate dura ani pentru a putea funcționa din nou în termeni lumești.
Mai mult, fiecare existență constituie o consecință a Prezenței și fiecăreia îi este dată capacitatea de a-și împlini destinul. Puterea de a atinge experiența iluminării (și de a-i supraviețui) este oferită de Duhul Sfânt, în forma energiei ce ajută împlinirii destinului. Și tot prin intermediul Duhului Sfânt revenim la starea de a ne folosi capacitățile (deși acestea, în urma experienței amintite, sunt schimbate pentru totdeauna). Mulți ani, nici măcar nu se poate vorbi despre această „experiență”. Nu există nimeni care să o relateze și nimic de raportat. Nu există vorbitor și nimeni care să decidă să vorbească. Viața e direcționată și propulsată de Prezență. Iluzia unei voințe independente și personale a dispărut pentru totdeauna. Probabil că acțiunile ulterioare sunt consecințele sau implicațiile unei convenții sau unei angajări anterioare. Totul se petrece de la sine. Viața se autorealizează și îndeplinește de la sine. Nu există vreun sine personal care să facă ceva; nu există vreun gânditor care să gândească, vreun actor care să acționeze și nici vreun factor de decizie care să decidă. Toate verbele, adjectivele și pronumele devin lipsite de semnificație.
Realitatea lui Dumnezeu
Dumnezeu nu provoacă inundații, conflagrații, cutremure, erupții vulcanice, furtuni, fulgere sau averse de ploaie. Acestea nu reprezintă decât efecte impersonale ale condițiilor existente în cadrul lumii fizice și a universului acesteia. Dumnezeu nu-și iese din fire și nici nu nimicește orașe, civilizații, cetăți sau grupuri etnice. Toate aceste lucruri s-au întâmplat pe planetă încă înainte de a exista societăți. Dumnezeu nu se implică în conflictele umane, în luptele politice și religioase sau în dezbinare. Dumnezeu nu are nici un interes pentru câmpurile de luptă. El nu are dușmani ce trebuie nimiciți.
Necredincioși, credincioși și alte catalogări de acest tip, nu reprezintă decât poziționalități ale eului uman. Chiar și oamenii sensibili sunt dincolo de asemenea micimi ale minții și ale judecăților acesteia. Dumnezeu nu e interesat deloc de credința noastră în „El”; cu toate acestea, consecințele vor fi foarte diferite, în funcție de atitudinea noastră cu privire la acest subiect.
Iubirea gravitează spre ceruri în vreme ce ura e sortită să se scufunde în direcția opusă. Dumnezeirea nu respinge niciuna dintre acestea. Ce se aseamănă se adună: iubirea e atrasă de iubire. Dumnezeu nu întreprinde nici o acțiune împotriva nimănui și împotriva a nimic. Unele suflete sunt atrase de lumină, altele de întuneric. Selecția aceasta provine însă din cadrul eului și nu e impusă din afară.
Dumnezeu e dincolo de formă
Este important să recunoaștem faptul că ceea ce este dincolo de formă nu poate fi atins sau manipulat din lumea formei. Prin urmare, implicarea în practici esoterice sau oculte constituie o capcană și o întârziere. Aceste practici îi conduc pe entuziaști și prozelitiți la planuri astrale. Nu există nici o putere în modelele geometrice, icoane, picturi, statui sau incantații. Orice valoare reală decurge prin intenție, dedicație, credință, și implicare a credinciosului. Lumea e plină de naivi (dar bine intenționați) recitatori de mantre, adoratori ai obiectelor sacre, amuletelor, hrisoavelor, locurilor sfinte, ruinelor druizilor, amuletelor mistice și locuri de pelerinaj de genul unor Machu Pichu, Stonehenge, piramidele, Gangele, templele antice, vârtejurile de energie și toate celelalte. Am putea numi acest lucru „parcurgerea circuitului” dar, în cele din urmă, tot va trebui să ne îndreptăm atenția spre interiorul nostru. „Împărăția cerurilor este în voi” a spus domnul Iisus Hristos.
Dumnezeu se autorevelează și este dincolo de orice formă, deși – în același timp – este prezent și înnăscut în toate formele. Dumnezeu este liniștit, pașnic, tăcut, nemișcat, atotcuprinzător, pretutindeni prezent și atoatecunoscător în virtutea faptului de a fi Tot Ceea Ce Este. Dumnezeu este total, complet, iubitor, dincolo de timp și spațiu, fără părți și diviziuni, nondualistic, și prezent în mod egal în Tot Ceea Ce Este, nediferit de Sine. Singura posibilă este existența. În ciuda greșelilor de traducere și a neînțelegerilor, Dumnezeu nu este nici vid, nici o bagatelă. Non-existența, după cum se poate vedea din propria sa definiție, nu constituie o posibilitate.
Prezența este dincolo de orice gând, stare de spirit, sau chiar observație. Conștiința reprezintă conștiința de Sine, care provine din cunoașterea faptului de a fi Tot Ceea Ce Este; prin urmare, nu există nimic de cunoscut „despre” ceva. Nu există un cunoscut și un cunoscător; acestea sunt în realitate unul și același lucru. În starea de Unitate, obiectivul și subiectivul se pierd unul în celălalt.
Prezența este incredibil de liniștită, tandră, și în același timp – paradoxal – dură ca o stâncă, imuabilă, atotputernică; o coeziune infinită ce ține la un loc „toată realitatea” unui univers care constituie o Creație perpetuă. În prezența lui Dumnezeu, dispar iluziile de cauză și efect. Prezența nu cauzează nimic; dimpotrivă, tot ceea ce pare a se întâmpla este Prezența.
În Prezență, orice senzație de timp dispare, fapt care constituie un aspect crucial al păcii. Odată ce presiunea timpului încetează, timpul este recunoscut ca fiind unul dintre sursele principale ale tristeții ce însoțește condiția umană. Sentimentul curgerii timpului crează stress, presiune, anxietate și teamă. Acest „stress al timpului” acompaniază toate activitățile și căutările, și tot el crează iluzia secvențialității și cauzalității. Fiecare acțiune umană se exprimă într-o presiune a timpului imposibil de redat, mintea calculând constant „cât timp” poate fi „alocat” fiecărei activități. Acest fapt sfârșește prin a genera panică, teamă, îngrijorare, vinovăție, rușine și mânie. „Prea mult timp cheltuit cu acest lucru”. „Prea puțin timp alocat respectivei chestiuni”. „Ar fi multe de făcut, dar nu avem timpul necesar pentru acest lucru”. „Timpul va expira”. Până ce senzația curgerii timpului nu va înceta, nu avem nici o posibilitate de a cunoaște sentimentul păcii și libertății adevărate.
Dumnezeu este Libertate, Bucurie, Cămin și Sursă
Orice suferință încetează în prezența lui Dumnezeu. Ne întoarcem la sursa noastră, care nu diferă cu nimic de propriul nostru Sine. Este ca și cum am fi uitat și ne-am fi trezit acum dintr-un vis. Toate temerile se dovedesc a fi nefundamentate; toate îngrijorările a fi doar imagini prostești. Nu există nici un viitor de care să ne temem și nici un trecut pe care să-l regretăm. Nu există nici vreun eu/sine rătăcitor pe care să-l admonestăm sau să-l corectăm. Nu există nimic care să necesite o schimbare sau o îmbunătățire. Nu există nimic de care să ne simțim vinovați sau rușinați. Nu există vreun „altul” de care să ne putem separa. Nici o pierdere nu este posibilă. Nimic nu trebuie făcut, nici un efort nu este necesar și suntem liberi de eternul lanț al dorinței.
Dumnezeu este atoatemilostiv
Ceea ce este – în sine – o perfecțiune absolută nu are nimic de iertat. Toate „întâmplările” nu constituie altceva decât percepții ale eului și nu au nici un fel de existență reală. Nu există evenimente de explicat sau pentru care ar trebui să dăm socoteală sau să așteptăm recompense. Compasiunea constituie o calitate a iubirii necondiționate. Perfecțiunea nu vede nici o imperfecțiune și nici o lipsă.
Dumnezeu Poate fi Revelat ca o Prezență Neașteptată
Diferența dintre starea obișnuită a conștiinței și trezirea neașteptată este una extremă. Nu există, într-adevăr nici o cale de a ne pregăti pentru ea. Ea se revelează rapid, fără vreo atenționare prealabilă. Este încercat sentimentul morții carapacei rămase a eului sleit. Acum suntem într-un domeniu nou și splendid, într-o dimensiune diferită și în prezența unei stări (sau condiții) diferite. Nu apare nici un ghid spiritual, nici un sfânt și nici un înger. Nu există nici o ființă superioară cu care să ne întâlnim sau care să ne iasă în întâmpinare. Toate considerațiile, așteptările și orice activitate mentală sau emoțională încetează și sunt înlocuite de o cunoaștere tăcută ce nu are formă ori conținut. A fi Tot Ceea Ce Este nu lasă nici o întrebare fără răspuns și nimic necunoscut. Ceea ce se considera înainte a fi un „eu“ a dispărut. Suntem invizibili în această stare.
E ca și când ne-am strădui din greu să atingem un munte și ne trezim deodată singuri în vârful Kilimanjaro, de unde se pot vedea numai întinderile infinite ale munților înzăpeziți. Ajunși în vârf, observăm că, în același fel misterios, suntem una cu muntele, cu cerul și cu îndepărtatele întinderi de zăpadă. Nimeni nu este acolo; chiar de corpul este prezent. Îl percepem ca pe ceva neimportant, ca de exemplu o sanie. Pare a fi o curiozitate a peisajului, ceva neesențial. Ne uităm spre sanie și ne minunăm că odată, cândva, am putut gândi că suntem o sanie.
Sinele este conștient de sine dincolo de simțuri. Divinitatea radiază o imensă revelație. Evidența sa este o radianță puternică și viguroasă. Esența sa constituie siguranța și finalitatea, totalitatea și completitudinea. Toate căutările au încetat.
Unul dintre aspectele conștiinței este calitatea de a fi tot ceea ce este, în contrast cu o conștiință obișnuită, care pare a trăi și a percepe numai suprafața lucrurilor. Perspectiva Prezenței constă în cunoașterea interioară a Tot Ceea Ce Este. Sinele este în mod egal sania, muntele, zăpada, cerul, norii, și vântul. Este Toate acestea simultan – și în același timp niciuna dintre ele. Lumea pare a se fi transformat dintr-o peliculă alb-negru în echivalenta tridimensională și color a acesteia. Totul are acum o adâncime și o textură mai mare.
Toate lucrurile sunt în mod egal conștiente de Prezență și împart bucuria și înțelegerea atemporalității. Dacă așa este destinat, desfășurarea vieții este autonomă și se petrece de la sine. Corpul fizic se mișcă de la sine și își vede de problemele sale. El chiar își poartă de grijă dacă este îndemnat astfel, dar dacă nu ar fi îmboldit, nu ar face deloc aceste lucruri. Nu mai avem nevoie nici de o sanie, nici să fim o sanie, așa că el, corpul nostru, face absolut ceea ce vrea să facă, lucru ce poate fi uneori chiar amuzant. Corpul devine asemenea unui animal de companie favorit care tocmai a fost descoperit – un animal adorabil.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
