Bruce Lipton – Dopamina: placere si dorinta fierbinte

E adevărat că testosteronul şi estrogenul ne conduc către sex, dar dacă sexul nu ar fi plăcut, oamenii nu ar face în niciun caz sex atât de des şi cu atâta plăcere, încât să asigure propagarea speciei. Aici intră în scenă un neurotransmiţător, dopamina, substanţa chimică esenţială care alimentează impulsul de a repeta experienţele plăcute. Atunci când nivelul dopaminei este ridicat, eşti excitat la maximum: nu te ascunzi sub aşternuturi, singur, acasă, ci eşti motivat să ieşi şi să cauţi plăcerea.

Deloc surprinzător, având în vedere rolul său în stimularea reproducerii, dopamina este o veche moleculă cu semnificaţie evolutivă. De fapt, rolul dopaminei în organismele simple din punct de vedere evolutiv, precum viermii rotunzi microscopici, este aproape identic cu rolul jucat în cazul fiinţelor umane. Din acest motiv, cercetătorii de la Universitatea din Texas pot utiliza viermi modificaţi genetic, cu deficit de dopamină, pentru a descoperi medicamente care pot ajuta la tratarea bolii Parkinson, care este caracterizată printr-o pierdere de celule cerebrale care produc dopamina.

Dopamina este sintetizată în tegmentul ventral al creierului şi este eliberată în regiunea nucleului accumbens, a prozencefalului. Aceste zone sunt esenţiale în circuitul cerebral al plăcerii/recompensei şi, aşa cum pot confirma toţi cei care s-au confruntat cu dependenţa, acest circuit are şi o latură mai întunecată. Având în vedere că este activat de orice tip de substanţă sau activitate care produce plăcere şi potenţială dependenţă – inclusiv cocaina, heroina, sexul, jocurile de noroc, cumpărăturile şi alimentele bogate în calorii — o suprastimulare poate conduce la dorinţe disperate şi la comportamente riscante, compulsive, din partea dependenţilor.

Adânc, în centrul creierului, centrii de control specifici determină reacţiile de creştere sau protecţie, ca răspuns la senzaţiile de plăcere sau durere – ambele fiind interpretări de stimuli.

Centrii primari includ:

1. nucleul accumbens;

2. tegmentul ventral; şi

3. pallidum-ul ventral.

Atracţia irezistibilă a dopaminei a fost demonstrată de prenumărate ori la animale, începând din anii 1950. Şobolanii cărora li se implantează electrozi în zona creierului în care se sintetizează dopamina apasă fără încetare – până la de 7.000 de ori pe oră – o manetă care le stimulează circuitul plăcere/recompensă. Şobolanii aleg stimularea circuitului plăcere/recompensă în detrimentul hranei şi al apei. Şobolanii femele îşi abandonează puii pentru a apăsa maneta, asemenea mamelor dependente de stupefiante, care îşi neglijează copiii de dragul drogurilor.

Puţinele studii, efectuate pe oameni au descoperit acelaşi fenomen; atunci când li se oferă ocazia, oamenii aleg supuşi să stimuleze în mod repetat zonele creierului care produc dopamina, neglijându-şi relaţiile şi igiena personală în favoarea unor doze de dopamină.

Ce legătură au toate astea cu Efectul de Lună de Miere? O serie de studii recente au descoperit că, atunci când suntem îndrăgostiţi până peste urechi, este activat circuitul cerebral al recompensei. Acestea sunt exact aceleaşi zone care, în laborator, s-au dovedit atât de generatoare de dependenţă la şobolani şi la câţiva oameni, încât aceştia au renunţat la tot în favoarea unor doze considerabile de plăcere, furnizate de zonele cerebrale care produc dopamina.

In anul 2000, Andreas Bartels şi Semir Zeki, de la University College London, au recrutat 17 studenţi îndrăgostiţi nebuneşte şi le-au scanat creierul în momentul în care priveau fotografia iubitului sau a iubitei lor, precum şi atunci când priveau fotografia unui prieten. Circuitul cerebral bogat în dopamină al plăcerii/recompensei se aprindea în momentul în care priveau fotografia iubitului sau iubitei, dar rămânea întunecat atunci când priveau fotografia unui prieten.

Bartels şi Zeki au ajuns la concluzia următoare: „Este, poate, surprinzător că un sentiment atât de copleşitor şi complex [precum iubirea] se corelează diferenţiat cu activitatea din zone cerebrale atât de limitate, dar şi fascinant să te gândeşti că războiul provocat de Elena din Troia a pornit de pe o suprafaţă atât de mică a cortexului.”

Oamenii de ştiinţă au fost, probabil surprinşi să afle că, atunci când te îndrăgosteşti nebuneşte, foloseşti acelaşi circuite cerebrale ca şi atunci când prizezi cocaină. Cu toate acestea, oricine a stat vreodată lângă telefon aşteptând un apel, oricine şi-a părăsit slujba ca să plece după persoana iubită sau, după ce a fost părăsit, s-a cufundat singur şi înfrânt într-un fotoliu, negăsind niciun motiv să se ridice, n-ar fi surprins deloc. Pentru îndrăgostiţii până peste urechi, dragostea poate fi un montagne russe: distanţa dintre „cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodata” şi, în timp ce aştepţi cu nerăbdare şi obsesiv următoarea doză, „cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată” poate fi foarte mică.

Deloc surprinzător, având în vedere cât de obişnuite sunt divorţurile şi despărţirile, cercetătorii spun că, pentru majoritatea cuplurilor, senzaţia intensă de montagne russe durează doar un an sau doi. Insă asta nu înseamnă că Efectul de Lună de Miere nu poate dura. Atunci când cercetătorii au scanat creierul a 17 bărbaţi şi femei care au declarat că încă erau îndrăgostiţi nebuneşte de perechea lor, după o medie de 21 de ani de căsătorie, zonele cerebrale bogate în dopamină, asociate cu răsplata şi motivaţia, s-au aprins la fel cum se aprind la bărbaţii şi femeile aflaţi pradă unei noi pasiuni. Cercetătorii au scris următoarele: „Aceste date arată că valoarea recompensei asociată cu un partener de durată poate fi intensă, asemenea unei noi iubiri.”

Insă studiul a descoperit şi că, în relaţiile de dragoste intense, de durată, sunt implicate „mai multe zone cerebrale” decât în relaţiile de dragoste noi, inclusiv zone legate de afecţiune şi cele care pot modula anxietatea şi durerea.

Asta arată că iubirea romantică de durată oferă ceva în plus: „Rezultatele actuale sunt în conformitate cu observaţiile comportamentale, care sugerează că deosebirea majoră dintre iubirea romantică, aflată la început, şi cea dintr-un stadiu mai avansat este starea de calm intens, asociată cu cea de a doua” – aceasta este concluzia cercetătorilor.

Plăcerea generată de dopamină se combină cu calmul specific afecţiunii solide, de durată. Mie mi se pare că asta înseamnă fericire până la adânci bătrâneţi!

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: