Bruce Lipton – Dopamina și Mecanismele Cerebrale ale Iubirii sub Lupă

E adevărat că testosteronul și estrogenul ne conduc către sex, dar dacă sexul nu ar fi plăcut, oamenii nu ar face în niciun caz sex atât de des și cu atâta plăcere, încât să asigure propagarea speciei. Aici intră în scenă un neurotransmițător, dopamina, substanța chimică esențială care alimentează impulsul de a repeta experiențele plăcute. Atunci când nivelul dopaminei este ridicat, ești excitat la maximum: nu te ascunzi sub așternuturi, singur, acasă, ci ești motivat să ieși și să cauți plăcerea.

Deloc surprinzător, având în vedere rolul său în stimularea reproducerii, dopamina este o veche moleculă cu semnificație evolutivă. De fapt, rolul dopaminei în organismele simple din punct de vedere evolutiv, precum viermii rotunzi microscopici, este aproape identic cu rolul jucat în cazul ființelor umane. Din acest motiv, cercetătorii de la Universitatea din Texas pot utiliza viermi modificați genetic, cu deficit de dopamină, pentru a descoperi medicamente care pot ajuta la tratarea bolii Parkinson, care este caracterizată printr-o pierdere de celule cerebrale care produc dopamina.

Dopamina este sintetizată în tegmentul ventral al creierului și este eliberată în regiunea nucleului accumbens, a prozencefalului. Aceste zone sunt esențiale în circuitul cerebral al plăcerii/recompensei și, așa cum pot confirma toți cei care s-au confruntat cu dependența, acest circuit are și o latură mai întunecată. Având în vedere că este activat de orice tip de substanță sau activitate care produce plăcere și potențială dependență – inclusiv cocaina, heroina, sexul, jocurile de noroc, cumpărăturile și alimentele bogate în calorii — o suprastimulare poate conduce la dorințe disperate și la comportamente riscante, compulsive, din partea dependenților.

 

Adânc, în centrul creierului, centrii de control specifici determină reacțiile de creștere sau protecție, ca răspuns la senzațiile de plăcere sau durere – ambele fiind interpretări de stimuli.

Centrii primari includ:

1. nucleul accumbens;

2. tegmentul ventral; și

3. pallidum-ul ventral.

Atracția irezistibilă a dopaminei a fost demonstrată de prea nenumărate ori la animale, începând din anii 1950. Șobolanii cărora li se implantează electrozi în zona creierului în care se sintetizează dopamina apasă fără încetare – până la de 7.000 de ori pe oră – o manetă care le stimulează circuitul plăcere/recompensă. Șobolanii aleg stimularea circuitului plăcere/recompensă în detrimentul hranei și al apei. Șobolanii femele își abandonează puii pentru a apăsa maneta, asemenea mamelor dependente de stupefiante, care își neglijează copiii de dragul drogurilor.

Puținele studii efectuate pe oameni au descoperit același fenomen; atunci când li se oferă ocazia, oamenii supuși aleg să stimuleze în mod repetat zonele creierului care produc dopamina, neglijându-și relațiile și igiena personală în favoarea unor doze de dopamină.

Ce legătură au toate astea cu Efectul de Lună de Miere? O serie de studii recente au descoperit că, atunci când suntem îndrăgostiți până peste urechi, este activat circuitul cerebral al recompensei. Acestea sunt exact aceleași zone care, în laborator, s-au dovedit atât de generatoare de dependență la șobolani și la câțiva oameni, încât aceștia au renunțat la tot în favoarea unor doze considerabile de plăcere, furnizate de zonele cerebrale care produc dopamina.

În anul 2000, Andreas Bartels și Semir Zeki, de la University College London, au recrutat 17 studenți îndrăgostiți nebunește și le-au scanat creierul în momentul în care priveau fotografia iubitului sau a iubitei lor, precum și atunci când priveau fotografia unui prieten. Circuitul cerebral bogat în dopamină al plăcerii/recompensei se aprindea în momentul în care priveau fotografia iubitului sau iubitei, dar rămânea întunecat atunci când priveau fotografia unui prieten.

Bartels și Zeki au ajuns la concluzia următoare: „Este, poate, surprinzător că un sentiment atât de copleșitor și complex [precum iubirea] se corelează diferențiat cu activitatea din zone cerebrale atât de limitate, dar și fascinant să te gândești că războiul provocat de Elena din Troia a pornit de pe o suprafață atât de mică a cortexului.”

Oamenii de știință au fost, probabil surprinși să afle că, atunci când te îndrăgostești nebunește, folosești aceleași circuite cerebrale ca și atunci când prizezi cocaină. Cu toate acestea, oricine a stat vreodată lângă telefon așteptând un apel, oricine și-a părăsit slujba ca să plece după persoana iubită sau, după ce a fost părăsit, s-a cufundat singur și înfrânt într-un fotoliu, negăsind niciun motiv să se ridice, n-ar fi surprins deloc. Pentru îndrăgostiții până peste urechi, dragostea poate fi un montagne russe: distanța dintre „cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată” și, în timp ce aștepți cu nerăbdare și obsesiv următoarea doză, „cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată” poate fi foarte mică.

Deloc surprinzător, având în vedere cât de obișnuite sunt divorțurile și despărțirile, cercetătorii spun că, pentru majoritatea cuplurilor, senzația intensă de montagne russe durează doar un an sau doi. Însă asta nu înseamnă că Efectul de Lună de Miere nu poate dura. Atunci când cercetătorii au scanat creierul a 17 bărbați și femei care au declarat că încă erau îndrăgostiți nebunește de perechea lor, după o medie de 21 de ani de căsătorie, zonele cerebrale bogate în dopamină, asociate cu răsplata și motivația, s-au aprins la fel cum se aprind la bărbații și femeile aflați pradă unei noi pasiuni. Cercetătorii au scris următoarele: „Aceste date arată că valoarea recompensei asociată cu un partener de durată poate fi intensă, asemenea unei noi iubiri.”

Însă studiul a descoperit și că, în relațiile de dragoste intense, de durată, sunt implicate „mai multe zone cerebrale” decât în relațiile de dragoste noi, inclusiv zone legate de afecțiune și cele care pot modula anxietatea și durerea.

Asta arată că iubirea romantică de durată oferă ceva în plus: „Rezultatele actuale sunt în conformitate cu observațiile comportamentale, care sugerează că deosebirea majoră dintre iubirea romantică, aflată la început, și cea dintr-un stadiu mai avansat este starea de calm intens, asociată cu cea de a doua” – aceasta este concluzia cercetătorilor.

Plăcerea generată de dopamină se combină cu calmul specific afecțiunii solide, de durată. Mie mi se pare că asta înseamnă fericire până la adânci bătrâneți!

 

---

Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---