Dorsa Amir – Urme ale Evoluției: Structuri Vestigiale din Corpul Uman și Povestea Lor
Dorsa Amir explorează prezența structurilor vestigiale în corpul uman, cum ar fi plica semilunaris, coccisul și mușchiul palmar lung, explicând că acestea sunt rămășițe ale evoluției noastre. Se discută despre selecția naturală și cum trăsăturile inutile pot persista dacă nu sunt dăunătoare, oferind exemple ale funcțiilor lor ancestrale pierdute, cum ar fi ajutorul la cățărat sau digestia plantelor. Dorsa Amir menționează și apendicele, un alt organ vestigial al cărui rol actual este incert, subliniind natura uneori imperfectă a evoluției.
Vezi online cu traducere:
Structuri vestigiale: Relicve ale trecutului evolutiv al omului
1. Ce sunt structurile vestigiale?
Structurile vestigiale sunt componente anatomice care, deși odinioară aveau o funcție clară la strămoșii noștri, și-au pierdut în mare măsură utilitatea în cursul evoluției. În organismul uman, acestea reprezintă urme ale adaptărilor trecute, păstrate din motive variate, chiar dacă nu mai servesc funcției inițiale.
Exemple relevante de structuri vestigiale la om:
- Plica semilunaris: Este acea mică formațiune roz situată în colțul intern al ochiului. Reprezintă o rămășiță a unei a treia pleoape (membrana nictitantă), funcțională la păsări și unele mamifere, unde acționează ca un „ștergător de parbriz” pentru ochi. La om, această structură nu mai are un rol activ.
- Coccisul (osul codal): Rămășiță a cozii ancestrale, coccisul este prezent încă din stadiul embrionar, când fătul uman dezvoltă temporar o coadă. Aceasta regresează ulterior, însă coccisul persistă, servind ca punct de inserție pentru mușchi pelvieni.
- Mușchiul palmar lung (palmaris longus): Un mușchi vestigial al antebrațului, a cărui prezență variază de la individ la individ. Aproximativ 85% dintre oameni îl posedă. Se presupune că era util pentru strămoșii noștri arboricoli, facilitând prinderea și balansarea printre crengi.
- Apendicele vermiform: Considerat o relicvă a unui segment intestinal folosit pentru digestia fibrelor vegetale, apendicele poate deveni inflamat (apendicită), generând complicații. Deși aparent inutil, există teorii potrivit cărora ar putea avea un rol imunologic sau în menținerea florei intestinale.
2. De ce persistă aceste structuri? Rolul selecției naturale
Selecția naturală favorizează trăsăturile care sporesc șansele de supraviețuire și reproducere. În cazul structurilor vestigiale, persistarea lor se explică prin absența unui dezavantaj selectiv clar. Dacă o structură nu este dăunătoare, nu există presiune evolutivă pentru eliminarea ei.
Un exemplu concludent este tranziția de la mersul arboricol la cel terestru. Cozile au devenit inutile, ba chiar incomode, ceea ce a favorizat indivizii cu o formă corporală mai adaptată solului. Coccisul a rămas deoarece nu afecta negativ supraviețuirea și îndeplinește, în prezent, funcții minore.
3. De ce nu sunt eliminate structurile vestigiale?
Persistența acestora poate avea mai multe cauze:
- Lipsa unui impact negativ asupra supraviețuirii: Atât timp cât o structură nu provoacă probleme majore, nu există o presiune evolutivă puternică pentru eliminarea ei.
- Absența mutațiilor favorabile: Evoluția depinde de apariția unor mutații genetice aleatorii. Dacă acestea nu apar, structura poate rămâne neschimbată.
- Adaptări secundare: Unele structuri vestigiale pot căpăta funcții noi. Coccisul, de exemplu, ancorează mușchi importanți în zona pelviană.
- Imperfecțiunea procesului evolutiv: Evoluția nu este un proces intenționat sau perfect, ci rezultatul acumulării de modificări întâmplătoare și al selecției naturale. Astfel, organismul uman păstrează urme ale trecutului, chiar dacă acestea nu mai sunt necesare.
- Exemplul apendicelui: Deși poate deveni periculos, apendicele persistă. Explicațiile posibile includ un proces evolutiv lent de dispariție, o funcție imunologică nedefinitivă sau absența mutațiilor necesare pentru eliminarea sa.
4. Variație individuală și implicații evolutive
Faptul că unele structuri vestigiale, cum este mușchiul palmar lung, nu apar la toți indivizii, oferă indicii despre drumul parcurs de specia umană în procesul adaptării. Studiile arată că acest mușchi este mai frecvent întâlnit la primatele arboricole, dar este absent sau slab dezvoltat la cele care trăiesc la sol – susținând ideea funcționalității sale inițiale în deplasarea prin copaci.
5. Alte observații despre evoluție
În cadrul procesului evolutiv, organele implicate în reproducere evoluează rapid și prezintă o diversitate considerabilă între specii. De asemenea, se ridică întrebări legate de fenomene biologice unice, cum este menstruația, prezentă doar la cinci specii de mamifere, inclusiv la om – o dovadă a complexității și specificității adaptărilor evolutive.
Structurile vestigiale reprezintă mărturii tangibile ale istoriei evolutive a omului. Deși multe dintre acestea și-au pierdut funcția originală, ele persistă datorită lipsei unui dezavantaj evolutiv clar sau din cauza imperfecțiunii procesului de selecție naturală. Studiul acestor relicve biologice ne oferă o fereastră fascinantă către trecutul nostru și subliniază faptul că evoluția nu urmărește perfecțiunea, ci este rezultatul adaptărilor succesive, al întâmplării și al selecției. În cele din urmă, corpurile noastre sunt arhive vii ale schimbărilor prin care am trecut ca specie.
Transformă Textul în Audio gratuit cu aplicația Reader Elevenlabs
Dacă articolele găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:
