Rudolf Steiner – Intelegerea impulsului lui Christos in diferite epoci ale evolutiei omenirii
Am putut vedea ieri ce însemna botezul înaintemergătorului lui Christos Iisus, botezul săvârşit de Ioan. Astăzi ne va fi relativ uşor să înţelegem diferenţa dintre ceea ce se poate numi Botezul lui Christos şi botezul săvârşit de Ioan însuşi. Prin această delimitare a naturii Botezului lui Christos, a impulsului lui Christos de cea a botezului lui Ioan ne va fi pe deplin clară tocmai influența lui Christos în lume.
Înainte de toate trebuie arătat că starea în care omul trebuia să ajungă după ce a primit botezul lui Ioan era una anormală în comparaţie cu starea de conştienţă obişnuită din timpul zilei. Am văzut, de pildă, că vechea iniţiere se baza într-o anumită măsură pe o separare a corpului eteric de corpul fizic, care altminteri sunt unite, şi că prin aceasta se permitea corpului astral să imprime în corpul eteric vieţuirile sale. Acest fapt era valabil pentru vechea iniţiere. Şi în cazul botezului săvârşit de Ioan trebuia provocată o stare anormală. Omul era adâncit în apă. Faptul avea ca rezultat o separare parţială a corpului eteric de corpul fizic, astfel că omul putea ajunge la o viziune a vieţii sale şi la conştienţa legăturii acestei vieţi individuale cu împărăţiile lumii divin-spirituale. Ca să fim mai clari putem spune: Cel care ieşea din apă, rezultatul fiind unul pozitiv, ştia de acum că în el locuia un element spiritual, că el nu este doar o fiinţă în acest trup fizic-material. Şi mai ştia şi că acest spiritual din el era în strânsă legătură cu spiritul ascuns în spatele oricărui lucru. – El ştia şi că spiritul care se revela astfel în el era acelaşi cu cel pe care Moise îl văzuse în rugul aprins şi în fulgerul de pe Sinai, şi acelaşi cu „Eu sunt Eu sunt-ul” sau „ejeh asher ejeh”.
Care era diferenţa dintre această conştienţă şi cea a unui iniţiat din trecut? Când acesta din urmă se afla în starea anormală pe care v-am descris-o ieri, el percepea fiinţele divin-spirituale care erau unite cu Pământul încă înainte ca cel pe care Zarathustra îl numise Ahura Mazdao iar Moise îl numea Iahve să se fi unit cu Pământul. Vechea lume spirituală din care s-a născut omul – în care el încă se afla în timpul epocii atlanteene –, obiect de dorinţă şi de nostalgie pentru vechii hinduşi, această lume, cu zeii ei, era percepută de către om prin străvechea înţelepciune. Dar pe zeul care se ţinuse mult timp departe de Pământ pentru a acţiona ulterior cu atât mai puternic, zeu care şi-a exercitat din afară acţiunea asupra Pământului, şi care se apropia încet, astfel încât Moise a putut să-l perceapă, pe acest zeu vechiul iniţiat încă nu îl cunoştea. Numai acei oameni care fuseseră iniţiaţi în sensul Vechiului Testament au perceput ceva din unitatea lumii divine.
Să analizăm puţin starea sufletească a unui iniţiat, nu a unuia din Misteriile persane sau cele egiptene de mai târziu, ci a unui iniţiat care a primit în plus ceea ce putea oferi vechea şcoală ocultă a iudeilor. Să presupunem că un astfel de iniţiat într-o încarnare din timpul vechii evoluţii ebraice, sau şi mai timpuriu, să zicem, ar fi trecut, de exemplu, şi prin vechea iniţiere de pe Muntele Sinai. Atunci el fusese condus la cunoaştera lumii divine originare din care a ieşit omenirea. Cu această înţelepciune străveche şi cu acest dar de a contempla lumea divină străveche el pătrundea apoi în ştiinţa ocultă a evreilor. Atunci el ar fi putut să îşi spună cam aşa: Tot ceea ce am cunoscut până acum au fost zeii uniţi cu Pământul mai înainte ca divinitatea Iahve-Christos să se fi unit cu Pământul. Acum însă eu ştiu că spiritul cel mai important dintre ei toţi, spiritul conducător, este doar cel care s-a apropiat încet, încet de Pământ. – Astfel, acest iniţiat a cunoscut identitatea dintre lumea sa spirituală şi lumea spirituală în care domneşte Christos, Cel ce se apropia. Cel care era cufundat de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului nu are nevoie să fie un iniţiat; prin aceasta el conştientiza însă legătura care unea individualitatea sa, personalitatea sa, cu Spiritul-Tată al Universului. Este adevărat, erau foarte puţini cei care obţineau acest rezultat. Cei mai mulţi luau acest botez ca pe un simbol, ca pe ceva care prin buna-credinţă şi sub influenţa semnificativă a învăţăturilor lui Ioan Botezătorul îi făcea să ajungă la convingerea existenţei Dumnezeului Iahve. Dar printre cei care erau cufundaţi astfel în apă erau şi din cei ce deja în cursul încarnărilor trecute deveniseră maturi să cunoască câte ceva prin propria lor observaţie. Totuşi starea în care era transpus omul prin botezul lui Ioan era una anormală.
Ioan boteza cu apă, efectul fiind acela că corpul eteric se despărţea pentru câteva momente de corpul fizic. Dar Ioan Botezătorul voia să fie înainte-mergătorul „Celui care botează cu foc şi spirit”. Botezul cu foc şi spirit a coborât pe Pământ prin Christos. Care este deci diferenţa între botezul cu apă al lui Ioan şi botezul cu foc şi spirit al lui Christos? Acest lucru îl poate pricepe doar cel care învaţă să înţeleagă aşa ceva pornind de la cele dintâi principii elementare. Căci în ceea ce priveşte înţelegerea lui Christos noi nu suntem astăzi decât la primele începuturi. Această înţelegere va deveni din ce în ce mai mare, dar în epoca noastră omul nu poate face decât primii paşi. Aveţi deci răbdarea de a urmări odată cu mine ABC-ul căii înţelegerii Iui Christos.
Aici trebuie mai întâi să fim atenţi la faptul că efectiv îndărătul oricărui fenomen fizic se află un fenomen spiritual, chiar şi îndărătul proceselor fizice omeneşti. Omului modern îi vine foarte greu să creadă asta. Încet, încet lumea va învăţa acest lucru şi abia atunci va ajunge la deplina înţelegere a lui Christos. Astăzi chiar cei care vorbesc despre spirit nu cred cu adevărat că tot ceea ce se petrece fizic în om este, în cele din urmă, dirijat de către spiritual. Inconştient, chiar şi când se vor idealişti, ca să spunem aşa, ei refuză să creadă acest lucru.
Există, de pildă, un american care colecţioneză cu grijă toate faptele susceptibile să demonstreze că în stările anormale omul se ridică într-o lume spirituală, sperând în felul acesta să dobândească o explicaţie pentru un mare număr de fenomene. Acest om, William James, s-a pus pe treabă cu cea mai mare conştiinciozitate. Dar şi cei mai buni dintre oameni nu pot face nimic împotriva spiritului puternic al timpului lor. Aşa, de pildă, ei nu vor să fie materialişti, dar sunt totuşi. Filosofia lui William James a exercitat influenţă şi asupra unor savanţi din Europa, din care motiv am vrea să şi reproducem câteva fraze groteşti ale acestuia, care întăresc ceea ce tocmai am spus. William James declară printre altele: Omul nu plânge pentru că este trist ci este trist pentru că plânge! – Până acum oamenii au crezut că mai întâi ar trebui să fii trist, adică să se întâmple ceva în spirit şi în suflet, şi că abia apoi acest proces spiritual-sufletesc se imprimă în natura fizică a trupului omenesc. Dacă ne curg lacrimile este pentru că în suflet s-a petrecut ceva care le-a provocat.
Chiar şi astăzi, când orice spiritual zace, să spunem aşa, îngropat sub vălul materialismului şi trebuie mai întâi regăsit de către o concepţie spirituală despre lume, mai există în noi procese, rămăşiţe din timpuri imemoriale, când spiritualul era încă puternic, care ne demonstrează într-un mod convingător cum acţionează spiritul. Asupra a două lucruri atragem de obicei atenţia aici: asupra sentimentului de ruşine şi asupra celui de spaimă şi frică.
Să menţionăm înainte de toate că nu este greu să enumerăm toate ipotezele care se fac întru explicarea acestor două tipuri de sentimente, dar nu aceasta este important pentru noi acum; iar dacă cineva ar vrea să ne reproşeze asta, el nu trebuie să şi creadă că cercetătorul spiritual nu cunoaşte aceste ipoteze.
Despre ruşine putem spune: Când un om se ruşinează, el resimte lăuntric nevoia ca cei din jur să nu vadă ceea ce se petrece în sufletul său; este ca şi când ai vrea să ascunzi ceea ce se petrece în cadrul sentimentului de ruşine. Şi care este efectul fizic în acest caz? Este roşeaţa care se produce când sângele urcă în obraji. Ce se întâmplă deci sub impulsul unei impresii spiritual-sufleteşti cum este cea a sentimentului ruşinii? Se întâmplă o modificare în circulaţia sângelui! Sângele este împins către periferie, către exterior. El îşi modifică cursul – este un fenomen fizic – printr-un fenomen spiritual-sufletesc.
Când omului îi este frică, el caută să se pună la adăpost de ceva ce el consideră a fi o ameninţare: devine palid, sângele se retrage de la periferie către centru. Şi în acest caz avem un proces exterior produs de o stare spiritual-sufletească, de teamă şi frică. Aduceţi-vă aminte că sângele este expresia Eului. Ce impuls are un om care vede apropiindu-se de el ceva ameninţător? El vrea să îşi adune forţele şi caută să se întărească în centrul fiinţei. Eul, care vrea să se adune în sine, atrage şi sângele în centrul fiinţei sale.
Iată deci nişte exemple de procese fizice provocate de procese sufletesc-spirituale. Nu este deloc adevărat că nişte influenţe fizice obscure concură în a secreta lacrimile şi că omul, atunci când simte că îi curg lacrimile, devine trist. Concepţia materialistă răstoarnă cele mai simple lucruri cu capul în jos. Dacă ar fi să analizăm toate bolile şi suferinţele fizice ce i se pot întâmpla omului şi raporturile lor cu procesele spiritual-sufleteşti, exemplele se pot înmulți la nesfârşit. Ceea ce ne interesează însă astăzi este să înţelegem că toate procesele fizice sunt întotdeauna efecte ale unor procese spiritual-sufleteşti. Iar în cazul în care pare să nu fie aşa, trebuie să ne fie clar că de fapt noi nu am recunoscut încă spiritual-sufletescul.
În zilele noastre omul nu este deloc înclinat să recunoască imediat spiritual-sufletescul. Cercetătorul din ziua de azi vede cum evoluează omul din primele momente ale concepţiei, de la primele stadii embrionare din pântecele mamei, şi cum se dezvoltă apoi în afara trupului mamei. El vede cum creşte, cum se maturizează făptura sa fizică. Şi pentru că observaţiile sale se bazează pe mijloacele pe care i le oferă ştiinţa actuală, el crede că omul ia fiinţă abia odată cu primul germene al formei fizice, la concepţie. El nu este înclinat să creadă că în spatele acestui germene fizic s-ar afla o cauză spirituală şi că acest spiritual conlucrează cu fizicul şi elaborează ceea ce provine dintr-o încarnare anterioară. Fireşte, poţi să spui, dacă vrei să emiţi ceva pur teoretic şi nu bazat pe o practică de viaţă: E foarte posibil ca o cunoaştere superioară să poată să ajungă la convingerea că îndărătul unui fenomen fizic se află ceva spiritual. Dar noi, oamenii, nu putem cunoaşte spiritualul din spatele fizicului! – Aşa spun unii. Ceilalți spun: Noi nu vrem să facem ce ne prescriu alţii, să ne silim să ajungem la această cunoaştere a spiritului. Cu ce ar putea să schimbe lumea faptul că noi recunoaştem sau nu acest lucru? Dar a crede că această cunoaştere nu are repercusiuni în viaţa practică este o credinţă falsă, chiar o superstiţie dăunătoare. Faptul că foarte multe lucruri depind în viaţa practică de această cunoaştere, asta vrem noi să demonstrăm, pe cât posibil, acum.
Să luăm de exemplu un om care nu vrea să aibă câtuşi de puţin habar de faptul că îndărătul oricărui proces fizic din om se află unul sufletesc-spiritual, şi care nici nu înțelege că printr-un fenomen fizic, cum ar fi, de pildă, hipertrofierea ficatului, se exprimă ceva spiritual. Un altul, supus, acceptă, să zicem, sub impulsul ştiinţei spiritului, ideea că doar prin pătrunderea în domeniul spiritual poţi ajunge să ai o presimţire, apoi o credinţă şi, în cele din urmă, o cunoaştere şi observare a spiritualului. Iată deci doi oameni, unul care neagă spiritul şi este mulţumit cu ce percep simţurile, celălalt care are ceea ce putem numi voinţa de a cunoaşte spiritualul. Cel care refuză cunoaşterea spirituală devine tot mai slab, căci prin faptul că nu îi dă spiritului său hrana necesară – singura hrană spirituală fiind cunoaşterea – spiritul său flămânzeşte, se usucă şi moare. Atunci spiritul devine slab şi supremația este luată de ceva independent de spirit, care îl copleşeşte pe om. Omul devine slab faţă de ceea ce, în corpul său fizic şi în corpul său eteric, se petrece fără participarea sa. În ce-l priveşte pe celălalt, care are voinţa de a se consacra cunoaşterii, el îşi hrăneşte spiritul; spiritul său se întăreşte şi capătă controlul asupra a ceea ce se petrece independent de el în corpul său eteric şi în corpul său fizic. Şi acesta este esenţialul. Putem ilustra imediat cele spuse printr-un exemplu care, în epoca noastră, joacă un rol important.
Ştim că omul care vine în lume are o dublă descendenţă. El îşi primeşte corpul fizic de la predecesori, de la mamă, de la tată, şi de la strămoşii acestora. Prin asta el moşteneşte anumite trăsături bune sau rele, aflate pe linie ereditară sangvină. Dar de fiecare dată când într-un copil apar, printr-o astfel de ereditate, anumite însuşiri, la aceasta se adaugă şi acele forţe pe care copilul le aduce din încarnările sale precedente. Ştiţi că astăzi există tendinţa, când la un om apare o boală sau alta, să se vorbească de „predispoziții congenitale”. Câtă confuzie se poate induce astăzi prin această expresie, justificată până la un anumit punct: „predispoziții congenitale”! De fiecare dată când un om manifestă o anumită trăsătură pe care au avut-o şi străbunii se face trimitere la predispoziţiile ereditare. Şi, pentru că nu se cunoaşte nimic despre forţele spirituale care vin din vieţile anterioare şi acţionează în om, se crede că aceste predispoziţii congenitale au o putere covârşitoare. Dacă s-ar şti că din încarnarea trecută se transmite ceva spiritual, ai spune: Foarte bine, noi credem fără ezitare în predispoziţiile ereditare, dar mai ştim şi că tot ce există ca forţe centrale în interiorul sufletului provine dintr-o viaţă anterioară. Dacă acest element se fortifică, se întăreşte, el câştigă supremaţia asupra elementului material, respectiv asupra predispoziţiilor congenitale. – Un astfel de om care se încumetă la o cunoaştere a spiritualului ar spune mai departe: Oricât de puternic ar acţiona predispoziţiile congenitale, eu vreau să-i aduc hrană spiritualului din mine. – Cine însă nu lucrează la natura sa spirituală, la acel element care nu este moştenit prin ereditate, devine chiar prin această necredinţă sclavul predispoziţiilor congenitale.
Şi aşa se face că prin superstiţia materialistă predispoziţiile congenitale capătă tot mai multă putere asupra omului. Oamenii se vor afunda tot mai mult în mlaştina predispoziţiilor congenitale dacă nu îşi fortifică spiritul pentru a reuşi de fiecare dată, printr-un spirit tare, să biruie ceea ce este moştenit congenital. Desigur, într-o epocă ca a noastră, unde s-au întâmplat atâtea datorită materialismului, n-ar trebui deocamdată să supraevaluezi forţele spiritualului şi să spui că, dacă aşa stau lucrurile, toţi antroposofii ar trebui în mod necesar să fie sănătoşi, căci ei cred în spirit. – Omul nu este un individ izolat în lume. El este integrat în ansamblul Cosmosului, iar spiritualul trebuie, de asemenea, să se întărească şi el. Dar odată spiritualul slăbit – se mai întâmplă şi câte unui antoposof, unuia care îşi hrăneşte spiritul din belşug – acţiunea acestuia nu se face imediat simţită, astfel încât să devină stăpân pe tot ce provine din lumea materială. Dar cu atât mai sigur această muncă îşi va găsi expresia în sănătatea şi forţa sa din viitoarea încarnare. Dacă oamenii nu vor crede în spirit, ei vor deveni din ce în ce mai slabi, căci se vor lăsa în seama predispoziţiilor congenitale. Ei înşişi sunt cei care au făcut ca spiritul să fie slab. Totul depinde de modul în care te situezi faţă de spirit. Să nu credeţi însă că este aşa de uşor să cuprinzi dintr-o privire ceea ce intră aici în joc.
Este atât de uşor să te poţi înşela când nu judeci decât după aparenţe! Vă voi da un exemplu destul de grotesc. Cineva poate spune, de pildă: Am cunoscut un om care era un fervent adept al concepţiei antorposofice despre lume. Or, chiar şi antroposofii afirmă că, prin concepţia lor despre Univers, sănătatea se fortifică şi, prin aceasta, chiar şi viaţa devine mai lungă. Frumoasă doctrină, într-adevăr! Acest om a murit la 43 de ani! Ceea ce au văzut oamenii este faptul că acest om a murit la 43 de ani. Dar ce nu ştiu ei? Ei nu ştiu când ar fi murit el dacă nu ar fi cunoscut antroposofia. Poate că fără antroposofie el nu ar fi atins decât 40 de ani. Dacă fără antroposofie viaţa unui om se poate întinde până la 40 de ani se poate ca prin antroposofie viaţa lui să se prelungească până la 43 de ani. Cu cât antroposofia pătrunde mai mult în viaţă cu atât mai mult se vor face simţite efectele ei în viaţă. Dacă cineva vrea deja într-o viaţă dintre naştere şi moarte să vadă toate aceste consecinţe, nu este decât un egoist care cultivă antroposofia doar pentru scopurile sale egoiste. Însă dacă îşi însuşeşte antroposofia pentru binele omenirii, atunci o va avea şi pentru restul încarnărilor sale viitoare.
Vedem, aşadar, că printr-o influență spirituală, prin faptul că omul se consacră unor lucruri ce vin cu adevărat din spirit, fiinţa sa spirituală se întăreşte, se fortifică, sau cel puţin primeşte o forţă proaspătă. Iată ceea ce trebuie să înţelegem. Trebuie să înţelegem că există o posibilitate de a te lăsa influenţat de spiritual şi, prin aceasta, să devii stăpân pe tine. Şi acum să vedem care este mijlocul cel mai eficient, la stadiul actual de evoluţie, pentru a ne lăsa astfel influenţaţi de spirit.
Am arătat deja că ştiinţa spiritului aduce, prin cercetare spirituală, hrană spiritului nostru. Probabil am putea spune: Dar această hrană spirituală nu este decât foarte puţin lucru; însă noi vedem şi faptul că în viitor, în încarnările viitoare, această hrană va creşte din ce în ce mai mult. Există totuşi pentru aceasta o condiţie, iar pentru a o cunoaşte să luăm în considerare însăşi concepţia antroposofică despre lume.
Antroposofia ne învață din ce este alcătuit omul ca fiinţă şi faptul că îndărătul omului pe care îl vedem în faţa noastră se află o natură invizibilă. Ea ne învaţă apoi că omul, prin sâmburele lui fiinţial, trece dintr-o viaţă în alta şi că în elementul fizic-material moştenit de la strămoşi se încorporează tot spiritual-sufletescul din ultima noastră viaţă. În continuare, antroposofia ne arată cum a evoluat omenirea pe Pământ, faptul că ea a străbătut o epocă atlanteeană, mai înainte de aceasta o serie de alte perioade şi, după ea, toate acele civilizaţii postatlanteene de până acum. Ea ne mai spune că Pământul însuşi a trecut printr-o serie de transformări, că a cunoscut o încorporare pe care noi o numim vechea Lună, mai înainte o alta, cea a vechiului Soare şi, în fine, cea a vechiului Saturn. Concepţia spiritual-ştiinţifică ne conduce astfel de la lucrurile aflate în imediata noastră apropiere, de la ceea ce văd ochii noştri şi apucă mâinile noastre, de la ceea ce studiază ştiinţa actuală până la ceea ce este mai îndepărtat, la marile şi vastele evenimente cosmice şi, nu în ultimul rând, la suprasensibil. Ea îi dă omului hrană spirituală, scoţându-l din senzorial. Cei care, împreună cu noi, s-au adâncit în continuare în această concepţie antroposofică despre lume ştiu că noi în ultimii şapte ani am descris în amănunţime devenirea omului, că am zugrăvit în amănunţime metamofozele Pământului şi viaţa omului în cursul diferitelor etape de civilizaţie. Putem face deja descrieri foarte subtile, mergând până la detalii. Şi dacă ni se va oferi posibilitatea vom intra şi mai adânc în lucruri. Avem de zugrăvit aici un tablou al evenimentelor suprasensibile şi să-l aducem în faţa sufletului. Dar acest tablou mai are o particularitate.
Am arătat, de asemenea, că Soarele nostru s-a despărţit la un moment dat de Pământ, că pe Soare s-au ridicat acele entităţi ce urmau să parcurgă aici evoluţia lor viitoare. Călăuza acestor entităţi solare este însuşi Christos. El este cel care, în calitate de conducător al entităţilor solare, pleacă odată cu Soarele când acesta se separă de Pământ. La început El îşi trimite de pe Soare forţa Sa către Pământ. Zarathustra trebuie să-L vadă încă drept Ahura Mazdao. Moise Îl vede deja în elementele exterioare. Iar când Christos apare pe Pământ în Iisus din Nazaret, atunci această forţă christică se coboară într-un corp omenesc. Astfel, pentru concepţia antroposofică despre lume fiinţa lui Christos este ca un centru al întregului tablou al reîncarnării, al fiinţei omului, al observării Cosmosului. Iar cel care priveşte în sensul corect această concepţie antroposofică îşi spune: Eu pot să examinez toate acestea, dar de înțeles nu pot înţelege decât atunci când pentru mine întreg acest tablou țintește spre marele focar, Christos. Am înfăţişat în diverse feluri învățătura reîncarnării, a raselor umane, a evoluţiei planetare etc., dar fiinţa lui Christos am zugrăvit-o aici dintr-un punct, şi prin aceasta asupra tuturor celorlalte lucruri se răspândeşte lumină. Este un tablou care are o figură centrală şi tot restul se raportează la ea, şi eu pot să înțeleg semnificația şi expresia celorlalte figuri doar dacă înțeleg figura centrală.
Aşa se prezintă învăţătura antroposofică: noi schiţăm un tablou vast, de ansamblu, asupra diferitelor fapte ale lumii spirituale; apoi însă ne uităm la figura centrală, la Christos, şi abia după aceea înțelegem toate detaliile tabloului.
Aceia dintre dumneavoastră care au urmărit evoluţia noastră în domeniul ştiinţei spiritului vor simţi cum totul poate fi înţeles prin această figură centrală. Ştiinţa spiritului, ea însăşi se va perfecţiona, iar actuala cunoaştere a lui Christos va fi înlocuită de o cunoaştere şi mai înaltă. Prin aceasta forţa antroposofiei va creşte din ce în ce mai mult, dar în acelaşi timp şi cel care primeşte această forţă a antroposofiei va evolua şi în el se va face tot mai mult simţită predominarea spiritualului asupra materialului. Pentru că omul de astăzi are acest corp moştenit ereditar, el nu poate provoca în sine decât astfel de fenomene de înroşire, paliditate, râs şi plâns. Dar în viitor el va dobândi tot mai multă stăpânire peste astfel de fenomene, va fi în stare să spiritualizeze prin intermediul sufletului său funcţiile corpului şi să se instaleze în lumea exterioară ca un stăpân puternic al sufletului şi al spiritului. Aceasta va fi atunci forţa lui Christos. Este impulsul lui Christos care acţionează în omenire. Este impulsul care şi astăzi, chiar acolo unde este destul de mult intensificat, poate să conducă la acelaşi rezultat la care ajungea vechea iniţiere.
Vechea iniţiere se petrecea în felul următor: omul asimila mai întâi, într-un mod cât se poate de amplu, tot ceea ce noi învăţăm astăzi în antroposofie, totul era dirijat spre un anumit final. Acest final consta în faptul că respectivul stătea timp de trei zile şi jumătate în mormânt, ca şi când ar fi fost mort. Când astfel corpul său eteric era desprins şi se preumbla în acest corp eteric prin lumea spirituală, el devenea un martor al lumii spirituale. Era necesar ca în acest timp în care omul urma să fie iniţiat în tainele lumilor spirituale corpul său eteric să fie desprins pentru ca el să poată contempla lumea spirituală prin intermediul forţelor corpului eteric. În starea normală a conştienţei de veghe omul nu avea la dispoziţie aceste forţe; el trebuia adus într-o stare de conştienţă anormală. Christos a adus această forţă pe Pământ şi pentru iniţiere, căci astăzi este posibil să devii clarvăzător şi fară această desprindere a corpului eteric.
Când omul ajunge matur să primească impulsul lui Christos cu atâta putere încât acest impuls să acţioneze, fie şi pentru foarte puţin timp, până la nivelul circulaţiei sângelui, aceasta exprimându-se într-o circulaţie sangvină specială, într-o influenţă mergând până în fizic, el devine apt de acum să primească iniţierea înăuntrul corpului fizic. Iată ce poate face impulsul lui Christos. Cel care se poate adânci atât de profund în evenimentele care s-au petrecut odinioară în Palestina prin Misteriul de pe Golgota şi se confundă cu ele într-atât încât le vede aievea în spirit, ele acţionând precum o forţă ce se comunică însăşi circulaţiei sângelui, acela obţine acelaşi rezultat care se realiza odinioară prin desprinderea corpului eteric.
Vedeţi deci că prin impulsul christic a intrat în lume ceva care îi permite omului să acţioneze asupra a ceea ce, lăuntric, face să pulseze sângele său. Ceea ce acţionează aici nu mai este o stare anormală, o scufundare în apă, ci pur şi simplu influenţa puternică a individualităţii lui Christos. Nu se botează cu materie sensibilă, ci prin influenţă spirituală, fără ca prin aceasta conştienţa obişnuită să sufere vreo modificare. Prin spiritul revărsat ca impuls al lui Christos coboară în corp ceva care în mod obişnuit nu poate fi provocat decât printr-o acţiune fizic-fiziologică: focul, focul interior, care se exprimă în circulaţia sângelui. Ioan Botezătorul încă îi scufunda pe discipoli în apă; atunci corpul eteric se desprindea şi omul putea privi în lumea spirituală. Când însă acţionează impulsul lui Christos, atunci vieţuirile corpului astral se revarsă în corpul eteric şi omul devine clarvăzător.
Aveţi aici explicaţia expresiei: „botezul prin spirit şi foc”. Observaţi totodată şi diferenţa dintre botezul lui Ioan şi Botezul lui Christos şi corespondenţa cu ceea ce se întâmplă în realitate. Astfel, datorită impulsului lui Christos, apare o clasă nouă de iniţiaţi. Odinioară existau doar câţiva oameni care deveneau discipoli ai marilor instructori şi găseau accesul la Misterii. Lor li se detaşa corpul eteric pentru a putea deveni martori ai spiritului şi pentru a putea ieşi în faţa celorlalţi oameni şi a le spune: Există o lume spirituală, noi înşine am văzut-o. Aşa cum voi vedeţi pietre şi plante, aşa am văzut noi lumea spirituală! – Aceştia erau „martorii oculari”. Acei oameni care au putut ieşi la lumină din adâncurile Misteriilor vesteau Evanghelia spiritului, dar în conformitate cu înţelepciunea ancestrală. În timp ce aceştia îi îndreptau pe oameni spre înţelepciunea din care omul însăşi a provenit, prin Christos a devenit posibilă apariţia unor iniţiaţi care puteau ajunge la contemplarea lumii spirituale rămânând în corpul fizic, în conştienţa obişnuită. Prin acest impuls christic ei recunoşteau ceea ce vechilor iniţiaţi le era clar, şi anume că există o lume spirituală. Şi ei puteau vesti la rândul lor Evanghelia despre această lume spirituală. Aşadar, pentru a deveni un iniţiat şi a propovădui Evanghelia despre lumea spirituală în sensul nou, în sensul christic, a trebuit ca forţa existentă în Christos să se reverse asupra celor care urmau să fie discipolii şi mesagerii acestei forţe. Când s-a întâmplat să apară pentru prima dată un astfel de iniţiat creştin?
Întotdeauna în cursul evoluţiei vechiul trebuie unit cu noul. Tot astfel şi Christos a trebuit să facă în mod lent trecerea de la vechea iniţiere la cea nouă. El a trebuit să creeze o tranziţie, ca să spunem aşa. El trebuia să se bazeze încă pe anumite procedee ale vechii iniţieri, dar să facă în aşa fel încât tot ceea ce venea de la vechii zei să se reverse prin entitatea christică. Christos a săvârşit o iniţiere cu unul dintre discipolii săi, care avea după aceea să vestească lumii Evanghelia despre Christos sub forma cea mai profundă. O astfel de iniţiere se ascunde în spatele unei povestiri din Evanghelia după Ioan, în spatele povestirii depre înierea lui Lazăr.
S-au scris multe lucruri, incredibil de multe lucruri cu privire la această poveste a lui Lazăr. Ceea ce ascunde această povestire nu a fost însă înţeles decât de cei care ştiau ceva din şcolile esoterice şi din propria lor observaţie. Am să citez mai întâi un citat caracteristic din istorisirea privitoare la Lazăr. Când i se spune lui Christos că Lazăr este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru ca Dumnezeu să se reveleze în el!” Boala este spre revelarea lui Dumnezeu în el. Numai dintr-o neînţelegere cuvântul doxa din textul grecesc a fost tradus prin „slava lui Dumnezeu”. Nu spre slava lui Dumnezeu a venit această boală, ci pentru ca Dumnezeu să iasă din întunecime şi să se manifeste în mod palpabil în el! Iată adevăratul sens al acestui pasaj. El vrea să spună că divinul care se află în Christos trebuie să se transfere individualităţii lui Lazăr, divinul, divinitatea christică trebuie să devină vizibilă în Lazăr şi prin Lazăr.
Abia când înţelegem astfel învierea lui Lazăr ea ne devine complet clară. În niciun caz să nu credeţi că atunci când se comunică anumite realităţi spiritual-ştiinţifice se poate vorbi atât de deschis încât ele să fie clare pentru oricine. Ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de fapte oculte se garniseşte sau se îmbracă în anumite voaluri. Şi este necesar să fie aşa. Căci cel care doreşte să ajungă la înţelegerea unui astfel de mister trebuie mai întâi să facă un efort pentru a depăşi dificultăţile aparente, pentru ca spiritul său să se învigoreze, să se întărească. Tocmai prin această strădanie de a se strecura printre cuvinte ajunge el să descopere spiritul care se ascunde îndărătul unor astfel de fapte. Aduceţi-vă aminte că atunci când este vorba despre „viaţa” care l-ar fi părăsit pe Lazăr, iar surorile Marta şi Maria doresc să-i fie redată, Christos Iisus răspunde: „Eu sunt înierea şi viaţa!” Viața trebuie să apară în Lazăr din nou! Tocmai în Evanghelii trebuie luat totul à la lettre. Vom vedea cum prin această abordare a Evangheliilor totul se clarifică. Nu încercați să găsiţi tot felul de explicaţii subtile, ci luaţi fraza textual: „Eu sunt înierea şi viaţa!” Ce aduce deci Christos atunci când apare şi îl trezeşte pe Lazăr? Ce trece de la El la Lazăr? Este impulsul christic, este forţa care emană din Christos! Viaţă i-a dăruit Christos lui Lazăr, aşa cum o spune El însuşi: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se proslăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea.” Aşa cum toţi iniţiaţii de odinioară stăteau adânciţi trei zile şi jumătate într-un somn asemănător morţii, după care Dumnezeu devenea vizibil în ei, tot astfel şi Lazăr a rămas trei zile şi jumătate în mormânt, într-o stare asemănătoare morţii. Dar Christos Iisus ştia foarte bine că prin aceasta vechile iniţieri trebuiau să ajungă la un sfârşit. El ştia că această moarte aparentă duce la ceva superior, la o viaţă mai înaltă şi că în acest timp Lazăr percepuse lumea spirituală. Și pentru că în această lume conducător este Christos, Lazăr ia în el forţa lui Christos, viziunea lui Christos. – Mai multe despre acestea găsiţi în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic, unde, într-un capitol special, s-a încercat o explicare în sensul ştiinţei spiritului chiar a minunii înierii lui Lazăr. – Christos a turnat forţa Sa în Lazăr; Lazăr învie ca un om nou.
Există în Evanghelia lui Ioan un cuvânt care trebuie remarcat. La învierea lui Lazăr se spune că Domnul „îl iubea” pe Lazăr. Acest cuvânt revine privitor la discipolul pe care Domnul îl iubea. Ce înseamnă asta? În spatele acestor cuvinte se află un sens pe care ni-l poate revela numai Cronica Akasha.
Cine este Lazăr după ce el învie? Este însuşi autorul Evangheliei după Ioan, este Lazăr cel iniţiat de către Christos. Christos a turnat solia despre propria Sa fiinţă în fiinţa lui Lazăr pentru ca această solie a celei de a patra Evanghelii, Evanghelia după Ioan, să răsune afară în lume ca o descriere a adevăratei naturi a lui Christos. Tocmai de aceea în Evanghelia după Ioan nu se vorbeşte despre ucenicul Ioan înainte de istorisirea înierii lui Lazăr. Dar citiţi textul cu atenţie şi nu vă lăsaţi ispitiţi de acei teologi bizari care au descoperit că într-un anumit loc din Evanghelia după Ioan, respectiv în capitolul întâi, versetul 35, numele de Ioan vrea să facă deja o referire la Ioan ucenicul. Acolo este spus: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui.”
Aici nu este nimic, dar absolut nimic care să indice în vreun fel că ar fi vizat pe cel care mai târziu este numit ucenicul „pe care Iisus îl iubea”. Acest ucenic nu apare în Evanghelia după Ioan înainte de pasajul în care Lazăr este înviat. Din ce motiv se întâmplă asta? Pentru că cel care se ascunde în spatele ucenicului „pe care Domnul îl iubea” este acelaşi cu cel pe care mai înainte Domnul îl iubise. El îl iubea atât de mult pentru că îl recunoscuse în ascuns, în sufletul Său, ca fiind discipolul care va fi înviat şi va aduce în lume mesajul christic. Tocmai de aceea ucenicul, apostolul „pe care Domnul îl iubea” nu apare decât după relatarea învierii lui Lazăr. Abia atunci devine ceea ce a devenit. Abia atunci individualitatea lui Lazăr este transformată, devenind individualitatea ioaneică în sensul creştinismului. Vedem astfel înfăptuindu-se cu Lazăr un botez, un botez în sensul cel mai înalt, prin impulsul lui Christos: Lazăr a devenit un iniţiat în sensul nou al cuvântului, păstrându-se totuşi într-un anume fel formele vechi, letargia, prin aceasta făcându-se o trecere de la vechea la noua iniţiere.
De aici puteţi vedea cu ce profunzime redau Evangheliile adevărurile spirituale care pot fi cercetate independent de documente. Cercetătorul spiritual trebuie să ştie că tot ceea ce se află în Evanghelii poate fi găsit de el mai înainte, independent de vreun document scris. Când el regăseşte însă în Evanghelia după Ioan ceea ce a descoperit mai înainte pe cale spirituală, atunci această Evanghelie devine pentru el un document, lăsat de cel pe care Christos Iisus însuşi l-a iniţiat. De aceea şi este atât de profundă această scriere.
Astăzi se scoate foarte mult în evidenţă faptul că în multe locuri există diferenţe între Evanghelia după Ioan şi celelalte Evanghelii. Acest lucru trebuie să aibe un motiv. El va reieşi însă abia atunci când noi vom fi pătruns în nervul fiinţial al celorlalte Evanghelii tot atât cât am făcut-o aici, în cazul Evangheliei după Ioan. Vom vedea că diferenţa a apărut doar din cauză că autorul Evangheliei după Ioan a fost iniţiat de către Christos Iisus însuşi. Modul aparte de descriere a impulsului lui Christos adoptat de autorul Evangheliei după Ioan se explică prin acest fapt. În acelaşi fel trebuie să cercetăm raportul celorlalţi evanghelişti faţă de Christos şi să vedem în ce măsură ei au primit botezul cu foc şi spirit. Abia prin aceasta vom descoperi legăturile intime ale Evangheliei după Ioan cu celelalte trei Evanghelii şi vom pătrunde tot mai mult în spiritul Noului Testament.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă informatiile gasite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:
Vezi si alte articole similare:
