Osho Rajneesh – Meditația: Tăcerea Minții și Comuniunea cu Existența
Piedică în calea meditației este mintea care vorbește mereu. Nu poți sta nici măcar pentru un minut, mintea continuă să vorbească: gânduri relevante, irelevante, semnificative, nesemnificative continuă să se deruleze. Este un trafic constant și mereu este oră de vârf. Vezi o floare și exprimi acest lucru; vezi un om care trece strada și exprimi acest fapt. Mintea poate transforma orice lucru existențial într-un cuvânt, totul devine transformat. Aceste cuvinte creează o barieră, aceste cuvinte devin o închisoare. Această curgere constantă spre transformarea lucrurilor în cuvinte, a existenței în cuvinte, este o barieră. Este un obstacol pentru o minte meditativă.
Așadar, prima cerință pentru o evoluție meditativă este să fii conștient de exprimarea ta continuă în cuvinte și să fii capabil să o oprești. Trebuie doar să vezi lucrurile; nu le verbaliza. Fii conștient de prezența lor, dar nu le schimba în cuvinte.
Lasă lucrurile să fie fără limbaj; lasă persoanele să fie fără limbaj; lasă situațiile să fie fără limbaj. Nu este imposibil, este natural și posibil. Situația care este prezentă acum este artificială, este o situație creată, dar ne-am obișnuit atât de mult cu ea, a devenit atât de mecanică, încât nici măcar nu suntem conștienți de transformare, de traducerea experiențelor în cuvinte.
Acolo este răsăritul. Nu ești niciodată conștient de spațiul gol dintre a vedea și a verbaliza. Vezi soarele, îl simți și imediat îl exprimi. Spațiul gol dintre momentul când îl vezi și cel în care îl verbalizezi este pierdut; nu este niciodată simțit. În acel interval, în acel spațiu gol, omul trebuie să devină conștient. Omul trebuie să fie conștient de faptul că răsăritul nu este un cuvânt. Este un fapt, o prezență, o situație. Mintea schimbă automat experiențele în cuvinte. Aceste cuvinte sunt acumulate și devin apoi existența și conștiința.
Meditația înseamnă trăirea fără cuvinte, trăirea nonlingvistică; atunci aceste amintiri îngrămădite, aceste amintiri lingvistice, devin un obstacol în calea evoluției meditative. Meditația înseamnă să trăiești fără cuvinte, să trăiești într-o situație nonlingvistică. Uneori se întâmplă spontan. Se întâmplă atunci când te îndrăgostești de cineva. Dacă ești cu adevărat îndrăgostit, atunci prezența este simțită – nu limbajul. Atunci când doi iubiți sunt intimi, ei devin tăcuți. Nu pentru că nu este nimic de exprimat; ci din contră, pentru că este o cantitate imensă care trebuie exprimată. Dar cuvintele nu sunt niciodată acolo, nu pot fi. Ele vin doar când iubirea a plecat.
Dacă doi iubiți nu sunt niciodată tăcuți, dacă vorbesc mereu, este un indiciu că iubirea lor a murit. Acum ei doar umplu spațiul gol prin cuvinte. Când iubirea este prezentă, nu există cuvinte, pentru că însăși existența iubirii este atât de copleșitoare, atât de pătrunzătoare, încât bariera limbajului și a cuvintelor este trecută. Iar în mod obișnuit, această barieră este trecută numai în iubire.
Meditația este punctul culminant al iubirii: iubirea nu numai pentru o singură persoană, ci iubirea pentru întreaga existență. Pentru mine, meditația este o relație vie cu întreaga existență care te înconjoară. Dacă poți fi îndrăgostit de orice situație, atunci tu ești în meditație…
Societatea îți dă limbajul, nu poate exista fără limbaj; are nevoie de el. Dar existența nu are nevoie de el. Nu spun că ar trebui să exiști fără limbaj. Va trebui să-l folosești, dar mecanismul verbalizării trebuie să fie unul pe care trebuie să-l pornești și să-l oprești. Când exiști ca ființă socială, este nevoie de mecanismul limbajului; fără el nu poți exista în societate. Dar când ești singur cu existența, mecanismul trebuie oprit; trebuie să îl poți opri. Dacă nu îl poți opri, înseamnă că mecanismul a înnebunit. Dacă nu îl poți opri – merge în continuare, dacă nu ești capabil să îl oprești, atunci mecanismul are putere asupra ta. Ai devenit astfel sclavul lui. Mintea trebuie să fie un instrument, nu un stăpân. Dar a devenit stăpân.
Când mintea stăpânește, există o stare nonmeditativă. Când tu ești stăpânul, conștiința ta este stăpâna, și există o stare meditativă. Așadar, meditația înseamnă stăpânirea mecanismului, să devii stăpân pe mecanism.
Mintea și funcționarea lingvistică a ei nu sunt rezultatele finale. Tu ești peste ele și existența de asemenea. Conștiința este deasupra lingvisticii; existența este deasupra lingvisticii. Când se unesc conștiința cu existența, ele se află în comuniune. Această stare este numită meditație. Comuniunea dintre conștiință și existență este meditație.
Trebuie să dai la o parte limbajul. Asta nu înseamnă că trebuie să îl împingi la o parte, să îl reprimi sau să îl elimini. Eu spun doar că ceea ce este util pentru societate a devenit un obicei care durează douăzeci și patru de ore pentru tine și nu este nevoie de el în această stare.
Atunci când te plimbi, ai nevoie să îți miști picioarele, dar ele nu trebuie să se miște atunci când stai jos. Dacă picioarele continuă să se miște atunci când stai, ești nebun, iar picioarele au înnebunit. Trebuie să le poți opri. În același sens, dacă nu te plimbi cu nimeni, limbajul nu trebuie să fie acolo. Este un instrument al vorbirii, o tehnică pentru a comunica; atunci când comunici ceva, este nevoie să folosești limbajul; dar când nu comunici cu nimeni nu ar trebui să fie acolo.
Dacă poți face asta – și este posibil dacă o înțelegi, atunci poți evolua spre meditație. Spun „poți evolua” pentru că procesele vieții nu sunt niciodată completări încheiate, ele sunt întotdeauna un proces de creștere, de evoluție. Așadar, meditația este un proces de evoluție, nu o tehnică. O tehnică este întotdeauna moartă; poate fi adăugată, dar procesul este mereu un element viu. Crește, se extinde.
Avem nevoie de limbaj, este necesar, dar nu trebuie să rămâi întotdeauna în el. Trebuie să existe momente când ești în existență, iar acolo nu există limbaj. Când numai exiști, nu înseamnă că doar vegetezi – conștiința este prezentă și este mai vie, mai pronunțată, pentru că limbajul prostește conștiința. Limbajul este limitat la a fi repetitiv, dar existența nu este niciodată repetitivă. Așadar, limbajul creează plictiseală. Cu cât limbajul este mai important pentru tine, cu atât mai mult mintea este orientată spre partea lingvistică – și astfel atât de mult vei fi plictisit. Limbajul este o repetiție, existența nu.
Când vezi un trandafir, nu este o repetiție. Este un trandafir nou, cu totul nou. Nu a mai fost niciodată și nu va mai fi din nou. Trandafirul este acolo pentru prima și ultima dată.
Dar atunci când spunem că acesta este un trandafir, cuvântul trandafir este o repetiție: a fost mereu acolo; va fi mereu acolo.
Ai omorât noul cu un cuvânt vechi.
Existența este mereu tânără, iar limbajul este mereu bătrân. Prin limbaj ieși din existență, prin limbaj ieși din viață, pentru că limbajul este mort. Cu cât ești mai implicat în limbaj, cu atât ești mai omorât de el. Un cărturar este complet mort pentru că el este limbajul, cuvintele, dar nimic altceva. Sartre și-a scris autobiografia. A denumit-o: Cuvintele.
Meditația înseamnă să trăiești, să trăiești total și poți trăi așa numai când ești absolut tăcut. Prin a fi tăcut nu mă refer la a fi inconștient. Poți fi tăcut și inconștient, dar aceasta nu ar fi o tăcere vie – din nou, ai fi pierdut ceva.
Așadar, ce să facem? Întrebarea este relevantă. Observă – nu încerca să o oprești. Nu este nevoie să faci vreo acțiune împotriva minții. În primul rând, cine ar face asta? Va fi mintea care ar lupta cu ea însăși. Îți vei împărți mintea în două: o parte care încearcă să preia conducerea, cea care este în frunte, iar cealaltă care încearcă să o omoare pe prima – ceea ce este absurd, este un joc prostesc. Te poate înnebuni. Nu încerca să oprești mintea sau gândirea – doar observ-o, permite-i să existe. Permite-i să aibă libertate completă. Las-o să alerge cât de repede vrea. Nu încerca în nici un fel să o controlezi. Fii doar un martor, un observator. Este frumos.
Mintea este unul dintre cele mai frumoase mecanisme. Știința nu a putut încă să creeze nimic paralel cu mintea. Mintea rămâne încă opera de artă – atât de complicată, atât de puternică, cu atât de mare potențial. Observ-o! Bucură-te de ea!
Și nu o privi ca pe un inamic, pentru că, dacă te uiți la minte ca la un dușman, nu o poți observa. Ești deja prejudiciat; ești deja împotriva ei. Ai decis deja că ceva este în neregulă – ai tras deja o concluzie. Și oricând te vei uita la cineva ca la un dușman, niciodată nu te vei putea uita aprofundat la el. Nu te uiți niciodată în ochii lui; îl eviți.
Să observi mintea înseamnă să te uiți la ea cu o iubire profundă, cu respect adânc, cu venerație – este darul lui Dumnezeu pentru tine! Nimic nu este în neregulă cu mintea însăși. Nu este nimic în neregulă cu gândirea în sine. Este un proces frumos, așa cum sunt și alte procese. Norii care se mișcă pe cer sunt frumoși – nu sunt ca și gândurile care se mișcă pe un cer interior? Florile care se ivesc în copaci sunt frumoase – nu sunt oare ca florile care apar în ființa ta? Râul care se varsă în ocean este frumos – nu este oare ca un curent de gânduri care curge undeva spre un destin necunoscut? Nu este frumos?
Privește cu venerație profundă. Nu fi un luptător, fii cel care iubește. Observă nuanțele subtile ale minții; întoarcerile bruște, întoarcerile frumoase; salturile sau săriturile bruște; jocurile pe care mintea continuă să le facă; visurile pe care le urzește – imaginația, memoria; o mie și una de proiectări pe care le creează. Observă! Stând acolo, rezervat, distant, neimplicat, treptat vei începe să simți…
Pe cât observarea ta va deveni mai profundă, pe atât conștiința ta va fi mai adâncă, vor începe să apară spații goale, intervale. Un gând pleacă, altul nu a venit încă; există un gol. Un nor a trecut, un altul vine; între ei există un spațiu gol.
În aceste spații goale, pentru prima dată vei avea licăriri fără minte, vei avea gustul de stare fără minte. Numește această stare gustul din Zen sau Tao, sau Yoga. În aceste intervale mici, deodată cerul este limpede, iar soarele strălucește. Deodată lumea este plină de mister pentru că toate barierele cad. Vălul de pe ochii tăi nu mai este acolo. Poți vedea cu claritate, poți pătrunde în ceea ce vezi; întreaga existență devine transparentă.
La început acestea vor fi numai momente rare, puține și îndepărtate unul de altul. Dar ele îți vor da indicii despre ce este samadhi. Mici lacuri de liniște – vor veni și vor dispărea. Dar acum vei ști că ești pe calea cea bună – vei începe să observi din nou.
Când trece un gând, observă-l; când vine un interval, observă-l. Norii sunt frumoși; strălucirea soarelui este, de asemenea, frumoasă. Acum nu ești cel care alege. Acum nu ai o minte fixată, nu spui: „Vreau numai intervalele”. Această afirmație este prostească – pentru că, odată ce te atașezi de a vrea numai intervale, te-ai decis din nou să fii împotriva gândirii. Iar acele intervale vor dispărea. Ele au loc numai când ești foarte distant, rece. Ele se vor întâmpla, ele nu pot fi aduse. Ele se întâmplă, tu nu le poți forța să se întâmple. Sunt evenimente spontane.
Continuă să observi. Lasă gândurile să vină și să plece – oriunde vor ele să plece, nimic nu este greșit! Nu încerca să manipulezi sau să direcționezi ceva; lasă gândurile să se miște liber. Și atunci vor veni intervale mai mari. Vei fi binecuvântat cu mici satoris, minisatoris. Uneori vor trece minute întregi și nu va exista vreun gând; nu va fi trafic – va exista o tăcere totală, netulburată.
Când vin golurile mai mari, nu vei avea claritate să vezi în lume – odată cu golurile mai mari vei avea o nouă claritate care crește; vei fi capabil să vezi în lumea interioară. Cu primele goluri, vei vedea în lume: copacii vor deveni mai verzi decât îi vezi acum. Vei fi înconjurat de o muzică infinită – muzica sferelor. Deodată vei fi în prezența lui Dumnezeu – inefabil, misterios, atingându-te chiar dacă tu nu îl poți atinge; în apropiere de tine, dar totodată deasupra ta. Odată cu golurile mai mari, același lucru se va întâmpla în interior. Dumnezeu nu va fi numai afară, dar deodată vei fi surprins; El este și în interior. Nu este numai ceva care se vede; El este și cel care privește – în interior și la exterior. Dar nu te atașa nici de această stare.
Atașarea este hrana minții pentru a continua. Observarea fără să te atașezi este o cale să o oprești fără să faci vreun efort pentru a o opri. Și atunci când începi să te bucuri de aceste momente de fericire, va crește și capacitatea ta de a le reține pentru perioade mai lungi.
În final, într-o zi, tu vei deveni stăpânul. Iar atunci când vei vrea să gândești, vei gândi; dacă este nevoie de gândirea ta, o vei folosi; dacă nu este nevoie de ea, îi vei permite să se odihnească. Nu este vorba că mintea nu mai există – mintea este acolo, dar tu o poți folosi sau nu. Acum este doar decizia ta. Exact ca picioarele: dacă vrei să alergi, le vei folosi; dacă nu vrei să alergi, ci pur și simplu să te odihnești – picioarele sunt acolo. În același sens, mintea este mereu acolo.
Starea fără minte nu este împotriva minții; ea este mai presus de minte. Ea nu vine prin uciderea sau distrugerea minții; starea de fără minte vine atunci când ai înțeles mintea pe de-a-ntregul, încât gândirea nu mai e necesară. Înțelegerea ta a înlocuit-o.
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
