Osho Rajneesh – Mintea care vorbeşte mereu

Piedică în calea meditaţiei este mintea care vorbeşte mereu. Nu poţi sta nici măcar pentru un minut, mintea continuă să vorbească: gânduri relevante, irelevante, semnificative, nesemnificative continuă să se deruleze. Este un trafic constant şi mereu este oră de vârf. Vezi o floare şi exprimi acest lucru; vezi un om care trece strada şi exprimi acest fapt. Mintea poate transforma orice lucru existenţial într-un cuvânt, totul devine transformat. Aceste cuvinte creează o barieră, aceste cuvinte devin o închisoare. Această curgere constantă spre transformarea lucrurilor în cuvinte, a existenţei în cuvinte este o barieră. Este un obstacol pentru o minte meditativă.

Aşadar, prima cerinţă pentru o evoluţie meditativă este să fii conştient de exprimarea ta continuă în cuvinte şi să fii capabil să o opreşti. Trebuie doar să vezi lucrurile; nu le verbaliza. Fii conştient de prezenţa lor, dar nu le schimba în cuvinte.

Lasă lucrurile să fie fără limbaj; lasă persoanele să fie fără limbaj; lasă situaţiile să fie fără limbaj. Nu este imposibil, este natural şi posibil. Situaţia care este prezentă acum este artificială, este o situaţie creată, dar ne-am obişnuit atât de mult cu ea, a devenit atât de mecanică, încât nici măcar nu suntem conştienţi de transformare, de traducerea experienţelor în cuvinte.

Acolo este răsăritul. Nu eşti niciodată conştient de spaţiul gol dintre a vedea şi a verbaliza. Vezi soarele, îl simţi şi imediat îl exprimi. Spaţiul gol dintre momentul când îl vezi şi cel în care îl verbalizezi este pierdut; nu este niciodată simţit. În acel interval, în acel spaţiu gol, omul trebuie să devină conştient. Omul trebuie să fie conştient de faptul că răsăritul nu este un cuvânt. Este un fapt, o prezenţă, o situaţie. Mintea schimbă automat experienţele în cuvinte. Aceste cuvinte sunt acumulate şi devin apoi existenţa şi conştiinţa.

Meditaţia înseamnă trăirea fără cuvinte, trăirea nonlingvistică; atunci aceste amintiri îngrămădite, aceste amintiri lingvistice, devin un obstacol în calea evoluţiei meditative. Meditaţia înseamnă să trăieşti fără cuvinte, să trăieşti într-o situaţie nonlingvistică. Uneori se întâmplă spontan. Se întâmplă atunci când te îndrăgosteşti de cineva. Dacă eşti cu adevărat îndrăgostit, atunci prezenţa este simţită – nu limbajul. Atunci când doi iubiţi sunt intimi, ei devin tăcuţi. Nu pentru că nu este nimic de exprimat; ci din contră, pentru că este o cantitate imensă care trebuie exprimată. Dar cuvintele nu sunt niciodată acolo, nu pot fi. Ele vin doar când iubirea a plecat.

Dacă doi iubiţi nu sunt niciodată tăcuţi, dacă vorbesc mereu, este un indiciu că iubirea lor a murit. Acum ei doar umplu spaţiul gol prin cuvinte. Când iubirea este prezentă, nu există cuvinte, pentru că însăşi existenţa iubirii este atât de copleşitoare, atât de pătrunzătoare, încât bariera limbajului şi a cuvintelor este trecută. Iar în mod obişnuit, această barieră este trecută numai în iubire.

Meditaţia este punctul culminant al iubirii: iubirea nu numai pentru o singură persoană, ci iubirea pentru întreaga existenţă. Pentru mine, meditaţia este o relaţie vie cu întreaga existenţă care te înconjoară. Dacă poţi fi îndrăgostit de orice situaţie, atunci tu eşti în meditaţie…

Societatea îţi dă limbajul, nu poate exista fără limbaj; are nevoie de el. Dar existenţa nu are nevoie de el. Nu spun că ar trebui să exişti fără limbaj. Va trebui să-l foloseşti, dar mecanismul verbalizării trebuie să fie unul pe care trebuie să-l porneşti şi să-l opreşti. Când exişti ca fiinţă socială, este nevoie de mecanismul limbajului; fără el nu poţi exista în societate. Dar când eşti singur cu existenţa, mecanismul trebuie oprit; trebuie să îl poţi opri. Dacă nu îl poţi opri, înseamnă că mecanismul a înnebunit. Dacă nu îl poţi opri – merge în continuare, dacă nu eşti capabil să îl opreşti, atunci mecanismul are putere asupra ta. Ai devenit astfel sclavul lui. Mintea trebuie să fie un instrument, nu un stăpân. Dar a devenit stăpân.

Când mintea stăpâneşte, există o stare nonmeditativă. Când tu eşti stăpânul, conştiinţa ta este stăpâna, şi există o stare meditativă. Aşadar, meditaţia înseamnă stăpânirea mecanismului, să devii stăpân pe mecanism.

Mintea şi funcţionarea lingvistică a ei nu sunt rezultatele finale. Tu eşti peste ele şi existenţa de asemenea. Conştiinţa este deasupra lingvisticii; existenţa este deasupra lingvisticii. Când se unesc conştiinţa cu existenţa, ele se află în comuniune. Această stare este numită meditaţie. Comuniunea dintre conştiinţă şi existenţă este meditaţie.

Trebuie să dai la o parte limbajul. Asta nu înseamnă că trebuie să îl împingi la o parte, să îl reprimi sau să îl elimini. Eu spun doar că ceea ce este util pentru societate a devenit un obicei care durează douăzeci şi patru de ore pentru tine şi nu este nevoie de el în această stare.

Atunci când te plimbi, ai nevoie să îţi mişti picioarele, da ele nu trebuie să se mişte atunci când stai jos. Dacă picioarele continuă să se mişte atunci când stai, eşti nebun, iar picioarele au înnebunit. Trebuie să le poţi opri. În acelaşi sens, dacă nu te plimbi cu nimeni, limbajul nu trebuie să fie acolo. Este un instrument al vorbirii, o tehnică pentru a comunica; atunci când comunici ceva, este nevoie să foloseşti limbajul; dar când nu comunici cu nimeni nu ar trebui să fie acolo.

Dacă poţi face asta – şi este posibil dacă o înţelegi, atunci poţi evolua spre meditaţie. Spun „poţi evolua” pentru că procesele vieţii nu sunt niciodată completări încheiate, ele sunt întotdeauna un proces de creştere, de evoluţie. Aşadar, meditaţia este un proces de evoluţie, nu o tehnică. O tehnică este întotdeauna moartă; poate fi adăugată, dar procesul este mereu un element viu. Creşte, se extinde.

Avem nevoie de limbaj, este necesar, dar nu trebuie să rămâi întotdeauna în el. Trebuie să existe momente când eşti în existenţă, iar acolo nu există limbaj. Când numai exişti, nu înseamnă că doar vegetezi – conştiinţa este prezentă şi este mai vie, mai pronunţată, pentru că limbajul prosteşte conştiinţa. Limbajul este limitat la a fi repetitiv, dar existenţa nu este niciodată repetitivă. Aşadar, limbajul creează plictiseală. Cu cât limbajul este mai important pentru tine, cu atât mai mult mintea este orientată spre partea lingvistică – şi astfel atât de mult vei fi plictisit. Limbajul este o repetiţie, existenţa nu.

Când vezi un trandafir, nu este o repetiţie. Este un trandafir nou, cu totul nou. Nu a mai fost niciodată şi nu va mai fi din nou. Trandafirul este acolo pentru prima şi ultima dată.

Dar atunci când spunem că acesta este un trandafir, cuvântul trandafir este o repetiţie: a fost mereu acolo; va fi mereu acolo.

Ai omorât noul cu un cuvânt vechi.

Existenţa este mereu tânără, iar limbajul este mereu bătrân. Prin limbaj ieşi din existenţă, prin limbaj ieşi din viaţă, pentru că limbajul este mort. Cu cât eşti mai implicat în limbaj, cu atât eşti mai omorât de el. Un cărturar este complet mort pentru că el este limbajul, cuvintele, dar nimic altceva. Sartre şi-a scris autobiografia. A denumit-o: Cuvintele.

Meditaţia înseamnă să trăieşti, să trăieşti total şi poţi trăi aşa numai când eşti absolut tăcut. Prin a fi tăcut nu mă refer la a fi inconştient. Poţi fi tăcut şi inconştient, dar aceasta nu ar fi o tăcere vie – din nou, ai fi pierdut ceva.

Aşadar, ce să facem? Întrebarea este relevantă. Observă – nu încerca să o opreşti. Nu este nevoie să faci vreo acţiune împotriva minţii. In primul rând, cine ar face asta? Va fi mintea care ar lupta cu ea însăşi. Iţi vei împărţi mintea în două: o parte care încearcă să preia conducerea, cea care este în frunte, iar cealaltă care încearcă să o omoare pe prima – ceea ce este absurd, este un joc prostesc. Te poate înnebuni. Nu încerca să opreşti mintea sau gândirea – doar observ-o, permite-i să existe. Permite-i să aibă libertate completă. Las-o să alerge cât de repede vrea. Nu încerca în nici un fel să o controlezi. Fii doar un martor, un observator. Este frumos.

Mintea este unul dintre cele mai frumoase mecanisme. Ştiinţa nu a putut încă să creeze nimic paralel cu mintea. Mintea rămâne încă opera de artă – atât de complicată, atât de puternică, cu atât de mare potenţial. Observ-o! Bucură-te de ea!

Şi nu o privi ca pe un inamic, pentru că, dacă te uiţi la minte ca la un duşman, nu o poţi observa. Eşti deja prejudiciat; eşti deja împotriva ei. Ai decis deja că ceva este în neregulă – ai tras deja o concluzie. Şi oricând te vei uita la cineva ca la un duşman, niciodată nu te vei putea uita aprofundat la el. Nu te uiţi niciodată în ochii lui; îl eviţi.

Să observi mintea înseamnă să te uiţi la ea cu o iubire profundă, cu respect adânc, cu veneraţie – este darul lui Dumnezeu pentru tine! Nimic nu este în neregulă cu mintea însăşi. Nu este nimic în neregulă cu gândirea în sine. Este un proces frumos, aşa cum sunt şi alte procese. Norii care se mişcă pe cer sunt frumoşi – nu sunt ca şi gândurile care se mişcă pe un cer interior? Florile care se ivesc în copaci sunt frumoase – nu sunt oare ca florile care apar în fiinţa ta? Râul care se varsă în ocean este frumos – nu este oare ca un curent de gânduri care curge undeva spre un destin necunoscut? Nu este frumos?

Priveşte cu veneraţie profundă. Nu fi un luptător, fii cel care iubeşte. Observă nuanţele subtile ale minţii; întoarcerile bruşte, întoarcerile frumoase; salturile sau săriturile bruşte; jocurile pe care mintea continuă să le facă; visurile pe care le urzeşte – imaginaţia, memoria; o mie şi una de proiectări pe care le creează. Observâ! Stând acolo, rezervat, distant, neimplicat, treptat vei începe să simţi…

Pe cât observarea ta va deveni mai profundă, pe atât conştiinţa ta va fi mai adâncă, vor începe să apară spaţii goale, intervale. Un gând pleacă, altul nu a venit încă; există un gol. Un nor a trecut, un altul vine; între ei există un spaţiu gol.

În aceste spaţii goale, pentru prima dată vei avea licăriri fără minte, vei avea gustul de stare fără minte. Numeşte această stare gustul din Zen sau Tao, sau Yoga. În aceste intervale mici, deodată cerul este limpede, iar soarele străluceşte. Deodată lumea este plină de mister pentru că toate barierele cad. Vălul de pe ochii tăi nu mai este acolo. Poţi vedea cu claritate, poţi pătrunde în ceea ce vezi; întreaga existenţă devine transparentă.

La început acestea vor fi numai momente rare, puţine şi îndepărtate unul de altul. Dar ele îţi vor da indicii despre ce este samadhi. Mici lacuri de linişte – vor veni şi vor dispărea. Dar acum vei şti că eşti pe calea cea bună – vei începe să observi din nou.

Când trece un gând, observă-l; când vine un interval, observă-l. Norii sunt frumoşi; strălucirea soarelui este, de asemenea, frumoasă. Acum nu eşti cel care alege. Acum nu ai o minte fixată, nu spui: „Vreau numai intervalele”. Această afirmaţie este prostească – pentru că, odată ce te ataşezi de a vrea numai intervale, te-ai decis din nou să fii împotriva gândirii. Iar acele intervale vor dispărea. Ele au loc numai când eşti foarte distant, rece. Ele se vor întâmpla, ele nu pot fi aduse. Ele se întâmplă, tu nu le poţi forţa să se întâmple. Sunt evenimente spontane.

Continuă să observi. Lasă gândurile să vină şi să plece – oriunde vor ele să plece, nimic nu este greşit! Nu încerca să manipulezi sau să direcţionezi ceva; lasă gândurile să se mişte liber. Şi atunci vor veni intervale mai mari. Vei fi binecuvântat cu mici satoris, minisatoris. Uneori vor trece minute întregi şi nu va exista vreun gând; nu va fi trafic – va exista o tăcere totală, netulburată.

Când vin golurile mai mari, nu vei avea claritate să vezi în lume – odată cu golurile mai mari vei avea o nouă claritate care creşte; vei fi capabil să vezi în lumea interioară. Cu primele goluri, vei vedea în lume: copacii vor deveni mai verzi decât îi vezi acum. Vei fi înconjurat de o muzică infinită – muzica sferelor. Deodată vei fi în prezenţa lui Dumnezeu – inefabil, misterios, atingându-te chiar dacă tu nu îl poţi atinge; în apropiere de tine, dar totodată deasupra ta. Odată cu golurile mai mari, acelaşi lucru se va întâmpla în interior. Dumnezeu nu va fi numai afară, dar deodată vei fi surprins; El este şi în interior. Nu este numai ceva care se vede; El este şi cel care priveşte – în interior şi la exterior. Dar nu te ataşa nici de această stare.

Ataşarea este hrana minţii pentru a continua. Observarea fără să te ataşezi este o cale să o opreşti fără să faci vreun efort pentru a o opri. Şi atunci când începi să te bucuri de aceste momente de fericire, va creşte şi capacitatea ta de a le reţine pentru perioade mai lungi.

În final, într-o zi, tu vei deveni stăpânul. Iar atunci când vei vrea să gândeşti, vei gândi; dacă este nevoie de gândirea ta, o vei folosi; dacă nu este nevoie de ea, îi vei permite să se odihnească. Nu este vorba că mintea nu mai există – mintea este acolo, dar tu o poţi folosi sau nu. Acum este doar decizia ta. Exact ca picioarele: dacă vrei să alergi, le vei folosi; dacă nu vrei să alergi, ci pur şi simplu să te odihneşti – picioarele sunt acolo. In acelaşi sens, mintea este mereu acolo.

Starea fără minte nu este împotriva minţii; ea este mai presus de minte. Ea nu vine prin uciderea sau distrugerea minţii; starea de fără minte vine atunci când ai înţeles mintea pe de-a-ntregul, încât gândirea nu mai e necesară. Inţelegerea ta a înlocuit-o.

 
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


O donatie este un mod de a spune ca apreciati acest blog si articolele publicate. Multumesc frumos tuturor celor care ma sustin si tuturor celor care apreciaza informatiile publicate. Fara voi dragilor, acest blog nu ar exista!


Hide picture