Articole

Rajneesh (Osho) – Primul Lucru, Dimineata

Omul nu este menit să se târască pe pământ. El are capacitatea de a zbura către absolut.

Orice epocă are nevoie de o nouă spiritualitate, căci orice epocă este diferită de cea anterioară ei; prin urmare, mesagerii continuă să sosească. Un mesager nu este altceva decât un om care traduce adevărul etern pentru omul contemporan.


Omul modern este primul om din istorie care nu are idee ce înseamnă sacrul, și care trăiește o viață foarte lumească. Îl interesează doar banii, puterea, prestigiul și crede că nu există nimic altceva. Aceasta este o idee foarte prostească.

Viața lui este înconjurată de lucruri mărunte, foarte mărunte. Nu are habar despre nimic care să fie mai măreţ decât el însuși. Omul modern l-a negat pe Dumnezeu, a spus că Dumnezeu este mort. A negat viața de după moarte, a negat viața din el însuși. Nu crede în altceva decât în negarea centrului. Crede doar în ceea ce este superficial; crede în circumferință, dar neagă centrul, prin urmare nu vedem decât plictis în jurul nostru. Este natural să fie așa, pentru că în absența a ceva mai mare decât tine, la care să te poți raporta, viața tinde să devină monotonă și plictisitoare. Viața devine un dans numai atunci când este o aventură. Și nu poate deveni o aventură decât atunci când există ceva mai înalt decât tine spre care să tinzi.

Sacralitatea înseamnă pur și simplu că nu suntem sfârșitul, că suntem doar un culoar de trecere; că nu s-a întâmplat încă totul, că multe mai au să se întâmple. Sămânța trebuie să încolțească și să devină copac. Acel copac trebuie să aștepte primăvara și să înflorească în mii de flori, eliberându-şi sufletul în cosmos. Numai atunci va exista împlinire. Iar sacralitatea nu este departe; trebuie doar să începem să o căutăm. La început, desigur, bâjbâim prin întuneric, dar curând lucrurile vor începe să iasă la iveală. Vom începe să vedem frânturi de dincolo, o muzică nemaiauzită va pătrunde în inimile noastre; ne va stârni ființa, ne va dărui o culoare nouă, o bucurie nouă, o viață nouă.


Nu suntem străini, nu suntem veniţi din afara existenţei. Suntem parte din existență. Aceasta este casa noastră. Nu suntem aici din greșeală; suntem aici pentru că este nevoie de noi. Suntem aici pentru că existența a vrut ca noi să fim aici de la bun început. Este voința existenței. Prin urmare, nimeni nu trebuie să se simtă înstrăinat. Aceasta este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă umanitatea astăzi. Peste tot în lume, oamenii inteligenți sunt foarte îngrijorați, tulburaţi, anxioși și se tot întreabă de ce suntem aici.

Conform științei, pare un accident că ne aflăm aici, iar dacă suntem accidentali, atunci suntem inutili; prin urmare, nu e nici o diferență dacă suntem sau nu suntem. Dacă nu e nici o diferență, atunci viețile noastre își pierd sensul; prin urmare, în lume domnește o atmosferă a lipsei de sens. Totul a început în urmă cu 100 de ani, în momentul în care Nietzsche a declarat că Dumnezeu e mort. El a devenit purtătorul de cuvânt al întregii contemporaneități.

Dacă Dumnezeu este mort, atunci viața este lipsită de sens, căci Dumnezeu este singura posibilitate care face ca sensul să existe, ca semnificaţia să existe. Dumnezeu nu înseamnă altceva decât sens. Viața este plină de sens – asta înseamnă Dumnezeu.


Nu am pierdut nimic. Dumnezeu nu este pierdut, prin urmare nu trebuie găsit. Nu am făcut decât să uităm; este doar o chestiune de aducere aminte. E acolo, în esența ființei noastre. Spune-i adevăr, Dumnezeu, extaz, frumusețe: toate aceste lucruri indică același fenomen. Este ceva etern în ființele noastre, ceva fără de moarte, ceva divin.

Nu trebuie decât să pătrundem, să ajungem în adâncul ființei noastre, și să vedem, să realizăm, să recunoaștem. Prin urmare, călătoria nu este chiar o călătorie. Nu trebuie să mergem nicăieri; nu trebuie decât să ne aşezăm în tăcere și să fim.


În momentul în care te golești de tine, te umpli de Dumnezeu. Ține minte că nu pot coexista. Adu-ţi aminte, iar și iar: cei doi nu pot coexista. Fie exişti tu, fie există Dumnezeu. Iar cel care se alege pe sine e un nechibzuit. Alege-l pe Dumnezeu: dispari ca ego. Uită de tine ca entitate separată de existență, și tocmai în acea dispariție vei fi renăscut.

Este o stare paradoxală: în momentul în care te golești de tine devii plin, și plin pentru prima dată, debordând, inepuizabil de plin.

Egoul este doar o umbră, nu are substanță. Este un vis, nu o realitate. Renunţă la umbră ca să poți ajunge la substanță. Renunţă la ceea ce este fals pentru a putea ajunge la ceea ce este real. Eu nu te învăț decât cum să te golești de tine, pentru a fi plin de Dumnezeu. Iar plinătatea este împlinire.


Am fost învățați să fim duşmanii existenței, ni s-au predat ideologii care neagă viaţa, şi s-a procedat astfel de atâta vreme, încât ne-a intrat în sânge, în oase, în măduvă. Nu iubim viața, o urâm, iar așa-zisele religii i-au învățat pe oameni că viața este o pedeapsă, că suntem pedepsiți pentru păcatul originar.

Viața nu este o pedeapsă, este o recompensă, un cadou. Fii prietenul ei. În momentul în care începi să te împrietenești cu viața, vei fi surprins să afli cât este de frumoasă, cât este de poetică, de muzicală. Odată ce-ți dispare ideea de negare, iar în interiorul tău se statorniceşte ceva pozitiv, se deschide o poartă secretă, iar viața începe să îți reveleze misterele. Acele mistere nu pot fi revelate decât prietenilor; nu pot fi revelate oricui, nu pot fi făcute publice. Numai când ești într-o relație profundă și intimă cu viața, aceasta își deschide inima pentru tine. În acea deschidere afli ce este adevărul, ce este iubirea, ce este extazul, ce este existența.


Omul trebuie să fie complet gol, numai atunci se creează suficient spațiu pentru ca Dumnezeu să coboare în el. Suntem atât de plini de gunoi și de mizerie, încât chiar dacă Dumnezeu ar vrea să pătrundă, nu ar găsi loc. Ceștile noastre sunt pline. Nu mai e loc nici măcar pentru o picătură.

Trebuie să golim complet ceașca. În asta constă procesul sannyasului: să te goleşti de tine însuți, să te goleşti de gânduri, de dorințe, de amintiri, de speranțe, de așteptări – e un proces de golire.

În momentul în care ești absolut gol și nu mai vezi nimic în tine, brusc totul devine lumină. Brusc, mii de flori se deschid în ființa ta. Devii plin de parfum și de muzică, o muzică ce nu s-a mai auzit, un parfum ce nu vine de pe pământ. Și ești eliberat în acea experiență, ești eliberat de viață, de moarte, de timp. Devii parte din curgerea eternă a existenței.


Câtă vreme nu te descoperi pe tine, nu rămâi decât un mijloc. În momentul în care te descoperi pe tine însuți, ți-ai găsit scopul.

Circumferința ființei tale reprezintă mijlocul: corpul, mintea, inima. Folosește-te de ele pentru a ajunge în centrul tău – acela este scopul. După ce îl găsești, vei fi găsit tot ceea ce era de găsit. Cunoscându-l, vei fi cunoscut totul. Atingându-l, vei fi atins dumnezeirea.


Viața este tot timpul nouă, mintea este tot timpul învechită. Viața nu este niciodată veche, mintea nu este niciodată nouă. Prin urmare, ele nu se întâlnesc niciodată, nu se pot întâlni. Mintea se mișcă înapoi, viața se mișcă înainte. Așadar, care încearcă să trăiască viața prin minte nu fac decât lucruri atât de prostești, încât, în ziua în care își vor da seama ce și-au făcut lor înșile, nu le va veni să creadă că au fost capabili de atâta nesăbuință, de atât ridicol și absurd.

Viața nu poate fi cunoscută decât printr-o stare de non-minte. Asta înseamnă meditație: să laşi mintea deoparte, să fii fără gânduri. Să fii pur şi simplu tăcut – nici măcar un cuvânt nu îţi mai trece prin minte, nu mai e trafic, e doar liniște, gol, tăcere. Apoi eşti brusc în contact cu viața și îi cunoști minunata prospețime, prospețimea cea eliberatoare. Asta este dumnezeirea, asta este nirvana. Să trăiești viața în totalitatea ei, să cunoști viața în prospețimea ei absolută înseamnă să fii extatic, să fii în pace.


Diamantul se află înăuntrul nostru, iar noi trăim în afară. Este parte din ființa noastră, dar noi îl căutăm peste tot, mai puțin înăuntrul nostru: de aici și nefericirea, frustrarea, disperarea.

Privește în interior, în tine, iar împărăţia lui Dumnezeu va fi a ta. Nu am pierdut-o nici măcar pentru o clipă. De fapt, chiar dacă am vrea să o pierdem, nu am avea cum, este însăși ființa noastră. Dar am devenit cerșetori din propria noastră decizie, din propria nesocotință. Am uitat cum să citim limbajul scripturii noastre interioare, și căutăm în Vede, în Coran, în Biblie… Vom deveni mari învățați, dar nu vom fi bogați; vom rămâne la fel de săraci. Bogăția nu vine decât într-un singur mod, şi anume pătrunzând în noi înşine; acolo se află mina de aur, comoara, inepuizabila comoară.

Întoarce-te spre tine, și vei găsi atunci o imensă bucurie – una fără de sfârșit. Numai atunci viața capătă sens, niciodată înainte. Viața este viață doar atunci, nu înainte.


Pregătește calea pentru ca existența să vină la tine; fii pregătit să primești soarele, lumina. Singurul lucru de care e nevoie este să devii din ce în ce mai conștient, să fii din ce în ce mai puțin în minte şi din ce în ce mai mult în afara ei, să o privești, să nu te implici în ea. Fii un observator detașat. Exact asta înseamnă extaz – să rămâi în exterior.

Învață să rămâi în exteriorul minții și vei fi învățat tot ce este de învățat. Toate religiile, în moduri diferite, în limbaje diferite, te învață un singur secret: cum să stai în exteriorul minții. Iar ziua în care reușeşti va fi cea mai mare zi din viața ta. În acea zi ai renăscut. În acea zi nu mai ești parte din lumea fizică, devii parte din existență.


Dacă vom putea vedea frumusețea, dacă vom putea simţi bucuria, dansul stelelor, al copacilor, al vântului și al ploii, nu vom mai pune întrebări precum: „Ce este Dumnezeu?“, „Unde este Dumnezeu?“ ori „Există sau nu Dumnezeu?“ Vom ști că această frumusețe este Dumnezeu, că această splendoare este Dumnezeu, că acest dans, această celebrare este Dumnezeu.

Prin abordarea mea, încerc să te fac mai sensibil faţă de frumusețile naturii, ale vieții, ale existenței, căci acesta este singurul mod valid prin care să devii conștient de Dumnezeu. Nu există altă cale. Nu a existat și nici nu va exista.


Cel mai important lucru pe care trebuie să ți-l amintești în viață este acela că Dumnezeu ne iubește, că nu ne-a uitat, că nu este indiferent față de noi, că este tot timpul preocupat de noi și că îi pasă.

Cu cât pătrunde mai adânc în inima ta această idee, cu atât mai bine, fiindcă atunci când începi să te simți din ce în ce mai iubit de Dumnezeu, vei deveni capabil să îi iubești pe ceilalți. Așa devenim capabili să iubim: dacă suntem iubiți, putem iubi; dacă nu suntem iubiți, nu știm cum să iubim, nu știm ce este iubirea.

În lumea de astăzi, iubirea dispare pentru că Dumnezeu a dispărut. Cerul este gol. Cândva era plin de iubire. Secole de-a rândul, oamenii s-au rugat privind către cer. Erau plini de speranță, simțeau cum iubirea se revărsa asupra lor. Iubirea îi mişca, îi transforma. Şi atunci erau capabili să îi iubească pe ceilalţi, căci atunci când ai în suflet iubire, o poți oferi și celorlalți. Dacă nu o ai, cum ai putea s-o oferi? Iar singura sursă de la care o poţi obține o reprezintă Dumnezeu, căci el este singura sursă inepuizabilă.


Invitatul este tot timpul pregătit să intre, dar gazda nu este acasă. E în altă parte, visează, dorește… Nu e niciodată acasă, nu e niciodată aici și acum – este fie în trecut, fie în viitor.

Nu există decât două căi ce te duc spre rătăcire: cea care duce spre ceea ce e deja trecut și cea care duce spre ceea ce încă nu s-a întâmplat. Trecutul și viitorul sunt cele două modalități prin care să fugi de prezent. Iar Dumnezeu nu cunoaște decât un singur timp. El nu ştie nici de trecut, nici de viitor: prezentul este singurul timp pe care îl cunoaște – iar noi nu suntem niciodată în prezent. Gazda tot bate la ușă și nu îl găsește pe Dumnezeu, căci bate la ușa trecutului și a viitorului. Iar Dumnezeu bate și el la ușă, dar nu găsește gazda, căci bate la ușa prezentului, iar gazda nu e niciodată în prezent.


Predă-te complet existenței: nu mai lupta, nu mai fi în conflict, nu-ți mai face țeluri pe cont propriu. Lasă întregul să te posede, lasă-l să te ghideze. Apoi oriunde te va duce va fi bine, și orice va face din tine va fi bine.

Omul singur nu poate face nimic bun, va face numai greșeli. Ceea ce este corect nu se întâmplă decât atunci când omul permite existenței să funcționeze prin el.

Așa că dă-i voie existenței să funcționeze prin tine. Ai încredere. Dacă acest univers îşi desfăşoară cursul atât de frumos, de ce să nu îi dai voie să aibă grijă de tine? De ce să fii îngrijorat și anxios cu privire la tine însuți? Tufele de trandafiri, păsările, animalele, ele nu își fac griji. Numai mintea omului creează toate aceste griji – iar motivul este simplu, mintea crede că omul este separat de univers. În mod normal, dacă ești separat, atunci toate grijile îți aparțin; dacă nu ești separat, întregul va avea grijă de tine.


Când ești una cu întregul, consecința este extazul. Acesta este un produs secundar; o recompensă, una inevitabilă. Persoana care s-a predat întregului se înconjoară de un extaz imens. Nu cunoaște altceva, nu cunoaşte un alt gust decât gustul extazului.

Sannyas trebuie să devină începutul abandonării de sine. La început, desigur, te abandonezi foarte ezitant, calculat, puțin câte puțin. Privești ce se întâmplă, întrebându-te: oare dacă mă abandonez prea mult, ce se va întâmpla? Dar pe măsură ce te abandonezi, începi să deschizi noi ferestre către cerul înstelat, și mai devreme sau mai târziu vei reuși să te abandonezi cu totul. În momentul în care te-ai abandonat cu totul, ai obținut totul. Este un paradox; în momentul în care pierzi totul în favoarea existenței, câștigi tot ce ți-ai dorit vreodată să câștigi. Dar aceasta victorie nu vine prin luptă, ci prin iubire, prin încredere.


Caută dumnezeirea prin frumusețe, prin frumusețea fiecărui lucru. Fă din asta căutarea ta. Slăvește frumusețea, desfată-te cu frumusețea. Când slăvești frumusețea și te bucuri de ea, începi să devii frumos. Adevărul și binele vor urma. Dacă poți dobândi una din trei, celelalte două vor veni de la sine.


Ori de câte ori ai timp, în orice clipă, relaxează-te și pătrunde înăuntrul tău. Uită de lumea întreagă pentru un moment, ca și cum aceasta nu ar exista.

A gândi că lumea constă numai din iluzii reprezintă una dintre străvechile strategii, a te gândi că lumea este făcută din același material din care sunt făcute visele. Lumea nu este cu adevărat iluzorie, este vorba aici doar despre o strategie. Gândești astfel doar ca să poţi pătrunde în tine: nu trebuie să te preocupe lumea. Uită de lume, las-o să dispară, iar tu pătrunde în singurătatea ta. Acolo vei găsi sursa extazului.


Câtă vreme nu suntem o binecuvântare pentru existență, nu putem fi binecuvântați. Trebuie să merităm binecuvântarea, să fim demni de ea, iar singura cale de a o merita este să ne pierdem în iubirea faţă de existență.

Religia nu este altceva decât o poveste de dragoste cu existența. Nu este un ritual; nu are nimic de-a face cu bisericile, cu templele, cu moscheile, și nimic de-a face cu Vedele și cu Coranul și cu Biblia. Ea are un sens cu totul diferit: te căsătoreşti cu existența. Te îndrăgostești de stele și de munți și de copaci și de nori, căci toate acestea sunt spații diferite ale existenței. Te îndrăgostești de oameni și de animale – te îndrăgostești de tot ceea ce există.

Dacă acest lucru este posibil, o imensă binecuvântare are loc, o revărsare de bucurie venită de dincolo: ești îmbăiat în extaz.


Modestia nu înseamnă mai puțin ego, înseamnă lipsa egoului. În momentul în care egoul este complet dat deoparte, aruncat la gunoi, iubirea începe să înflorească, ca și cum primăvara ar fi venit brusc la tine. Şi nu e doar o floare, ci sunt mii de flori în ființa ta. Minunat este parfumul lor.

Datorită acestei experiențe a primăverii, a florilor și a parfumului nesfârșit, Iisus l-a numit pe Dumnezeu „iubire“. El s-a apropiat de definiția lui Dumnezeu mai mult decât a făcut-o oricine altcineva înaintea lui.

„Dumnezeu este iubire“ nu înseamnă decât că Dumnezeu există doar pentru cei care sunt gata să își rişte complet egoul. Dacă îți pierzi egoul, nu pierzi nimic altceva decât nefericirea, întunericul, moartea. Tot ce este în neregulă cu noi are legătură numai și numai cu egoul. Egoul e singura problemă, iar starea lipsită de ego este singura soluţie.


Paradisul nu se află în altă parte. Paradisul nu e geografic. Nu se află deasupra norilor, în ceruri; se află în tine. Și nu se află undeva, într-un alt timp, după moarte. Se află în tine, chiar acum. Ești plămădit din paradis, așa că nu este nevoie să îl cercetezi și să îl cauți nicăieri altundeva.

Este necesar doar să te relaxezi și să fii în tine însuți; să te cufunzi profund în ființa ta, atât de profund încât lumea întreagă să dispară, ca și cum nu ar exista în momentul de faţă. Să te cufunzi atât de profund încât conștiința ta să fie tot ceea ce există în clipa de faţă. Întreaga existență devine nonexistențială, şi doar viața ta rămâne, ea este totul. Puritatea ei… Nu este contaminată de nimic. Nimic nu se reflectă în oglinda ta. Conștiința ta este pură, fără valuri, fără unde. În acel moment ajungi să cunoști ce înseamnă paradisul.

Noi nu am pierdut paradisul, și nici nu am fost izgoniți din el. El există deja în noi, a existat dintotdeauna, dar nu am privit în noi înșine. Continuăm să privim în exterior, prin urmare ne ratăm propriile comori, propria noastră împărăţie a lui Dumnezeu.


Omul se naște ca o căutare. Nu se naște ca o ființă completă. Un câine se naște complet. Un copac, o piatră…Toate cele ce sunt cuprinse în existență, cu excepția omului, au un singur lucru în comun: sunt complete. Numai omul este incomplet; prin urmare, omul are o deschidere. Orice altceva este închis. Un trandafir este un trandafir și rămâne un trandafir, dar omul poate fi o mie de lucruri. Un om poate fi Iuda, un om poate fi Iisus. Toate posibilitățile sunt deschise, toate variantele alternative sunt posibile.

Așa că cei care iau viața de-a gata ratează esențialul. Viața este o căutare, o întrebare, o întrebare despre cum să fii total, despre cum să fii întreg.

Aceasta este demnitatea omului, unicitatea lui: omul poate crește pentru că nu este complet; poate înflori pentru că nu este încă întreg, poate învăța, poate deveni.


Existența vorbește în inima fiecăruia, dar noi suntem atât de ocupați în mintea noastră, încât nu ascultăm niciodată vocea aceea abia auzită din noi. Este multă zarvă, mult zgomot inutil – capul nostru e ca o piață. Inima continuă să ne cheme, iar noi suntem surzi la chemarea ei. Existența nu este departe, este foarte aproape. Nu este nevoie decât de arta de a face mintea puțin mai tăcută, mai puțin zgomotoasă, mai plină de pace, relaxată.

Pe măsură ce mintea se linişteşte, brusc începi să auzi o muzică divină în tine. Existența a început să cânte la instrumentul inimii tale, la harpa inimii tale, iar acea muzică e transformatoare. Odată ce ai auzit-o, nu mai ai cum să o uiți. Odată ce ai auzit-o, viața nu mai are cum să fie la fel. Odată ce ai auzit-o, ai devenit parte din existența nemuritoare; nu mai ești muritor.


Nu putem fi victorioși pe cont propriu. Dacă încercăm să fim victorioși pe cont propriu, suntem condamnați la înfrângere, suntem pierduți. Eșecul este sigur, inevitabil. Este ca şi cum un mic val s-ar lupta împotriva oceanului: aparține oceanului – cum s-ar putea lupta cu el? Este ca și cum partea s-ar lupta cu întregul, ca și cum frunza s-ar lupta cu copacul căruia îi aparține.

Frunza poate fi victorioasă numai prin victoria copacului, nu separat. Valul poate fi victorios numai prin ocean; nu împotriva lui, nu fără el.

Omul este victorios când nu trăiește după voia lui, ci după voia existenței.


Chiar din acest moment, ține minte că nu ești separat de existență. Și nu numai că trebuie să ții minte, dar trebuie să și cunoşti asta prin proprie experienţă: fii una cu copacul lângă care stai, una cu râul în care înoți, una cu persoana a cărei mână o ții. Ușor, ușor, simte cum e să fii una cu piatra pe care stai, cu steaua îndepărtată la care privești noaptea.

Ușor, ușor, înveți cum să te contopeşti numaidecât cu obiectul. Observatorul devine observat, cunoscătorul devine cunoscut. Apoi, privind un trandafir, devii un trandafir, nu mai există separare. În acel moment, vei ajunge să cunoști două lucruri: iubirea și extazul – extazul pentru tine însuți, iubirea pentru toți.


Omul este o sămânță, dar numai o sămânță – el are un imens potențial, dar nimic nu este împlinit. Sămânța poate muri fără să devină copac, fără să înflorească. Omul este o sămânță de lumină. Dar în mod obişnuit, omul nu strălucește, nu este luminos, deoarece coaja seminței este foarte dură și nu există ferestre. Omul rămâne închis în el însuși; de aici și întunericul de pe chipurile oamenilor, întunericul din ochii lor. Dar dacă acea coajă ar putea fi spartă – și cu siguranță se poate – s-ar elibera o nemaipomenită lumină. Ar fi o explozie! Acea explozie aduce extaz. Acea explozie îţi aduce eternitatea. Explozia aceea te face conștient de eternitatea ta, de dumnezeirea ta.

Nu există altă cale în afara meditației pentru a putea sparge sămânța. Trebuie să continui să o „lovești“ cu meditația. Nu putem ști de cât timp este nevoie, căci fiecare ființă este diferită. Nu putem face previziuni în privința nimănui, căci oamenii au trăit vieți diferite în trecut și au acumulat personalități diferite. Câțiva oameni au straturi foarte subțiri; o singură lovitură este suficientă, doar umbra unui bici, nici măcar biciul nu este necesar. Dar alţi oameni au o piele foarte groasă: dacă nu lovesc încontinuu coaja, lumina și frumusețea interioară nu pot fi eliberate. Și nimeni nu poate ști cât este de groasă coaja.

Un lucru este sigur – poate să dureze mai mult sau mai puțin, nu contează – coaja seminței poate fi spartă, lucrul acesta este posibil. Aceasta este singura speranță a omului, căci numai prin spargerea cojii putem deveni conștienți că Dumnezeu există. Viața capătă în acel moment înțeles, semnificație, frumusețe, binecuvântare.


Totul este infinit pentru că totul este divin. Totul este lipsit de graniţe, căci totul participă la natura existenței. Graniţele sunt create de simțurile noastre; ele nu există în realitate. Totul este legat de toate celelalte lucruri, dar simțurile noastre creează graniţe. E ca și cum ai privi pe fereastră și nu ai vedea decât o bucată de cer. Cerul nu are limite, dar limitele ferestrei devin limitele cerului.

Ochii tăi sunt ferestre: orice vezi prin ochi devine limitat. Urechile tale sunt ferestre: orice auzi cu urechile devine limitat. Simțurile noastre limitează constant ceea ce, practic, nu are limite.

Dacă îți vei aminti acest lucru, vei dispune de o nemaipomenită înţelegere. Picătura de rouă devine ocean în acel moment, iar pietricica de la mal este la fel de mare ca universul, și întreaga biografie a universului se va găsi într- o frunzuliță. În acel moment, oriunde vei merge, vei întâlni existența, atât în interior, cât și în exterior. Să trăiești conștient în acea infinitate este cea mai mare bucurie posibilă. Mai mult de atât nu poți concepe, mai mult de atât nu este cu putință. Aceasta este culmea supremă.


Fiecare dintre noi este Dumnezeu, totul este Dumnezeu. Existența și Dumnezeu sunt două noțiuni care desemnează același fenomen. Așa că nu te gândi la Dumnezeu în termenii cuiva care ar fi creat lumea, care controlează lumea, care stăpânește totul. Nu te gândi la el ca la un conducător suprem – nu există așa ceva. Dumnezeu nu este cineva, Dumnezeu este o calitate. Este mai indicat să îl numești dumnezeire. Este o mireasmă.

Noţiunea de Dumnezeu nu spune decât un singur lucru: că lumea nu constă numai din ceea ce este vizibil, ci conține și invizibilul. Lumea nu constă doar din ceea ce poate fi măsurat; lumea conține și ceea ce este de nemăsurat.

Lumea nu constă doar din exterior; ea are și dimensiunea interiorității. Asta se înțelege prin Dumnezeu: dimensiunea interiorității.


Ziua 30

Cu toții îi aparținem lui Dumnezeu. Nu există altă cale. Suntem născuți în Dumnezeu, trăim în Dumnezeu, murim în Dumnezeu. Energia noastră este energia lui Dumnezeu: Dumnezeu este doar numele energiei totale a existenței. Dar suma nu este aritmetică, suma este misterioasă. Nu este mecanică, este organică. Există o mare diferență între acestea două, iar ea trebuie înțeleasă.

Totalul mecanic, matematic, nu este decât suma totală a părților. Totalul organic este ceva mai mult decât suma totală a părților. O pictură este o unitate organică. Nu este doar suma totală a pânzei și a culorilor. Așa se întâmplă și cu viața.

Dumnezeu înseamnă că existența este mai mult decât pare. Este mai mult decât poate fi măsurat. Este mai mult decât poate experimenta știința. Iar religia este căutarea acelui „mai mult“, acelui mister, acelei calități iluzorii. Prin urmare, toți îi aparținem lui Dumnezeu, dar foarte puțini suntem conștienți de acest lucru.

În momentul în care ştii tu însuţi – nu pentru că o spun eu, nu pentru că o spune Buddha, nu pentru că o spune Iisus, ci pentru că o simți tu – în acel moment ești transformat. Toată nefericirea dispare. Viața devine lumină și bucurie, extaz și binecuvântare.


Continuarea de la ziua 30 pana la ziua 365 – ( Clik Aici )


 
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture