Articole

Osho Rajneesh – Care sunt adevăratele diferenţe între bărbaţi şi femei?

Majoritatea diferenţelor între bărbaţi şi femei se datorează miilor de ani de condiţionări. Ele nu sunt fundamentale pentru natura oamenilor, dar există totuşi câteva diferenţe care le conferă o frumuseţe unică, o individualitate aparte. Acest gen de diferenţe pot fi enumerate foarte uşor.

Una dintre ele se referă la faptul că femeile sunt capabile să dea naştere unei noi vieţi, în timp ce bărbaţii nu sunt. Din acest punct de vedere, bărbatul îi este inferior femeii, iar această inferioritate a jucat un rol extrem de important în dominaţia femeilor de către bărbaţi. Orice complex de inferioritate acţionează în acest fel: el pretinde că este superior, pentru a se autoamăgi şi pentru a-i amăgi pe ceilalţi. Aşa se face că de-a lungul timpului, bărbaţii au distrus geniul femeilor, talentele şi capacităţile acestora, pentru a-şi dovedi superioritatea proprie.

Atunci când este însărcinată, femeia rămâne vulnerabilă timp de nouă luni, fiind complet dependentă de bărbat. Bărbaţii au profitat de acest lucru, într-o manieră care nu le face cinste. Aceasta este una din diferenţele fiziologice.

În ceea ce priveşte psihologia femeilor, aceasta este uşor coruptibilă de către bărbaţii care le spun minciuni, transformându-le astfel în adevărate sclave ale lor, reducându-le la statutul de cetăţeni de rangul al doilea. Explicaţia constă în forţa musculară superioară a bărbatului, dar această putere musculară nu ţine decât de animalitate. Dacă ar fi să decidem superioritatea numai din această perspectivă, atunci orice animal sălbatic ar fi superior omului.

Există totuşi şi anumite diferenţe reale între cele doua sexe, dar acestea trebuie căutate în profunzime, dincolo de diferenţele inventate. Una dintre ele constă în faptul că femeia este în mai mare măsură capabilă de iubire decât bărbatul. Iubirea unui bărbat ţine mai mult sau mai puţin de necesitatea fizică; iubirea unei femei nu ţine de această necesitate. Ea este ceva superior, mai înalt şi mai profund, o experienţă spirituală. Aşa se explică de ce femeile sunt monogame, iar bărbaţii sunt poligami. Bărbaţii şi-ar dori să poată poseda toate femeile lumii, şi tot nu ar fi satisfăcuţi. Nemulţumirea lor este infinită.

Femeia poate fi satisfăcută cu o singură iubire, care o poate împlini pe deplin, căci ea nu priveşte mai întâi de toate trupul bărbatului, ci calităţile sale lăuntrice, sufleteşti.

Ea nu se îndrăgosteşte de trupul frumos şi musculos al unui bărbat, ci de carisma sa, de acel ceva indefinibil, dar atât de atrăgător, de misterul care poate fi explorat. Ea îşi doreşte ca bărbatul ei să nu fie un simplu bărbat, ci o adevărată aventură a descoperirii conştiinţei.

Bărbaţii sunt foarte slabi în ceea ce priveşte sexualitatea; ei nu pot avea decât un singur orgasm. Femeile le sunt infinit superioare din acest punct de vedere, putând avea orgasme multiple. Această chestiune a provocat dintotdeauna mari necazuri cuplurilor. Orgasmul bărbatului este local, limitat la organele sale genitale. Orgasmul femeii este total şi nu este limitat numai la organele sexuale. Intregul corp al femeii este sexual, lucru care îi permite să trăiască minunate experienţe orgasmice, de mii de ori mai mari, mai profunde, mai satisfăcătoare decât orgasmul bărbatului.

Tragedia constă însă în faptul că trupul ei trebuie mai întâi trezit, iar bărbatul nu este deloc interesat de acest lucru. El s-a folosit întotdeauna de trupul femeii ca de un instrument sexual, pentru a-şi elibera propriile tensiuni sexuale. Câteva secunde îi sunt suficiente pentru acest lucru, în clipa când el a terminat, femeia nici măcar nu a început. Când a terminat de făcut dragoste, bărbatul se întoarce pe partea cealaltă şi adoarme. Actul sexual îl ajută să doarmă mai bine, mai relaxat, căci toate tensiunile sale au fost eliberate în urma actului sexual. Toate femeile din lume au plâns şi s-au lamentat văzând această atitudine. Ele nici măcar nu au început, nu au trăit nimic deosebit, ci au fost folosite ca un obiect, ca un instrument, lucru îngrozitor pentru oricine. Femeia nu îl poate ierta pe bărbat pentru faptul că se foloseşte de ea în acest fel.

Pentru ca femeia să poată deveni cu adevărat o parteneră de cuplu, pentru ca ea să poată împărtăşi orgasmul bărbatului, acesta trebuie să înveţe arta preludiului, nu să se grăbească să ajungă în pat. El trebuie să facă din actul sexual o artă. Cei doi parteneri îşi pot amenaja un loc special, ca un fel de templu, în care să aprindă lumânări (fără să folosească iluminatul electric), să ardă răşini parfumate, etc. Bărbatul trebuie să se apropie de femeie numai atunci când se află într-o dispoziţie bună, fericită, astfel încât partenera sa să i-o poată împărtăşi. De regulă, lucrurile stau cu totul altfel. Inainte să facă dragoste, bărbatul se ceartă cu femeia, iar acest lucru nu poate decât să otrăvească iubirea. Actul lor sexual devine astfel un fel de pact de neagresiune pentru restul serii respective, un fel de mită, un act de înşelăciune.

Un bărbat ar trebui să facă dragoste la fel cum pictează un pictor, atunci când simte în inima sa impulsul de a pune mâna pe pensulă, sau cum compune un poet, ori un compozitor. El ar trebui să privească trupul femeii ca pe un instrument muzical, ceea ce şi este de altfel. Când bărbatul este cu adevărat fericit, actul său sexual nu mai este o metodă de relaxare, de detensionare, de facilitare a somnului. Atunci se naşte în mod spontan preludiul. Bărbatul dansează cu femeia, cântă alături de ea, iar muzica lor minunată umple templul cu vibraţiile iubirii, cu mireasma ei. Actul sexual ar trebui să fie ceva sacru, căci dacă iubirea nu este sacră, nimic altceva din viaţa de zi cu zi nu poate fi sacru. Transformarea actului amoros într-un ritual sacru va deschide apoi poarta către întreaga fenomenologie a supraconştiinţei.

Iubirea nu ar trebui să fie niciodată forţată. Ea nu ar trebui să ia niciodată forma unei tentative. Iubirea nu are nimic de-a face cu mintea, ea este un dans, un joc, un cântec, o bucurie. Dacă se petrece, atunci este frumoasă. Când iubirea apare în mod natural, frumuseţea este şi ea prezentă. Când ea este forţată să apară, singura care o însoţeşte este urâţenia.

Când bărbatul face dragoste cu o femeie stând deasupra ei, această poziţie este cunoscută sub numele de poziţia misionarului. Esticii şi-au dat de mult seama că acest lucru este urât, că bărbatul este mai greu, mai înalt şi mai musculos decât femeia, şi că el striveşte această creatură delicată. In Orient, calea a fost întotdeauna cea opusă: femeia este cea care stă deasupra bărbatului. Strivită sub greutatea bărbatului, femeia nu mai poate avea nici o mobilitate. El este singurul care se mişcă, aşa că poate ajunge la orgasm în numai câteva secunde, în timp ce femeia rămâne înlăcrimată. Ea i-a fost parteneră, dar nu a fost lăsată să se implice în nici un fel. A fost doar folosită.

Atunci când femeia stă deasupra bărbatului, ea are o mobilitate mai mare decât el, ceea ce va permite o apropiere a orgasmelor lor. Atunci când amândoi trăiesc simultan experienţa orgasmului, ei păşesc parcă într-o altă lume. Pot apărea acum primele viziuni ale stării de samadhi, prima realizare că omul nu este limitat numai la trupul său. Cei doi uită de trup, de lumea exterioară, şi păşesc împreună într-o altă dimensiune, pe care nu au mai cunoscut-o niciodată înainte.

Femeia are capacitatea de a trăi orgasme multiple; de aceea, bărbatul trebuie să acţioneze cât mai lent cu putinţă. Din păcate, de cele mai multe ori lucrurile stau exact invers: bărbatul se grăbeşte întotdeauna şi distruge întreaga relaţie de cuplu. El ar trebui să fie foarte relaxat, astfel încât femeia să poată experimenta mai multe orgasme. Orgasmul lui ar trebui să vină numai la sfârşit, când femeia a ajuns la apogeu. Totul este atât de simplu, dar este o realitate care trebuie înţeleasă.

Acestea sunt aşadar diferenţele naturale, care nu au nimic de-a face cu condiţionarea. Spre exemplu, o femeie este mult mai centrată decât un bărbat… Ea este mult mai senină, mai tăcută, mai răbdătoare, mai dispusă să aştepte. Datorită acestor calităţi, ea are o rezistenţă mai mare la boli, ceea ce explică de ce femeile trăiesc de regulă mai mult decât bărbaţii. Datorită seninătăţii şi delicateţii ei, femeia poate împlini viaţa bărbatului aşa cum nimic altceva nu ar putea-o face. Ea îl poate înconjura pe acesta într-o atmosferă plăcută şi feerică. Dar bărbatul se teme, el nu doreşte să fie înconjurat de femeie, nu vrea să o lase să creeze această atmosferă caldă în jurul lui. Lui îi este frică de faptul că va deveni astfel dependent de ea. Timp de atâtea secole, el a ţinut-o pe femeie la distanţă, iar acuma se teme, căci în adâncurile fiinţei sale el ştie că femeia este mai puternică decât el. Ea este cea care poate da naştere vieţii. Natura a ales-o pe ea pentru a perpetua specia, nu pe el.

Funcţia bărbatului în procesul de reproducere este aproape nulă. Vădita lui inferioritate i-a creat mari probleme, aşa că bărbatul a început să-i taie aripile femeii. El a urmărit prin toate mijloacele să o reducă la tăcere, să o condamne, astfel încât să-i rămână iluzia că el îi este superior. Bărbaţii le-au tratat pe femei ca pe nişte vite, uneori chiar mai rău. Timp de mii de ani, în China s-a crezut că femeile nu au nici măcar un suflet, astfel încât soţii îşi puteau ucide soţiile, iar legea nu putea interveni cu nimic. Femeile erau proprietatea bărbaţilor. Dacă soţul dorea să-şi distrugă mobila, autorităţile nu considerau nimic ilegal în aceasta. Dacă el dorea să-şi ucidă soţia, la fel. Această convingere, că femeia nu are un suflet, reprezintă cea mai mare insultă posibilă.

Bărbaţii le-au privat pe femei de educaţie, de independenţa financiară, de mobilitatea socială, şi toate acestea numai din teamă. Ei ştiu că femeile le sunt superioare, că ele sunt frumoase, şi că dacă le-ar oferi independenţa, acest lucru ar fi periculos pentru ei. De aceea, secole la rândul, femeile nu au avut parte de independenţă. Femeile mahomedane sunt nevoite chiar să-şi ţină feţele acoperite, astfel încât nimeni să nu le poată vedea frumuseţea feţei, profunzimea privirii, cu excepţia bărbaţilor lor.

În hinduism, atunci când soţul murea, soţia era obligată să moară şi ea. Câtă gelozie! Ai posedat-o întreaga viaţă, şi doreşti să o posezi chiar şi după moarte. Şi asta pentru că ţi-e teamă. Ea este frumoasă, aşa că dacă te duci, cine ştie? Ea şi-ar putea găsi un alt partener, poate chiar mai bun decât tine. Aşa se face că sistemul numit sati, cel mai îngrozitor lucru care poate fi imaginat, a continuat să subziste timp de mii de ani.

Bărbatul este foarte egoist. Eu l-aş numi chiar masculul şovin. Bărbatul este cel care a creat acest gen de societate, în care nu există loc pentru femeie. Iar femeia are atâtea calităţi! Spre exemplu, în timp ce bărbatul are capacitatea de a fi inteligent, femeia are capacitatea de a iubi. Aceasta nu înseamnă că femeia nu poate fi inteligentă; ea poate dispune de inteligenţă, dar trebuie să i se acorde ocazia să o manifeste. Dar iubirea îi este înnăscută, ea dispune în mod natural de compasiune, de bunătate, de înţelegere… Bărbatul şi femeia sunt două coarde ale aceleiaşi harpe, dar preferă să stea despărţiţi şi să sufere. Şi din cauza faptului că suferă şi nu ştiu de ce, ei încep să se răzbune unul pe celălalt.

Femeile ar putea fi atât de utile în crearea unei societăţi organice. Ele sunt diferite de bărbaţi, dar nu sunt mai prejos decât ei. O femeie îi este egală bărbatului, la fel cum îi este un alt bărbat. Ea are propriile sale talente, care sunt absolut necesare. Nu este suficient să câştigi bani, să ai succes în plan social; mult mai necesar este să ai un cămin frumos, iar femeia are capacitatea de a transforma o casă într-un cămin. Ea o poate umple cu iubire, cu sensibilitate. Ea îl poate revigora pe bărbat, îl poate ajuta să se relaxeze.

În Upanişade există o binecuvântare foarte ciudată pentru tinerii căsătoriţi. Un cuplu tânăr se duce la un clarvăzător, iar acesta le oferă binecuvântarea sa. El se adresează îndeosebi fetei: „Sper că vei deveni mama a zece copii, iar în cele din urmă, bărbatul tău va deveni cel de-al unsprezecelea copil al tău. Până când nu vei deveni mama bărbatului tău, nu te vei simţi împlinită ca soţie”. Această afirmaţie sună ciudat, dar reprezintă o viziune psihologică de o mare profunzime, lucru atestat şi de psihologia modernă, care afirmă că orice bărbat îşi caută mama în soţia sa şi orice femeie îşi caută tatăl în bărbatul ei.

Aşa se explică de ce atâtea căsnicii reprezintă eşecuri: bărbaţii nu îşi regăsesc în soţiile lor mama. Femeile cu care s-au căsătorit nu au venit în casa lor pentru a le fi mame, ele doresc să le fie soţii, iubite. Binecuvântarea din Upanişade, texte care au fost scrise cu 5.000 sau chiar cu 6.000 de ani în urmă, oferă însă o cheie pentru psihologia modernă. Orice femeie este în esenţă o mamă. Tatăl nu este decât o instituţie inventată, nu este ceva natural… Mama rămâne însă întotdeauna indispensabilă. Oamenii de ştiinţă au făcut experimente, le-au oferit copiilor mici toate facilităţile necesare, medicamente, hrană, toate cunoştinţele de care aveau nevoie, dar s-a dovedit în mod ciudat că aceştia nu se dezvoltau, iar după trei luni puteau chiar muri. Ei au descoperit apoi că trupul şi căldura mamei sunt absolut necesare pentru ca viaţa să poată creşte. Căldura în acest univers imens şi rece este absolut necesară la început; în caz contrar, copilul se va simţi abandonat. El va pierde în greutate şi va muri…

Este absurd ca bărbatul să se simtă inferior femeii. Totul porneşte de la faptul că voi consideraţi că bărbatul şi femeia sunt două specii diferite. In realitate, ei aparţin aceleiaşi umanităţi şi au calităţi complementare. Amândoi au nevoie; unul de celălalt, şi nu se simt întregi decât atunci când sunt împreună… Viaţa ar trebui luată mai uşor. Diferenţele nu reprezintă neapărat contradicţii. Cei doi se pot ajuta reciproc şi pot creşte astfel foarte mult. Femeia care îl iubeşte pe bărbat îl poate ajuta să-şi amplifice creativitatea, îl poate ajuta să atingă înălţimi la care nici nu visase, şi asta fără să-i ceară nimic în schimb. Tot ce doreşte ea este iubirea bărbatului, adică dreptul ei prin naştere. Majoritatea aspectelor care îi deosebesc pe bărbaţi de femei sunt condiţionale. Multe diferenţe ar trebui menţinute, căci numai astfel bărbaţii se pot simţi atraşi de femei, şi invers, dar ele nu ar trebui să fie folosite pentru a se condamna reciproc. Cei doi ar trebui să devină un întreg organic, rămânând în acelaşi timp absolut liberi, căci adevărata iubire nu creează niciodată lanţuri, şi nu dă naştere decât libertăţii. Numai astfel lumea în care trăim va putea deveni mai bună. Unei jumătăţi din această lume i s-a negat contribuţia, iar această jumătate, cea feminină, are o capacitate imensă de a contribui la bunăstarea lumii.

Ea ar putea transforma această lume într-un paradis terestru.

Femeia ar trebui să caute în sufletul ei propriul său potenţial, pentru a şi-l dezvolta, iar viitorul ei va fi luminos. Bărbatul şi femeia nu sunt egali, dar nici inegali; ei sunt unici. Iar întâlnirea dintre două fiinţe unice aduce întotdeauna cu sine ceva miraculos la nivelul existenţei.

 
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture