Osho Rajneesh – Pregătirea pentru ultimul război mondial

 

Osho, De când pacea a fost în mod oficial restabilită în lume la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu ce s-au ocupat politicienii?

N-a existat niciodată nicio pace. N-au existat decât două perioade în istorie: perioada pe care o cunoaştem drept război şi perioada pe care o numim pace, care e o acoperire – în realitate ar trebui să se numească pregătire pentru un nou război. Intreaga istorie e formată din numai două lucruri: război şi pregătire pentru război. Iar tu mă întrebi: „De când pacea a fost în mod oficial restabilită în lume la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu ce s-au ocupat politicienii?”

Politicienii s-au ocupat cu exact acelaşi lucru cu care se ocupă dintotdeauna: creează mai mult conflict, mai multă agitaţie, mai multă disciminare, mai multe arme de distrugere – şi se pregătesc pentru al treilea război mondial.

Odată, Albert Einstein a fost întrebat: „Tu, fiind omul de ştiinţă care a descoperit energia atomică, probabil că poţi să ne spui ce se va întâmpla în cel de-al treilea război mondial.”

Ochii lui Einstein s-au umplut de lacrimi, iar el a răspuns: „Nu mă întreba despre cel de-al treilea război mondial; nu ştiu nimic despre el. Dar dacă vrei să ştii despre cel de-al patrulea război mondial, pot să spun ceva.”

Jurnaliştii care pusese întrebarea a fost extrem de uimit şi de surprins: omul nu spune nimc despre cel de-al treilea război mondial, zice că nu ştie nimic despre el, dar e gata să spună ceva despre cel de-al patrulea război mondial? A întrebat entuziasmat: .Atunci te rog să-mi spui despre al patrulea război mondial.”

Einstein a zis: „Un singur lucru se poate spune despre el: că nu va mai avea niciodată loc.”

Al treilea război mondial va fi ultimul război mondial. Pentru acest ultim război mondial, politicienii se pregătesc de când pacea a fost oficial restabilită după cel de-al doilea război mondial.

Politicianul şi jocul său sunt cele mai urâte lucruri pe care le-ai putea concepe. Ne confruntăm cu o noapte neagră şi-mi aduc aminte de vechea zicală: „Când noaptea e cea mai neagră, zorii sunt foarte aproape.” Dar ezit să spun că noaptea asta neagră care ne înconjoară va fi vreodată urmată de zori.

Am să-ţi spun exact ce s-a întâmplat din 1945 încoace – iar oamenii sunt ţinuţi în ignoranţă deplină, nu-şi dau seama că stau pe un vulcan ce poate erupe în orice clipă. Sunt ţinuţi ocupaţi cu lucruri mărunte, iar adevăratele probleme sunt ţinute ascunse ca şi cum n-ar exista.

Din 1945 au avut loc o sută cinci războaie purtate în şaizeci şi şase de ţări — toate în lumea a treia. Auzind asta, îţi vine să te întrebi: de ce în lumea a treia? America şi Uniunea Sovietică au ajuns amandouă atât de departe în ceea ce priveşte elaborarea de arme de distrugere, încât armele folosite în al doilea război mondial sunt depăşite. Pentru ei, acestea nu mai sunt de folos. Deci trebuiesc vândute altundeva; e nevoie de o piaţă, iar piaţa poate exista numai dacă există război.

America furnizează arme Pakistanului. Atunci, fireşte, India ia arme de la Uniunea Sovietică. Asta se petrece în lumea a treia: o ţară achiziţionează material învechit de la Uniunea Sovietică, apoi inamicul său achiziţionează de la America. E o afacere bună.

Şi nu se vrea ca oamenii aceştia să pună capăt războaielor, fiindcă în caz contrar cui şi-ar mai vinde armele pe care ei au plătit miliarde de dolari? Iar ţările acestea sărace şi politicienii lor sunt gata să le cumpere, cu toate că poporul lor moare de foame; şaptezeci şi cinci la sută din bugetul lor e cheltuit pe războaie.

In medie, fiecare război a durat trei ani şi jumătate. Deci cine spune că a fost restabilită pacea? O sută cinci războaie în şaizeci şi şase de ţări, fiecare război cu o durată de cel puţin trei ani şi jumătate – numeşti asta pace?

Războaiele acestea au provocat şaisprezece milioane de morţi. In cel de-al doilea război mondial au fost de asemenea milioane de morţi. De la cel de-al doilea război mondial încoace, adică de când avem pace, şaisprezece milioane de oameni au fost ucişi în războaie – şi continui să numeşti asta pace?

Dar politcienii sunt atât de şireţi, iar oamenii atât de orbi încât nu se uită în jur la ceea ce se petrece. Ei îşi văd mai departe de micile lor dispute: ce district ar trebui să rămână în care stat? Belgaum e un district aici; ar trebui să rămână în Maharashtra?

– pentru că e un district aflat la graniţa dintre statele Kamataka şi Maharashtra; sunt acolo oameni vorbitori de ambele limbi şi s-au omorât încontinuu timp de trei decenii – şi nu se poate cădea de acord asupra unui lucru mărunt.

De fapt, nimeni nu vrea să se ajungă la un acord. Altminteri ce problemă să fie? Un mic plebiscit, un vot sub observaţie neutră şi oamenii pot decide unde vor să fie. Nu e nevoie să se omoare unii pe alţii. Dar se pare că politicienii sunt profund interesaţi ca problemele să continue intr-un loc sau într-altul, aşa încât să fie nevoie de ei.

Şaisprezece milioane de oameni au fost omorâţi şi cu toate acestea în fiecare şcoală şi în fiecare colegiu şi în fiecare universitate se repetă întruna: „Trăim o perioadă de pace.” în realitate, războiul mondial a fost aproape mai paşnic!

Majoritatea războaielor a avut loc în Asia. E una dintre strategiile naţiunilor puternice şi a politicienilor lor aceea de a lupta mereu în alte ţări; Uniunea Sovietică şi America trebuie să lupte în Afghanistan. Astfel, oamenii Afghanistanului sunt omorâţi, Afghanistanul devine un cimitir, iar America şi Uniunea Sovietică profită amândouă de pe urma vinderii armelor. Işi trimit experţii, armele; îi instruiesc pe afghani, iar afghanii omoară alţi afghani. Una dintre părţi are arme din America, cealaltă parte are arme din Uniunea Sovietică.

Nouă milioane de civili au fost omorâţi în războaie convenţionale de la Hiroshima încoace. In vremurile de demult, civilii nu erau niciodată omorâţi. E complet absurd: dacă armatele tale se luptă, oamenii care luptă în armate pot fi omorâţi, însă acum pare să nu mai existe nicio urmă de raţiune: nouă milioane de civili ucişi. Aceştia pot fi copii mici, femei, oameni bătrâni care nu au nimic de-a face cu războiul, care citesc, poate, în clasa lor de la şcoală sau lucrează în fabrică sau gătesc în bucătărie.

Chiar acum câteva zile, Ronald Reagan, fără niciun motiv, a atacat Libia – a bombardat părţile civile ale Libiei. Ţinta lui era Gaddafi şi fiindcă acesta are trei case în oraş, toate cele trei case ale sale au fost bombardate. Şi odată cu bombardarea caselor lui au fost arse şi bombardate şi alte case. Şi chiar acum anchetatorii au aflat că în timp ce se desfăşurau bombardamentele, criminali profesionişti îl căutau pe Gaddafi în Libia deoarece era posibil ca el să nu fie omorât de bombe, să nu se afle acasă.

Aşa că au bombardat civili, iar criminalii profesionişti căutau în Libia să-l găsească pe Gaddafi. N-au reuşit s-o omoare decât pe fiica lui Gaddafi. Şi nici Gaddafi, nici libienii nu le-au făcut niciun rău.

Iar coincidenţa face ca în ziua în care Anglia i-a permis lui Ronald Reagan să folosească Anglia ca bază pentru bombardarea Libiei, parlamentul Angliei nu mi-a permis mie să stau în aeroport, în camera de zi a aeroportului, timp de şase ore — pentru că sunt un om periculos! Iar lui Ronald Reagan i se permite să folosească Anglia pentru a bombarda o ţară nevinovată care nu i-a făcut niciun rău.

Noapte mai neagră ca aceasta n-a cunoscut umanitatea.

Bugetul de război actual e înjur de şapte sute de miliarde de dolari pe an. In fiecare an, cincisprezece milioane de oameni mor de malnutriţie şi de boli şi în fiecare an şapte sute de miliarde de dolari sunt cheltuiţi pe războaie.

In fiecare minut, treizeci de copii mor din lipsă de hrană şi de vaccinuri ieftine şi în fiecare minut 1,3 milioane de dolari din fondurile publice sunt cheltuiţi pe bugetul militar mondial.

Se pare că nu ne mai interesează viaţa; am hotărât să ne sinucidem. Omul n-a fost niciodată într-o asemenea dispoziţie sinucigaşă – niciodată, în toată istoria.

Două sute cincizeci de milioane de copii nu au primit nici măcar o educaţie elementară. Un singur submarin nuclear echivalează bugetul anual pentru educaţia a o sută şaizeci de milioane de copii cu vârstă şcolară din douăzeci şi trei de ţări în curs de dezvoltare. Un singur submarin! Şi sunt mii de submarine care umblă prin oceane în toată lumea – şi americane, şi ruseşti.

– şi fiecare submarin are arme nucleare de şase ori mai puternice decât toate armele care au fost folosite în cel de-al doilea război mondial. Şi sunt atât de costisitoare încât am fi putut să le oferim copiilor noştri educaţie şi hrană cu banii respectivi. Dar nu asta ne interesează pe noi.

Aceştia sunt politicienii care nu vor să se amestece nimeni în treburile lor, care vor să aibă control absolut asupra umanităţii – nimeni mai presus de ei.

Pădurile lumii dispar în ritmul de optsprezece-douăzeci de milioane de hectare pe an – o suprafaţă cât jumătate din California, iar California este unul dintre cele mai mari state din America. In următorii douăzeci-treizeci de ani, toate pădurile tropicale vor dispărea; iar implicaţiile sunt imense, fiindcă pădurile acestea îţi furnizează oxigenul şi viaţa. Dacă pădurile acestea dispar în ritmul în care dispar, omenirea nu va şti unde să găsească suficient oxigen – de unde să-l ia?

Iar pe de altă parte, dioxidul de carbon expirat de tine e inspirat de păduri. Dacă pădurile acestea n-ar exista… deja un strat foarte gros de dioxid de carbon se acumulează continuu pe cer, chiar la graniţa de patruzeci de kilometri unde se termină atmosfera. Şi din cauza acelui dioxid de carbon, temperatura atmosferei este în creştere. Deja este cu patru grade mai mare decât a fost vreodată.

Dacă toate pădurile dispar, temperatura va ajunge să fie atât de ridicată încât se vor întâmpla două lucruri: în primul rând, va deveni imposibil ca viaţa să supravieţuiască, iar în al doilea rând toată gheaţa de la poli, de pe Himalaya, Alpi şi de pe alţi munţi va începe să se topească din cauza căldurii, ceea ce va provoca o creştere a nivelului tuturor oceanelor cu doisprezece metri. Toate oraşele, toate ţările ne vor fi inundate; aproape tot pământul va fi acoperit de ape – iar aceasta nu va fi o revărsare care ulterior să se retragă.

Dar politicienii aceştia continuă în acelaşi fel. Chiar acum câteva luni am fost în Nepal. Nepal este ţara cea mai săracă din lume, dar în loc să renunţe la pregătirile de război, şi-a vândut pădurile – pădurile eterne ale Himalayei – Uniunii Sovietice. Iar Uniunea Sovietică a tăiat versanţi întregi de munte şi i-a lăsat goi. Şi pentru ce? Ca să scoată mai multe ziare. Ce nevoie e de atâtea ziare? Sunt aproape aceleaşi ştiri în fiecare zi, iar acum că avem sisteme media mult mai bune, ziarul e demodat – există radio, există televiziune. De ce continuaţi să vă agăţaţi de ziare şi distrugeţi toate pădurile? Doar pentru că toţi politicienii, preşedinţii şi prim miniştrii au nevoie să-şi vadă poza pe prima pagină şi discursurile, care nu sunt decât prostii, publicate – fără să ia câtuşi de puţin în consideraţie răul pe care îl provoacă.

Concomitent, se estimează că populaţia lumii va creşte cu treizeci-patruzeci la sută, de la cinci miliarde la şapte miliarde. Creşterea aceasta de populaţie va necesita o dublare a cantităţii de apă în aproape jumătate din lume. Lăsând mâncarea la o parte… chiar şi apa va fi dificil de găsit, deoarece cererea va fi dublă, iar noi nu avem atâta apă potabilă.

In plus, rapoartele Naţiunilor Unite spun că la nivel global, anual douăzeci de milioane de hectare de teren agricol şi de păşune sunt reduse la zero productivitate. Mai mult de o mie de specii de plante şi de animale dispar în fiecare an – şi se estimează că numărul lor va creşte. Un milion jumătate până la două milioane de oameni din ţările aflate în curs de dezvoltare suferă anual otrăviri acute cu pesticide, iar morţile provocate de pesticide sunt estimate la un număr de zece mii pe an.

Membrii comisiei de planificare a Indiei au raportat recent: „în India, suntem pe marginea unui dezastru ecologic uriaş, fiindcă rezervele noastre de apă seacă. Ceea ce se întâmplă în Africa se va întâmpla în India în câteva decenii.”

Populaţia planetei e în creştere, solul devine mai arid, rezerva de apă se împuţinează, iar din cauză că pădurile au fost tăiate, râurile care traversează Nepalul şi Bangladeshul dau naştere, an de an, unor inundaţii cum nu s-au mai văzut până acum. Mor mii de oameni, mii de sate dispar pur şi simplu – fiindcă arborii aceia masivi făceau ca râurile să curgă încet. Acum că nu mai sunt copaci, râurile vin cu o asemenea forţă încât oceanul nu e pregătit să absoarbă atât de repede atât de multă apă. Apa începe să se întoarcă, iar apa aceea care vine înapoi dă naştere inundaţiilor care se produc în Bangladesh.

Nici politicienii indieni, nici politicienii nepalezi nu sunt gata să pună capăt tăierii copacilor. Nimeni nu e interesat de vieţile omeneşti. Nimeni nu e interesat să afle care ar trebui să ne fie priorităţile.

O ţară săracă precum India are atâtea ziare, atâtea reviste care sunt absolut nenecesare. Iar hârtia aceea de ziar nu creşte pe câmp, nu cade din cer; trebuie să tai copaci. Copaci cărora le-a luat o sută cincizeci de ani, două sute de ani ca să crească, dispar. Şi cu ce te alegi de pe urma ziarelor?

Politicienii simt adevăraţii infractori- nu infractorii care se află în închisori. Ar fi o lume mult mai bună dacă s-ar inversa lucrurile: toţi politicienii să ajungă la închisoare şi toţi infractorii în scaunul politicienilor – s-ar dovedi mai umani.

Politicienii ascund faptele cât mai mult cu putinţă, ca şi cum ascunzând faptele poţi să schimbi ceva.

Acum multe ţări nu declară câţi homosexuali au. Familiile nu declară că persoana care a murit, a murit de SIDA. Mituiesc doctorii ca să obţină certificate în care să scrie că a murit de infarct sau de cancer – fiindcă familia e mai preocupată de respectabilitatea ei, de ceea ce vor crede oamenii: ,A murit cineva de SIDA în familia ta?”

Dar ascunderea faptelor înseamnă… Bărbatul acela avea o soţie; poate că i-a dat şi ei boala, iar dacă au copii, se poate ca aceştia să se fi născut cu boala – şi nimeni nu va şti lucrul acesta iar ei vor răspândi boala.

Boala aceasta nu este o boală sexuală obişnuită; tot ceea ce iese din corpul tău, chiar şi lacrimile, poartă virusul. Dacă un copil plânge, iar tu, înduioşat, îi ştergi lacrimile, există pericolul să iei SIDA. Saliva poartă virusul, iar umanitatea întreagă e ţinută în întuneric: săruturile ar trebui să înceteze acum – cu desăvârşire!

Numai o mică parte a umanităţii – oamenii care trăiesc în Siberia, eschimoşii – aceştia sunt singurii din toată istoria care nu s-au sărutat niciodată. Iar când i-au văzut pentru prima dată pe misionarii creştini sărutându-se, nu le-a venit să creadă: „Cât de murdari sunt oamenii ăştia, amestecându-şi saliva unii cu alţii! Sunt fiinţe umane sau vreun fel de monştri?”

Modalitatea lor de a-şi exprima iubirea e mult mai ştiinţifică şi mai igienică. Ei nu se sărută ca să-şi arate dragostea – pentru că nu poate fi dragoste, ci moarte – ei îşi freacă nasul unul de altul; e ceva foarte curat – în cazul în care nu eşti răcit.

Zilele trecute s-a recunoscut că zece milioane de oameni suferă de SIDA în momentul de faţă; iar raportul nu este unul definitiv, deoarece ţări precum India nu au cum să ştie – şi nici nu au cum să afle. Numai ţările foarte dezvoltate au ajuns să ştie că zece milioane de oameni suferă… Poate că cel puţin o sută de milioane de oameni suferă în toate aceste ţări înapoiate.

De exemplu, în Africa, SIDA e mai răspândită decât oriunde altundeva. Şi nu s-a spus niciodată că africanii nu sunt homosexuali, însă au o perversiune ciudată: fac dragoste cu femeile, dar nu din faţă.

Există oameni în lume, în mici sate, care fac dragoste până şi cu animale – şi au dat SIDA animalelor! Şi acum animalele răspândesc SIDA prin laptele lor, prin carnea lor. Lucrurile au scăpat de sub controlul omului.

Niciun doctor nu vrea… chiar dacă află că pacientul lui are SIDA, nu vrea să-i spună acestuia fiindcă el va insista: „Tratează-mă!” Nu există tratament. Aşa că doctorul încearcă: „Ai altă boală” şi îl trimite la vreun alt expert deoarece e primejdios pentru doctor, pentru asistente să fie în contact cu un pacient bolnav de SIDA. Tot personalul e în pericol.

Intr-unul dintre rapoartele pe care le-am văzut despre închisori… treizeci la sută dintre oamenii din închisori sunt homosexuali. Iar raportul nu pare să fie unul corect. Probabil că e minimumul pe care l-au acceptat autorităţile închisorilor – căci oameni care trăiesc în închisori timp de douăzeci de ani, de treizeci de ani, iară să vină în contact cu femei, inevitabil se vor obliga unii pe alţii să devină homosexuali.

Cel mai simplu lucru ar fi… Sunt închisori separate pentru femei; de ce să fie separate? Prizonierii ar trebui să trăiască amestecaţi, bărbaţii împreună cu femeile şi atunci SIDA şi homosexualitatea pot fi evitate. Dar politicienii nu spun nimic despre asta, de frică. Ei urmăresc întotdeauna să spună numai lucruri care plac oamenilor, numai lucruri care nu contrazic prejudecăţile oamenilor, mintea lor tradiţională – fiindcă ei depind de voturile oamenilor.

De aceea am spus că oamenii religioşi ar trebui să fie consultaţi întotdeauna de către politicieni; sfatul lor ar trebui să beneficieze de toată atenţia. Dar Rajiv Gandhi spune că în treburile politicienilor n-ar trebui să se amestece oamenii religioşi. Politicienii pot să se amestece în treburile oamenilor religioşi – în privinţa asta nici nu încape discuţie. E mare păcat că lucrurile stau astfel, dar ele continuă în acelaşi mod, iar timpul e foarte scurt.

Eu am sperat foarte mult. Incă nu mi-am pierdut speranţa că poate, într-o situaţie foarte primejdioasă, omul s-ar putea trezi. Dar în inima mea pare să fi coborât o tristeţe fiindcă văd că dacă nu se face nimic, atunci secolul acesta va însemna sfârşitul nostru.

Şi nu numai sfârşitul nostru, ci sfârşitul visului întregii existenţe de a crea conştiinţă. Doar pe această planetă s-a reuşit. Există milioane de stele şi fiecare stea are zeci de planete; numai pe planeta aceasta mică s-a întâmplat miracolul existenţei nu numai a vieţii, ci şi a conştiinţei; şi nu numai că există conştiinţă, dar există oameni care au ajuns la culmea supremă a conştiinţei- un Gautama Buddha, un Socrate, un Pitagora, un Chuang Tzu.

Dispariţia vieţii de pe această planetă micuţă va sărăci întregul univers într-atât de mult încât îi vor trebui milioane de ani ca să ajungă din nou la acest stadiu în care conştiinţa să se poată ilumina.

Tristeţea mea nu are legătură cu mine. Eu sunt pe deplin mulţumit. Moartea nu-mi poate lua nimic. Tristeţea mea e legată de întreaga umanitate, căci moartea îi va lua orice şansă de a se ilumina, de a deveni beatifică, de a cunoaşte sensul şi semnificaţia. A trăit în întuneric. Şi tot în întuneric va şi muri?

Aş vrea ca cel puţin oamenii mei să nu piardă timpul amânându-şi creşterea, fiindcă politicienii sunt absolut pregătiţi să se distrugă unii pe alţii – să distrugă tot. Dorinţa lor nemăsurată de putere a ajuns la apogeu. Inainte să le reuşească o sinucidere globală, cel puţin voi ar trebui să ajungeţi să cunoaşteţi dumnezeul care există în voi.

Trebuie să vă răspândiţi bucuria şi tăcerea şi râsul către toţi cei cu care veniţi în contact. Nu le-aţi putea face un dar mai frumos prietenilor, cunoştinţelor, iubiţilor, copiilor voştri.

Timpul e foarte scurt, iar munca e uriaşă, dar dacă aveţi curaj, provocarea poate fi acceptată. Nu vă bazaţi pe politicieni, aceştia nu pot face nimic; ei nici măcar nu-şi dau seama unde au adus umanitatea, în ce întuneric.

Osho,

O sa plec — bun de nimic; îmi pare rău s-o spun, nu te aştepta la nimic din partea mea. Koti koti pranam.

Iţi voi spune o povestioară frumoasă. Chiar înainte ca Ninakawa să-şi dea duhul – a fost un mare maestru – la el a venit maestrul zen Ikkyu. „Vrei să te conduc?”, a întrebat Ikkyu. Ninakawa era pe moarte, iar Ikkyu i-a zis: „Vrei să te conduc?”

Ninakawa i-a răspuns: „Am venit aici singur şi am să plec singur. De ce ajutor mi-ai putea fi tu?”

Ikkyu i-a zis: „Dacă crezi că intr-adevăr vii şi pleci, eşti pradă unei iluzii. Lasă-mă să-ţi arăt calea pe care nu există venire şi plecare.”

Spunând acestea, Ikkyu dezvăluise atât de limpede calea încât Ninakawa a zâmbit şi şi-a dat ultima suflare.

Unde pleci? Spui: „O să plec – bun de nimic.” Asta aşa e. Ai dovedit fără îndoială că eşti bun de nimic. Nu e nimic rău în asta… dar unde te duci? Pentru că nu ai unde să te duci!

Suntem mereu aici şi mereu acum. Nici nu plecăm, nici nu venim. Orice plecare şi orice venire e numai un vis, aşa că spală-te pe faţă cu apă rece şi trezeşte-te! Nu eşti în drum spre nicăieri, ci eşti în patul tău, dormind.

Şi spui: „îmi pare rău s-o spun, nu te aştepta la nimic din partea mea.”

Mă uimeşti! Cine s-a aşteptat vreodată la ceva din partea ta, bunule de nimic? Aşa că nu-ţi face tu griji. Aminteşte-ţi numai un lucru, acela pe care i l-a spus Ikkyu lui Ninakawa: „Dacă crezi că chiar vii şi pleci, eşti pradă unei iluzii. Lasă-mă să-ţi arăt calea pe care nu există venire şi nu există plecare” – doar trezire.

O tânără călugăriţă îi spune maicii superioare: „Mă plimbam aseară prin grădină când grădinarul m-a luat, m-a trântit la pământ şi… în fine, ştii tu. Poţi să-mi dai penitenţă?”

„Du-te şi mănâncă zece lămâi”, i-a zis maica superioară.

„Dar asta n-o să mă cureţe de păcate.”

„Ştiu, dar o să-ţi şteargă rânjetul ăla satisfăcut de pe faţă!”

Deci mai întâi scoală-te, spală-te pe faţă şi mănâncă zece lămâi! Cred că nu e prea mult ce-ţi cer. Poţi face asta, iar dacă nu poţi, sunt aici mulţi oameni care te vor obliga s-o faci – până când îţi dispare rânjetul!

Şi cui spui tu acest koti koti pranam? Koti koti pranam înseamnă milioane şi milioane de la revedere. Tu nu pleci nicăieri; eu nu plec nicăieri. Nu mai tot vorbi în somn! Koti kotipranaml

Osho,

Poţi, te rog, să spui câteva cuvinte despre acest frumos poem al lui Rumi, care îmi place atât de mult: „Afară, noaptea deşertică îngheţată. Noaptea cealaltă, de dinăuntru, se încălzeşte, se învăpăiază. N-are decât să se acopere totul cu un înveliş spinos; noi avem aici o grădină mătăsoasă. Continentele aruncate în aer, oraşe şi orăşele, totul se transformă într-o minge pâijolită, înnegrită. Veştile care syung la noi sunt despre un viitor dureros. Insă adevăratele veşti, aici, înăuntru, sunt că nu există nicio veste.”

Poemul lui Mevlana Jalaluddin Rumi e frumos, ca întotdeauna. El a rostit numai cuvinte frumoase.

Este unul dintre cei mai semnificativi poeţi, care sunt şi mistici. Combinaţia aceasta este rară; există milioane de poeţi în lume şi există câţiva mistici în lume, dar un om care să fie şi una, şi alta, e foarte greu de găsit.

Rumi e o floare foarte rară. E un poet la fel de mare pe cat e mistic. Astfel, poezia lui nu e numai poezie, nu e numai o aranjare frumoasă a cuvintelor. Ea conţine semnificaţie imensă şi arată către adevărul suprem.

Nu e divertisment, e iluminare.

Spune el:

Afară, noaptea deşertică îngheţată.

Noaptea cealaltă, de dinăuntru, se încălzeşte, se învăpăiază.

Spaţiul de afară nu e adevăratul spaţiu în care să fii. Afară eşti un străin; înăuntru eşti acasă. Afară e o noapte deşertică îngheţată. Inăuntru e cald, scânteietor, primitor. Insă foarte puţini sunt destul de norocoşi să treacă din afară înăuntru. Au uitat complet că au o casă înăuntrul lor; o caută, dar o caută unde nu trebuie. O caută de-a lungul întregii vieţi, dar întotdeauna afară; nu se opresc nicio clipă să se uite înăuntru.

N-are decât să se acopere totul cu un înveliş spinos; noi avem aici o grădină mătăsoasă.

Nu-ţi face griji cu privire la ceea ce se întâmplă afară, înăuntru se află mereu o grădină gata să te primească.

Continentele aruncate în aer, oraşe şi orăşele, totul se transformă într-0 minge pârjolită, înnegrită. Veştile care ajung la noi sunt despre un viitor dureros.

Cuvintele acestea ale lui Rumi sunt mai semnificative, mai pline de înţeles astăzi decât erau atunci când le-a scris. Le-a scris acum şapte sute de ani, dar astăzi ceea ce spune el nu mai e doar ceva simbolic, ci e pe cale să devină realitate:

Continentele aruncate în aer, oraşe şi orăşele, totul se transformă într-o minge pârjolită, înnegrită. Veştile care ajung la noi sunt despre un viitor dureros, însă adevăratele veşti, aici, înăuntru, sunt că nu există nicio veste.

Această ultimă frază are la bază o zicală străveche care spune: nicio veste înseamnă veşti bune. Eu m-am născut într-un sătuc foarte mic, unde poştaşul venea doar o dată pe săptămână. Iar oamenilor le era frică să nu le aducă vreo scrisoare; se bucurau când auzeau că nu e nicio scrisoare. Din când în când sosea câte o telegramă pentru cineva. Simplul zvon că cineva a primit o telegramă răscolea satul şi toată lumea se aduna acolo; un singur om era suficient de şcolit încât să citească. Tuturor le era frică: o telegramă? Asta înseamnă veşti rele. Altminteri, de ce să dea cineva banii pe o telegramă?

Am învăţat din fragedă copilărie că nicio veste înseamnă veşti bune. Oamenii erau fericiţi când nu primeau nicio veste de la rudele lor, de la prieteni sau de la oricine altcineva. Asta însemna că totul e bine.

Veştile care ajung la noi sunt despre un viitor dureros, însă adevăratele veşti, aici, înăuntru, sunt că nu există nicio veste.

Totul e tăcut şi totul e frumos, calm şi beatific cum a fost întotdeauna. Nu s-a schimbat nimic; astfel, nu există veşti, înăuntru e un extaz etern, mereu, mereu.

Voi spune încă o dată că aceste rânduri s-ar putea adeveri în timpul vieţii voastre. Inainte ca lucrul acesta să se întâmple, trebuie să ajungeţi la acel loc dinăuntrul vostru unde n-au existat niciodată veşti, unde totul e veşnic la fel, unde primăvara niciodată nu vine şi pleacă, ci rămâne de-a pururi, unde florile au existat de la începutul începuturilor – dacă a existat vreodată vreun început – şi vor rămâne până la sfârşitul sfârşitului, dacă va fi vreodată un sfârşit. De fapt, nu există început şi nu există sfârşit, iar grădina e luxuriantă, verde şi plină de flori.

Inainte ca lumea de afară să fie distrusă de politicieni, intraţi în lumea voastră interioară. E singura protecţie rămasă, singurul adăpost împotriva armelor nucleare, împotriva sinuciderii globale, împotriva tuturor acestor idioţi care au atât de multă putere de distrugere.

Puteţi cel puţin să vă salvaţi pe voi.

Eu am fost optimist, dar pe măsură ce a trecut timpul şi am cunoscut tot mai îndeaproape prostia omenească… Eu încă sper, dar numai din obişnuinţa; în realitate, inima mea a acceptat faptul că numai câţiva oameni pot fi salvaţi. Umanitatea în întregul ei e hotărâtă să se distrugă. Şi aceştia sunt oamenii… dacă le spui cum pot fi salvaţi, te vor răstigni. Te vor omorî cu pietre. Mergând prin lume, eu încă mai râd, dar râsul meu are o tristeţe subtilă. Incă dansez cu voi, dar n-o mai fac cu acelaşi entuziasm de acum zece ani.

Se pare că puterile superioare de conştiinţă sunt neputincioase împotriva puterilor inferioare şi hâde ale politicienilor. Ceea ce e superior e întotdeauna fragil, asemenea unui trandafir; poţi să-l nimiceşti cu o piatră. Ceea ce nu înseamnă că piatra devine superioară trandafirului, ci înseamnă doar că piatra face cu inconştienţă ceea ce face.

Mulţimile nu sunt conştiente de ceea ce fac, iar politicienii aparţin mulţimii. Ei sunt reprezentanţii ei. Iar când orbii conduc alţi orbi, e aproape imposibil să-i trezeşti; fiindcă nu e vorba numai despre faptul că dorm, ci sunt şi orbi.

Nu mai e timp suficient ca să le fie tămăduiţi ochii. E timp suficient ca să fie treziţi, dar nu e suficient timp ca să le fie tămăduiţi ochii. Aşa că acum m-am limitat complet la oamenii mei şi atât. Aceasta este lumea mea, fiindcă ştiu că cei care sunt cu mine poate că sunt adormiţi, dar nu sunt orbi. Pot fi treziţi.

 

---

Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.

---