Jonathan Black – Illuminati și apariția iraționalului
Povestea organizaţiei Illuminati constituie unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei secrete, care a pătat iremediabil reputaţia societăţilor secrete. In anul 1776, un profesor de drept din Bavaria, Adam Weishaupt, a fondat o confrerie numită Illuminati, recrutând primii membri din rândurile studenţilor săi. La fel ca iezuiţii, şi această organizaţie avea o structură militară. Confraţilor li se cerea să renunţe la orice judecată şi voinţă proprie. Aidoma societăţilor secrete anterioare, şi Illuminati făgăduia revelarea unei înţelepciuni străvechi. Celor ce urcau pe scara iniţierilor li se promitea dezvăluirea unor secrete mereu mai înalte şi mai puternice. Iniţiaţii lucrau în interiorul unor celule restrânse. Intre celule, cunoaşterea era împărtăşită în mod strict limitat, atât de periculoase erau aceste informaţii recent redescoperite.
Weishaupt a intrat în rândurile francmasoneriei în anul 1777 şi în scurt timp mulţi dintre Illuminati l-au urmat, pătrunzând astfel în loji. Rapid, au urcat până la niveluri înalte în ierarhie. Apoi, în 1785, un bărbat pe nume Jacob Lanz a fost lovit de trăsnet în vreme ce călătorea prin Silezia. Când a fost dus într-o capelă din apropiere, autorităţile bavareze au găsit asupra lui documente ce consemnau planurile secrete ale organizaţiei Illuminati. Aceste hârtii, multe scrise de însuşi Weishaupt, plus cele confiscate în raziile din alte zone ale ţării, au permis conturarea unei imagini complete.
Scrierile dezvăluiau faptul că antica înţelepciune şi puterile supranaturale secrete propovăduite în sânul organizaţiei fuseseră de la bun început doar nişte minciuni. Aspiranţii urcau treptele ierarhice doar pentru a descoperi că elementul spiritual din cadrul preceptelor era de fapt o gogoriţă. Spiritualitatea era luată în derâdere, batjocorită. Invăţăturile lui Isus Cristos, se spunea, erau în esenţă pur politice, susţinând abolirea proprietăţii, a instituţiei matrimoniale şi a tuturor legăturilor de familie, dar şi a religiei. Ţelul lui Weishaupt şi al acoliţilor săi era acela de a fonda o societate pe baze exclusiv materialiste, o societate revoluţionară, iar locul în care aveau să-şi testeze teoriile urma să fie Franţa.
In cele din urmă, candidatului i se şoptea la ureche care anume era secretul suprem: acela că nu exista nici un secret. In acest fel îi era indusă o filozofie nihilistă, de tip anarhist, ce răspundea celor mai rele instincte ale sale. Weishaupt anticipa cu bucurie distrugerea civilizaţiei, nu pentru a oferi individului libertate, ci pentru pura plăcere de a-şi impune voinţa asupra celorlalţi. Scrierile pe care le-a lăsat în urmă dezvăluie amploarea cinismului său:
„ [… ] în disimulare rezidă o mare parte a forţei noastre. De aceea trebuie să ne ascundem sub numele altei societăţi. Lojile francmasonice constituie cea mai potrivită mantie în acest scop. “
„Căutaţi compania tinerilor“, îi sfătuia el pe colegii săi. „Urmăriţi-i şi, dacă unul dintre ei va place, puneţi mâna pe el. “
„Vă daţi seama cu adevărat ce înseamnă să conduci, într-o societate secretă? Nu doar peste cea mai mare parte a populaţiei, ci peste cei mai buni, peste cei aparţinând tuturor raselor, naţiunilor şi religiilor, să conduci fără forţă externă [… ] ţelul final al Societăţii noastre nu este altul decât dobândirea puterii şi a bogăţiei [… ] şi stăpânirea asupra lumii. “
După descoperirea acestor hârtii, ordinul a fost desfiinţat. Era însă deja prea târziu. Până în 1789, apăruseră circa trei sute de loji în Franţa, dintre care şaizeci şi cinci în Paris.
In conformitate cu spusele unor francmasoni francezi de astăzi, existau atunci peste şaptezeci de mii de membri ai francmasoneriei în Franţa. Planul iniţial fusese acela de a instila în populaţie speranţa şi dorinţa de schimbare, dar lojile fuseseră atât de puternic infiltrate, încât s-a afirmat că „programul pus în practică de Adunarea Constituantă Franceză în 1789 a fost conceput de Illuminati germani în 1776“. Danton Desmoulins, Mirabeau, Marat, Robespierre, Guillotin şi alţi lideri ai momentului fuseseră „iluminaţi“.
Când regele a ezitat să accepte alte reforme, Desmoulins a îndemnat la o revoltă armată. Apoi, în iunie 1789, Ludovic al XVI-lea a încercat să dizolve Adunarea şi a chemat trupele militare la Versailles. Au urmat dezertări în masă. Pe 14 iulie, o gloată furioasă a năvălit spre Bastilia. Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat în ianuarie 1793. Când a încercat să vorbească mulţimilor, glasul i-a fost acoperit de bătăile tobelor. Doar atât s-a auzit din spusele lui: „Oameni ai Franţei, sunt nevinovat şi îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franţei sau asupra ta, nefericitul meu popor… “ Iar faptul că aşa ceva s-a putut întâmpla în inima celei mai civilizate naţiuni de pe glob a deschis uşa unor posibilităţi de neimaginat.
Se zice că, în agitaţia care a urmat, un individ s-a căţărat pe eşafod şi a strigat: „Jacques de Molay, eşti răzbunat! “ Dacă acest lucru este adevărat, atitudinea lui contrasta evident cu bunăvoinţa şi pietatea regelui.
In anarhia care s-a instaurat, Franţa era ameninţată deopotrivă din interior şi din exterior. Liderii lojilor francmasonice au preluat controlul. In scurt timp, mulţi dintre ei au fost acuzaţi că trădaseră Revoluţia şi astfel a început Teroarea.
Există diverse valori estimative pentru numărul celor executaţi. Forţa motrice a fost cel mai principial dintre francmasoni, austerul şi incoruptibilul avocat Maximilian Robespierre. Ca lider al Comitetului Siguranţei Publice şi responsabil al departamentului poliţienesc, a trimis la ghilotină sute de persoane zilnic, totalul ridicându-se la circa 2 750 de executaţi. Dintre aceştia, numai 650 au fost aristocraţi, restul fiind oameni de rând. Robespierre l-a executat chiar şi pe Danton. Saturn îşi înghiţea propriii copii.
Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum au putut justifica acest măcel unii dintre cei mai luminaţi şi mai raţionali oameni? In filozofia idealistă, scopul nu justifică niciodată mijloacele fiindcă, aşa cum am văzut, motivele influenţează rezultatul, oricât de ascunse ar fi ele. Robespierre a considerat că vărsarea de sânge este o îndatorire dură, menită să apere drepturile şi proprietăţile cetăţenilor. Dintr-un punct de vedere raţional, el a făcut ceea ce a făcut pentru binele comun. In cazul lui însă, această dorinţă de a fi pe deplin raţional pare a-l fi transformat într-un nebun. Pe data de 8 iulie 1794, în faţa Luvrului s-a desfăşurat o ciudată ceremonie. Membrii Convenţiei Naţionale s-au aşezat într-un vast amfiteatru ridicat cu această ocazie, fiecare ţinând în mână un spic de grâu ce o simboliza pe zeiţa Isis. In faţa lor se afla un altar alături de care stătea Robespierre într-o haină de un albastru-deschis, cu părul pudrat alb. După ce a declarat că „întregul univers s-a adunat aici“ şi a invocat Fiinţa Supremă, a rostit un discurs care a ţinut câteva ore şi s-a încheiat cu fraza: „Mâine, când ne vom întoarce la lucru, vom lupta din nou împotriva viciului şi a tiranilor. “
Dacă membrii Convenţiei speraseră că el va anunţa încetarea vărsărilor de sânge, aşteptările le-au fost înşelate. Robespierre s-a apropiat de o efigie acoperită şi a dat foc pânzei, dezvăluind o statuie din piatră ce înfăţişa o zeiţă. Momentul fusese scenografiat de un membru al Illuminatilor francmasoni, Jean-Jacques Davide, astfel încât zeiţa Sophia să pară că se înalţă dintre flăcări, aidoma păsării phoenix.
Poetul Gérard de Nerval avea să afirme ulterior că Sophia o reprezentase pe Isis. Dar spiritul conducător al epocii nu era Isis, ale cărei văluri ridicate ar fi dus către lumile spirituale; şi nu era nici Mama Natură, divinitatea blândă, ocrotitoare, a dimensiunii vegetale a universului. Aceasta era o Mamă Natură cu ghearele şi dinţii pline de sânge.
Robespierre a fost acuzat că a încercat s-o determine pe o vârstnică profetesă pe nume Catherine Thirt să-i declare zeu. Dar revolta împotriva măcelurilor atinsese culmea şi o mulţime de oameni au asediat L’Hotel de Ville. Robespierre era în fine încolţit. A încercat să se împuşte, dar n-a reuşit decât să-şi sfărâme jumătate de maxilar. Când a fost dus la ghilotină, îmbrăcat în acelaşi costum albastru-deschis, a încercat să se adreseze privitorilor adunaţi, dar n-a reuşit să scoată decât un scâncet sugrumat.
Se spune adesea despre Napoleon că şi-a urmat steaua. Acest lucru este considerat un mod poetic de a lăsa de înţeles că era destinat să înfăptuiască lucruri măreţe.
Goethe afirma despre el: „Daimonul trebuie să ne conducă în fiecare zi şi să ne spună ce să facem de fiecare dată. Dar spiritul cel bun ne părăseşte la greu şi bâjbâim în întuneric. Napoleon a fost omul! Totdeauna iluminat, totdeauna limpede şi hotărât, şi în fiece clipă având energia suficientă pentru a împlini tot ce considera necesar să împlinească. Viaţa lui a fost marşul unui semizeu, din luptă în luptă şi de la o victorie la alta. Se poate spune că a fost într-o stare de permanentă iluminare. [… ] In ultimii săi ani, această iluminare pare a-l fi uitat, la fel ca norocul şi ca steaua lui bună. “
Cum ar fi putut Napoleon să nu aibă sentimentul unui destin aparte? A reuşit în tot ce şi-a propus, fiind capabil parcă să supună lumea întreagă în faţa propriei sale voinţe. In ochii săi şi în cei ai multor contemporani, el era un Alexandru cel Mare al lumii moderne, unind Occidentul cu Orientul prin cuceririle sale.
Trupele franceze au intrat în Egipt. Deşi nu a fost o campanie glorioasă, pentru Napoleon a fost importantă din punct de vedere personal. In conformitate cu Fouché, conducătorul poliţiei secrete franceze, Napoleon s-ar fi întâlnit în interiorul marii piramide cu un om presupus a fi contele de St Germain. Fapt este că Napoleon şi-i alesese printre consilieri pe astrologul şi ezoteristul Fabre d’Olivet; de asemenea, a aranjat astfel lucrurile încât să petreacă o noapte singur în marea piramidă. Oare I-a întâlnit acolo pe St Germain în carne şi oase, sau doar în spirit?
Impăratul ceruse alcătuirea unui catalog al antichităţilor egiptene, Description de l ’Egypt, care i-a fost dedicat lui „Napoleon cel Mare“ — sugerând comparaţia cu Alexandru cel Mare. Pe coperta catalogului era înfăţişat ca Sol Invictus, zeul Soare.
Imperiul lui s-a extins astfel încât a inclus nu doar Italia şi Egiptul, ci şi Germania, Austria şi Spania. Nici un împărat nu mai fusese încoronat de papă de la Carol cel Mare încoace, dar în 1804, fiindu-i aduse coroana şi sceptrul acestuia din urmă, după ce-i silise pe papa Pius al VII-lea să participe la ceremonie, Napoleon a smuls simbolic coroana din mâinile pontifului şi s-a autoîncoronat împărat.
De asemenea, a angajat o echipă de savanţi care au ajuns la concluzia că Isis era străvechea zeiţă a Parisului şi, în consecinţă, a decretat că zeiţa şi steaua ei trebuie incluse în stema capitalei. Pe Arcul de Triumf, Joséphine este înfăţişată îngenunchind la picioarele lui şi purtând laurii zeiţei Isis.
Putem deduce de aici că Napoleon nu s-a identificat pe sine însuşi cu Sirius, ci l-a urmat, aşa cum Orion urmează steaua Sirius pe cer. In ceremoniile iniţiatice ale francmasoneriei, candidatul renaşte — la fel ca Osiris — privind către o stea cu cinci colţuri care o reprezintă pe Isis. Osiris/Orion Vânătorul este impulsul masculin către putere, acţiune şi însămânţate, urmărind-o pe Isis, apărătoarea misterelor vieţii.
Aşa o privea Napoleon pe Joséphine, născută în sânul unei familii cu rădăcini adânci în francmasoneria ezoterică şi ea însăşi membră a masoneriei atunci când l-a întâlnit. Napoleon putea cuceri întreaga Europă, dar nu şi pe Joséphine, de o frumuseţe sublimă. Năzuia la ea aşa cum năzuise Dante la Beatrice, iar acest lucru l-a determinat să aspire tot mai sus.
Isis şi Osiris sunt, fireşte, asociaţi cu Luna şi Soarele, iar la un anumit nivel, aşa cum am văzut, asocierea aceasta are legătură cu autostructurarea universului astfel încât să facă posibilă gândirea umană. In Egiptul antic, răsăritul lui Sirius odată cu cel al Soarelui la mijlocul lunii iunie vestea revărsarea Nilului. In unele tradiţii ezoterice, Sirius este soarele central al universului, în jurul căruia se roteşte şi astrul nostru.
Această complexă filozofie ezoterică, în combinaţie cu dragostea pentru Joséphine, s-a aflat la baza sentimentului predestinării pe care îl nutrea Napoleon.
Dar în anul 1813, forţele care îl îndrumau şi îi confereau putere l-au părăsit brusc, aşa cum se întâmplă întotdeauna, şi, pentru a-l cita pe Goethe, forţele reacţiunii au năvălit din toate direcţiile pentru a-l distruge. Putem remarca acelaşi proces în viaţa unor artişti: se străduiesc să-şi găsească modalitatea de exprimare, trec printr-o perioadă de inspiraţie în care nici o tuşă de penel nu e greşită, ducând eventual arta într-o nouă epocă. Apoi spiritul îi părăseşte pe negândite şi ei nu-i mai pot regăsi, oricât ar încerca.
Pe parcursul acestei istorii ne-am referit în mod repetat la şirul de experienţe prin care trebuie să treacă un candidat pentru a fi iniţiat, printre acestea aflându-se şi kama loca, sau purgatoriul, în care sufletul şi spiritul, încă unite, sunt atacate de demoni. A venit vremea să ne îndreptăm atenţia asupra ideii familiare în cadrul şcolilor ezoterice, conform căreia întreaga omenire trebuie să treacă printr-un fel de iniţiere.
Societăţile secrete se pregăteau pentru acest eveniment, ajutând umanitatea să-şi dezvolte sentimentul de sine şi celelalte trăsături necesare pentru a trece prin încercarea respectivă.
In deceniile de mijloc ale secolului al XVIII-lea, francmasoneria s-a răspândit în lumea întreagă, în Austria, Spania, India, Italia, Suedia, Germania, Polonia, Rusia, Danemarca, Norvegia şi China. Călcând pe urmele confraţilor americani şi francezi, ea inspira pretutindeni revoluţii republicane.
Madame Blavatsky scria că printre Carbonari, precursorii revoluţionari ai lui Garibaldi, se aflau mai mulţi francmasoni profund familiarizaţi cu ştiinţele oculte şi cu rozacrucianismul. Garibaldi însuşi era un mason de gradul 33 şi Mare Maestru al francmasoneriei italiene.
In Ungaria, Lajos Kossuth, iar în America de Sud Simon Bolivar, Francisco de Miranda, Venustiano Carranza, Benito Suarez şi Fidel Castro militau pentru libertate.
In prezent, în SUA există circa 13 000 de loji, iar în 2001 se estima că la nivel internaţional numărul francmasonilor era de aproximativ şapte milioane.
Am văzut cum Isus Cristos a plantat sâmburele vieţii interioare şi cum această viaţă interioară a fost dezvoltată de Shakespeare şi Cervantes. In secolele al XVIII-lea şi îndeosebi al XlX-lea, marii romancieri iniţiaţi au pus bazele sentimentului pe care cu toţii îl avem astăzi, că această lume interioară are propria sa istorie, o poveste plină de semnificaţii, cu suişuri şi coborâşuri, răsturnări de situaţie, dileme şi puncte de cotitură atunci când vine vremea unor decizii capabile să ne schimbe viaţa.
Romancierii de seamă ai epocii — surorile Bronte sau Dickens, de pildă – aveau de asemenea sentimentul că, aşa cum evoluase în decursul istoriei, conform cercurilor ezoterice, conştiinţa evoluează în mod similar şi în viaţa fiecărui individ, Johannes Comenius a crescut în Praga în vremea împăratului Rudolf al ll-lea, unde a asistat la încoronarea Regelui de Iarnă. L-a cunoscut pe Johannes Valentinus Andreae la Heidelberg şi a fost invitat de prietenul său, ocultistul Samuel Hartlib, să i se alăture în Londra „pentru a ajuta la împlinirea Lucrării“. Prin reformele sale în domeniul educaţiei, Comenius avea să introducă în istoria „oficială“ ideea că în copilărie avem o stare mentală care diferă de cea pe care o dezvoltăm la maturitate.
Putem remarca influenţa pe care el a exercitat-o în opere precum Jane Eyre sau David Copperfield şi trebuie să înţelegem că în epoca respectivă era ceva cu totul nou.
Dar domeniul gândirii ezoterice care a exercitat cel mai puternic efect asupra romancierilor a fost cel al legilor profunde. Romanul oferea posibilitatea scriitorilor familiarizaţi cu filozofia ezoterică să ilustreze modul de funcţionare a acestor legi în viaţa individuală.
A venit timpul să clarificăm acest concept dificil aflat în însăşi inima viziunii ezoterice asupra universului şi a istoriei sale. Am văzut cum Ilie, acţionând în culise, a contribuit la crearea unei falii între conştiinţa obiectivă, baconiană, şi cea subiectivă, â la Shakespeare. Am remarcat de asemenea că, privind lumea cu o cât mai mare obiectivitate, legile fizicii devin limpede vizibile.
Dar cum rămâne cu experienţa subiectivă? Cu structura însăşi a experienţei?
Cu timpul, s-a conturat o ştiinţă a psihologiei, care a pornit de la premisa materialistă că materia este cea care influenţează mintea, nicidecum invers. Astfel, psihologia a ales să ignore o parte universală a experienţei umane — experienţa semnificaţiei, a înţelesului.
Am văzut deja că rozacrucienii începuseră deja să formuleze legi în armonie cu gândirea ezoterică occidentală referitoare la calea „fără nume“, indisolubil legată de ideile de bunăstare umană. In Orient există o tradiţie ce vizează funcţionarea celor două contrarii, ying şi yang, dar în Vest acesta a rămas un aspect eluziv, prins la graniţa dintre fiziologie şi psihologie.
Dacă este dificil să ne gândim în termeni abstracţi la legile care guvernează aceste elemente subtile, este mult mai uşor să le observăm în acţiune. Unii dintre marii romancieri ai secolului al XIX-lea au scris romane explicit oculte. Aidoma Colindei de Crăciun a lui Dickens, La răscruce de vânturi de Emily Bronte înfăţişează un spirit ce-şi urmăreşte iubirea de dincolo de mormânt. Romanul Vălul ridicat, rezultat al febrilelor cercetări în domeniul ocult ale lui George Eliot, a fost refuzat de editor. Şi apoi, aşa cum vom vedea în continuare, a apărut Dostoievski.
Dar pe lângă acest ocultism explicit, o influenţă mult mai puternică este prezentă implicit în numeroase alte lucrări de ficţiune. O amplă viziune a funcţionării legilor profunde în cadrul vieţilor individuale, a tiparelor complexe şi iraţionale ce nu ar putea exista dacă ştiinţa ar constitui singura explicaţie pentru tot ce există în univers, poate fi percepută într-unele dintre cele mai importante romane.
Jane Eyre, Casa groasei, Moby Dick, Middlemarch, Război şi pace, toate aceste romane constituie o oglindă a vieţii noastre şi reliefează tiparele semnificative ale ordinii şi semnificaţiilor, care constituie experienţa universală, chiar şi atunci când ştiinţa ne spune să nu dăm crezare lucrurilor pe care le percepem cu ochii, inima şi mintea.
La un anumit nivel, toate romanele au în centru egotismul. O lucrare de ficţiune implică întotdeauna perceperea lumii din punctul de vedere al altei persoane. Astfel, lectura unui roman poate diminua egotismul. De asemenea, personajele negative din romane sunt adesea afectate de egotism — ori sub forma egoismului, ori a incapacităţii de a empatiza.
Dar cea mai mare contribuţie pe care a adus-o romanul la conturarea sentimentului de sine a fost, aşa cum am sugerat anterior, formarea unui sentiment al unei naraţiuni interioare — acela că viaţa individuală văzută din interior are un traseu semnificativ, o poveste.
La baza acestor noţiuni de traseu şi semnificaţie se află convingerea că încercările la care sunt supuşi oamenii le modelează viaţa — labirintul care se tot transformă.
In romane, vieţile personajelor sunt modelate de acea trăsătură paradoxală a existenţei, de faptul că ea nu decurge ca o line dreaptă, predictibilă, că aparenţele sunt înşelătoare şi că roata norocului se învârte. Aici, legile profunde şi sensul vieţii se îmbină.
Dacă aceste legi profunde există cu adevărat, dacă sunt universale şi atât de importante, dacă istoria le are la bază, nu este oare surprinzător că nu suntem mai puternic conştienţi de ele? De fapt, nu e chiar ciudat că noi, în Occident, nici măcar nu avem un nume pentru ele?
Este într-adevăr surprinzător, nu în ultimul rând fiindcă, dacă aceste legi intră în acţiune atunci când în joc se află fericirea umană, ar trebui ca ele să ne fie de mare ajutor în privinţa speranţelor de a duce o viaţă împlinită.
Fireşte că cel mai cunoscut set de „reguli“ pentru a avea o viaţă fericită este reprezentat de înţelepciunea populară cuprinsă în proverbe şi în sfaturile date îndeobşte copiilor. O deosebire constă însă în faptul că atât proverbele, cât şi sfaturile adresate copiilor vizează doar aspectele primare — cum să evite vătămările fizice şi să-şi asigure necesităţile fundamentale — în vreme ce legile profunde se referă la noţiuni precum destinul, binele şi răul. Aşa cum vom vedea, ele ne învaţă cum să ne satisfacem năzuinţa către cele mai înalte şi mai inefabile niveluri ale fericirii, cele mai profunde nevoi de împlinire şi de sens al existenţei.
Comparaţi, de pildă, proverbialul sfat „uită-te de două ori înainte de a sări“ cu recomandarea conţinută în următoarea parabolă oarecum perversă a lui Guillaume Apollinaire, precursor al suprarealismului:
Veniţi la margine, le-a spus el.
Iar ei au zis: Ne temem.
Veniţi la margine, le-a spus el.
Ei au venit. Şi el i-a împins.
Iar ei au zburat.
Inspiraţi de învăţăturile societăţilor secrete, suprarealiştii sperau să distrugă modul de a gândi bine înrădăcinat şi materialismul ştiinţific, iar una dintre modalităţile prin care au încercat să facă acest lucru a fost promovarea acţiunilor iraţionale. In parabola de mai sus, Apollinaire susţine că, dacă acţionezi iraţional, vei fi răsplătit de forţele iraţionale ale universului. Iar daca acest lucru este adevărat, înseamnă că avem de-a face cu una dintre acele legi profunde ale universului, o lege a cauzei şi efectului aflată dincolo de legile probabilităţii.
Suprarealiştii dovedeau o deschidere neobişnuită în privinţa filozofiei lor iraţionale şi a rădăcinilor acesteia în societăţile secrete, dar aceeaşi filozofie iraţională este prezentă implicit şi în cultura „de uz general“. Să luăm drept exemplu pelicula It’s a wonderful life (0 viaţă minunată), un film vechi, care la suprafaţă pare o poveste plăcută, reconfortantă, şi precursorul său literar, Colindă de Crăciun, în care autorul, Charles Dickens, a infuzat elemente din filozofia societăţilor secrete, al căror iniţiat era.
In faţa personajului principal, Scrooge, apar fantome care, sub forma unor viziuni, îi arată modul în care purtarea sa a provocat suferinţe mari, dar şi ce se va întâmpla dacă el va continua să se comporte la fel. George Bailey, personajul interpretat în film de James Stewart, crede că viaţa sa este un eşec şi este pe punctul de a se sinucide când un înger vine şi îi arată cât de nefericiţi ar fi familia, prietenii lui şi întregul oraş, dacă el nu ar fi existat şi dacă nu ar fi fost atât de altruist.
Prin urmare, atât Scrooge, cât şi George Bailey sunt invitaţi să se întrebe cum ar fi arătat lumea dacă ei ar fi ales să trăiască altfel. La finele acestui proces interogativ, ambelor personaje li se cere să treacă prin aceeaşi uşă prin care se pregăteau să păşească la începutul poveştii, dar de data aceasta pentru a face exact ceea ce trebuie. George Bailey renunţă la sinucidere şi hotărăşte să trateze cu creditorii săi, iar Scrooge îşi răscumpără păcatele venind în ajutorul lui Bob Cratchit şi al familiei acestuia.
Astfel, dintr-un punct de vedere, atât 0 viaţă minunată, cât şi Colindă de Crăciun lasă de înţeles că viaţa este un test şi că are o caracteristică oarecum circulară. Ambele ilustrează modul în care existenţa ne îndreaptă către adoptarea unor decizii cruciale, sugerând ea uneori viaţa decurge în aşa fel încât ne obligă să ne întoarcem şi să ajungem iar la respectivele decizii, dacă prima dată o luăm pe calea greşită.
Cei mai mulţi dintre noi, bănuiesc, consideră că atât filmul, cât şi romanul lui Dickens sunt, la un anumit nivel, adevărate. E greu de înţeles şi de crezut că există ceva în natură şi ştiinţă care să explice această orientare insistentă a vieţii către a ne testa, a ne pune la încercare, dar majoritatea oamenilor consideră, probabil, că filmul şi cartea deopotrivă sunt mai mult decât un simplu divertisment şi că au de comunicat ceva profund cu privire la viaţa umană.
Câteva clipe de reflecţie vor fi suficiente, cred, pentru a ne convinge acum că acelaşi gen de tipare misterioase şi iraţionale structurează unele dintre cele mai importante opere literare: Oedip Rege, Hamlet, Don Quijote, Doctor Faustus sau Război şi pace.
Oedip atrage în viaţa sa lucrul de care se temea cel mai tare, sfârşind prin a-şi ucide tatăl şi a se căsători cu propria sa mamă. Hamlet se fereşte în mod repetat de provocarea vieţii lui — răzbunarea pentru uciderea tatălui — dar aceasta revine pentru a-l bântui în forme din ce în ce mai crunte. Don Quijote nutreşte o viziune plăcută a lumii ca fiind un loc demn şi corect, dar atât de puternică este această viziune, încât până la finalul cărţii izbuteşte să transforme, în mod misterios, chiar mediul material. In adâncul inimii sale, Faust ştie ce ar trebui să facă, dar fiindcă nu procedează aşa, ordinea providenţială a universului îl pedepseşte. Eroul lui Tolstoi, Piotr, este chinuit de dragostea pentru Nataşa, dar abia atunci când renunţă la sentimentele pentru ea izbuteşte s-o cucerească.
Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă am introduce toate aceste opere literare — şi de fapt întreaga literatură a lumii — într-un computer uriaş şi am pune apoi următoarea întrebare: „Care sunt legile care determină dacă o viaţă este în esenţă fericită şi împlinită? “ Rezultatul, bănuiesc, ar fi un set de legi care ar cuprinde aceste principii:
Dacă te fereşti de o provocare, aceasta va reveni în viaţa ta sub o altă formă.
Intotdeauna atragi spre tine lucrul de care te temi cel mai mult.
Dacă alegi calea imorală, în cele din urmă vei plăti pentru acest lucru.
Dacă crezi ceva din toată inima, în cele din urmă credinţa va transforma lucrul în care crezi.
Pentru a păstra ceea ce iubeşti, trebuie să renunţi la lucrul respectiv.
Acesta este tipul de lege care structurează literatura de calitate şi, dacă citim Oedip Rege, Doctor Faustus, Ragele Lear sau Middlemarch şi simţim că, într-un sens profund şi important, ceea ce susţin ele este adevărat, motivul e acela că funcţionarea legilor pe care le ilustrează rezonează cu experienţa noastră; altfel spus, ele descriu fidel traseul vieţii umane.
Acum să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am introduce într-un computer uriaş toate datele ştiinţifice din lume şi am pune apoi aceeaşi întrebare ca mai sus. Rezultatul obţinut ar fi mult diferit:
Cea mai bună modalitate de a păstra ceva este să te străduieşti din toate puterile şi să nu renunţi niciodată.
Nu poţi transforma lumea gândind la ceea ce-ţi doreşti; trebuie să faci ceva concret în sensul respectiv.
Dacă poţi evita să fii descoperit şi pedepsit de semenii tăi, nu ai motive să crezi că o instanţă superioară te va pedepsi.
Şi aşa mai departe. Implicaţia este clară şi confirmă ceea ce am sugerat anterior. Atunci când încercăm să determinăm structura lumii obţinem un set de legi complet diferit de cel la care ajungem dacă vrem să determinăm structura experienţei.
Avem de-a face aici cu o distincţie despre care a scris Tolstoi în eseul Despre viaţă. Deşi aceleaşi legi operează în lumea fenomenelor exterioare şi în cea a vieţii noastre interioare, axate pe împlinire şi sens, atunci când le privim separat ne apar mult diferite între ele. Pentru a cita cuvintele lui Abraham Isaac Kook, unul dintre marii cabalişti ai secolului XX şi primul şef rabin al Palestinei: „Dumnezeu este revelat în simţămintele adânci ale sufletelor sensibile. “
Legile profunde pot fi percepute numai dacă privim evenimentele din lumea exterioară cu cea mai adâncă subiectivitate, aşa cum o fac artiştii şi misticii. Oare caracterul subiectiv al acestor legi, faptul că ele lucrează atât de aproape de centrul conştiinţei, este cel care face să ne fie atât de greu să ţinem seama de ele?
Poetul Rainer Maria Rilke scria aproape explicit despre aceste legi într-o scrisoare adresată unui tânăr poet aspirant: „Numai cel care este cu adevărat singur se supune legilor profunde, iar atunci când omul păşeşte spre o dimineaţă care abia ce începe sau priveşte spre înserarea plină de trăiri, şi când simte ce are să se petreacă acolo, toate convenţiile dispar în privinţa lui, aşa cum dispar în privinţa unui om mort, deşi el trăieşte viaţa în deplinătatea ei. “ Rilke foloseşte aici un limbaj poetic prin excelenţă, dar pare a confirma că aceste legi profunde pot fi sesizate numai dacă ne izolăm de orice altceva şi ne concentrăm asupra lor timp îndelungat, cu cele mai subtile şi mai intense capacităţi de discernămînt de care dispunem.
In timp ce scriam lucrarea de faţă, am întâlnit o tânără irlandeză mistică, Lorna Byrne Fitzgerald. Fata nu citise nimic din literatura aflată la baza acestei cărţi şi nici nu cunoscuse vreo persoană care să-i fi putut comunica asemenea idei; extraordinarele ei cunoştinţe despre lumile spirituale proveneau din experienţa personală directă. Lorna îl întâlneşte pe Mihail, arhanghelul Soarelui, şi l-a văzut pe arhanghelul Gavriil în forma Lunii, divizat în jumătate şi totuşi strâns laolaltă şi în mişcare, spune ea, ca întoarcerea paginilor într-o carte. Mi-a povestit că pe câmpul de lângă casă a văzut grupul de spirite al ferigii în forma ferigii, dar cu elemente umanoide. Il întâlneşte de asemenea pe Ilie, care a fost odinioară om cu spiritul unui înger şi pe care l-a zărit mergând pe apă. Există, prin urmare, o metodă de percepţie alternativă şi o dimensiune paralelă ce acţionează în dimensiunea noastră.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, creaturi străvechi au început să se agite în măruntaiele Pământului, pentru a se apropia treptat de locul stabilit. Încarceraţi de la prima conflagraţie în Ceruri, mâncătorii de conştiinţă porniseră din nou la drum.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație:
Vezi si alte articole similare:
