Jonathan Black – Illuminati, Revoluția Franceză și Legile Profunde
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Povestea organizației Illuminati constituie unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei secrete, care a pătat iremediabil reputația societăților secrete. În anul 1776, un profesor de drept din Bavaria, Adam Weishaupt, a fondat o confrerie numită Illuminati, recrutând primii membri din rândurile studenților săi. La fel ca iezuiții, și această organizație avea o structură militară. Confraților li se cerea să renunțe la orice judecată și voință proprie. Aidoma societăților secrete anterioare, și Illuminati făgăduia revelarea unei înțelepciuni străvechi. Celor ce urcau pe scara inițierilor li se promitea dezvăluirea unor secrete mereu mai înalte și mai puternice. Inițiații lucrau în interiorul unor celule restrânse. Între celule, cunoașterea era împărtășită în mod strict limitat, atât de periculoase erau aceste informații recent redescoperite.
Weishaupt a intrat în rândurile francmasoneriei în anul 1777 și în scurt timp mulți dintre Illuminati l-au urmat, pătrunzând astfel în loji. Rapid, au urcat până la niveluri înalte în ierarhie. Apoi, în 1785, un bărbat pe nume Jacob Lanz a fost lovit de trăsnet în vreme ce călătorea prin Silezia. Când a fost dus într-o capelă din apropiere, autoritățile bavareze au găsit asupra lui documente ce consemnau planurile secrete ale organizației Illuminati. Aceste hârtii, multe scrise de însuși Weishaupt, plus cele confiscate în raziile din alte zone ale țării, au permis conturarea unei imagini complete.
Scrierile dezvăluiau faptul că antica înțelepciune și puterile supranaturale secrete propovăduite în sânul organizației fuseseră de la bun început doar niște minciuni. Aspiranții urcau treptele ierarhice doar pentru a descoperi că elementul spiritual din cadrul preceptelor era de fapt o gogoriță. Spiritualitatea era luată în derâdere, batjocorită. Învățăturile lui Isus Cristos, se spunea, erau în esență pur politice, susținând abolirea proprietății, a instituției matrimoniale și a tuturor legăturilor de familie, dar și a religiei. Țelul lui Weishaupt și al acoliților săi era acela de a fonda o societate pe baze exclusiv materialiste, o societate revoluționară, iar locul în care aveau să-și testeze teoriile urma să fie Franța.
În cele din urmă, candidatului i se șoptea la ureche care anume era secretul suprem: acela că nu exista niciun secret. În acest fel îi era indusă o filozofie nihilistă, de tip anarhist, ce răspundea celor mai rele instincte ale sale. Weishaupt anticipa cu bucurie distrugerea civilizației, nu pentru a oferi individului libertate, ci pentru pura plăcere de a-și impune voința asupra celorlalți. Scrierile pe care le-a lăsat în urmă dezvăluie amploarea cinismului său:
„[… ] în disimulare rezidă o mare parte a forței noastre. De aceea trebuie să ne ascundem sub numele altei societăți. Lojile francmasonice constituie cea mai potrivită mantie în acest scop.“
„Căutați compania tinerilor“, îi sfătuia el pe colegii săi. „Urmăriți-i și, dacă unul dintre ei vă place, puneți mâna pe el.“
„Vă dați seama cu adevărat ce înseamnă să conduci, într-o societate secretă? Nu doar peste cea mai mare parte a populației, ci peste cei mai buni, peste cei aparținând tuturor raselor, națiunilor și religiilor, să conduci fără forță externă [… ] țelul final al Societății noastre nu este altul decât dobândirea puterii și a bogăției [… ] și stăpânirea asupra lumii.“
După descoperirea acestor hârtii, ordinul a fost desființat. Era însă deja prea târziu. Până în 1789, apăruseră circa trei sute de loji în Franța, dintre care șaizeci și cinci în Paris.
În conformitate cu spusele unor francmasoni francezi de astăzi, existau atunci peste șaptezeci de mii de membri ai francmasoneriei în Franța. Planul inițial fusese acela de a instila în populație speranța și dorința de schimbare, dar lojile fuseseră atât de puternic infiltrate, încât s-a afirmat că „programul pus în practică de Adunarea Constituantă Franceză în 1789 a fost conceput de Illuminati germani în 1776“. Danton, Desmoulins, Mirabeau, Marat, Robespierre, Guillotin și alți lideri ai momentului fuseseră „iluminați“.
Când regele a ezitat să accepte alte reforme, Desmoulins a îndemnat la o revoltă armată. Apoi, în iunie 1789, Ludovic al XVI-lea a încercat să dizolve Adunarea și a chemat trupele militare la Versailles. Au urmat dezertări în masă. Pe 14 iulie, o gloată furioasă a năvălit spre Bastilia. Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat în ianuarie 1793. Când a încercat să vorbească mulțimilor, glasul i-a fost acoperit de bătăile tobelor. Doar atât s-a auzit din spusele lui: „Oameni ai Franței, sunt nevinovat și îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franței sau asupra ta, nefericitul meu popor…“ Iar faptul că așa ceva s-a putut întâmpla în inima celei mai civilizate națiuni de pe glob a deschis ușa unor posibilități de neimaginat.
Se zice că, în agitația care a urmat, un individ s-a cățărat pe eșafod și a strigat: „Jacques de Molay, ești răzbunat!“ Dacă acest lucru este adevărat, atitudinea lui contrasta evident cu bunăvoința și pietatea regelui.
În anarhia care s-a instaurat, Franța era amenințată deopotrivă din interior și din exterior. Liderii lojilor francmasonice au preluat controlul. În scurt timp, mulți dintre ei au fost acuzați că trădaseră Revoluția și astfel a început Teroarea.
Există diverse valori estimative pentru numărul celor executați. Forța motrice a fost cel mai principial dintre francmasoni, austerul și incoruptibilul avocat Maximilian Robespierre. Ca lider al Comitetului Siguranței Publice și responsabil al departamentului polițienesc, a trimis la ghilotină sute de persoane zilnic, totalul ridicându-se la circa 2 750 de executați. Dintre aceștia, numai 650 au fost aristocrați, restul fiind oameni de rând. Robespierre l-a executat chiar și pe Danton. Saturn își înghițea propriii copii.
Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cum au putut justifica acest măcel unii dintre cei mai luminați și mai raționali oameni? În filozofia idealistă, scopul nu justifică niciodată mijloacele fiindcă, așa cum am văzut, motivele influențează rezultatul, oricât de ascunse ar fi ele. Robespierre a considerat că vărsarea de sânge este o îndatorire dură, menită să apere drepturile și proprietățile cetățenilor. Dintr-un punct de vedere rațional, el a făcut ceea ce a făcut pentru binele comun. În cazul lui însă, această dorință de a fi pe deplin rațional pare a-l fi transformat într-un nebun. Pe data de 8 iulie 1794, în fața Luvrului s-a desfășurat o ciudată ceremonie. Membrii Convenției Naționale s-au așezat într-un vast amfiteatru ridicat cu această ocazie, fiecare ținând în mână un spic de grâu ce o simboliza pe zeița Isis. În fața lor se afla un altar alături de care stătea Robespierre într-o haină de un albastru-deschis, cu părul pudrat alb. După ce a declarat că „întregul univers s-a adunat aici“ și a invocat Ființa Supremă, a rostit un discurs care a ținut câteva ore și s-a încheiat cu fraza: „Mâine, când ne vom întoarce la lucru, vom lupta din nou împotriva viciului și a tiranilor.“
Dacă membrii Convenției speraseră că el va anunța încetarea vărsărilor de sânge, așteptările le-au fost înșelate. Robespierre s-a apropiat de o efigie acoperită și a dat foc pânzei, dezvăluind o statuie din piatră ce înfățișa o zeiță. Momentul fusese scenografiat de un membru al Illuminatilor francmasoni, Jean-Jacques Davide, astfel încât zeița Sophia să pară că se înalță dintre flăcări, aidoma păsării phoenix.
Poetul Gérard de Nerval avea să afirme ulterior că Sophia o reprezentase pe Isis. Dar spiritul conducător al epocii nu era Isis, ale cărei văluri ridicate ar fi dus către lumile spirituale; și nu era nici Mama Natură, divinitatea blândă, ocrotitoare, a dimensiunii vegetale a universului. Aceasta era o Mamă Natură cu ghearele și dinții pline de sânge.
Robespierre a fost acuzat că a încercat s-o determine pe o vârstnică profetesă pe nume Catherine Thirt să-i declare zeu. Dar revolta împotriva măcelurilor atinsese culmea și o mulțime de oameni au asediat L’Hotel de Ville. Robespierre era în fine încolțit. A încercat să se împuște, dar n-a reușit decât să-și sfărâme jumătate de maxilar. Când a fost dus la ghilotină, îmbrăcat în același costum albastru-deschis, a încercat să se adreseze privitorilor adunați, dar n-a reușit să scoată decât un scâncet sugrumat.
Se spune adesea despre Napoleon că și-a urmat steaua. Acest lucru este considerat un mod poetic de a lăsa de înțeles că era destinat să înfăptuiască lucruri mărețe.
Goethe afirma despre el: „Daimonul trebuie să ne conducă în fiecare zi și să ne spună ce să facem de fiecare dată. Dar spiritul cel bun ne părăsește la greu și bâjbâim în întuneric. Napoleon a fost omul! Totdeauna iluminat, totdeauna limpede și hotărât, și în fiece clipă având energia suficientă pentru a împlini tot ce considera necesar să împlinească. Viața lui a fost marșul unui semizeu, din luptă în luptă și de la o victorie la alta. Se poate spune că a fost într-o stare de permanentă iluminare. [… ] În ultimii săi ani, această iluminare pare a-l fi uitat, la fel ca norocul și ca steaua lui bună.“
Cum ar fi putut Napoleon să nu aibă sentimentul unui destin aparte? A reușit în tot ce și-a propus, fiind capabil parcă să supună lumea întreagă în fața propriei sale voințe. În ochii săi și în cei ai multor contemporani, el era un Alexandru cel Mare al lumii moderne, unind Occidentul cu Orientul prin cuceririle sale.
Trupele franceze au intrat în Egipt. Deși nu a fost o campanie glorioasă, pentru Napoleon a fost importantă din punct de vedere personal. În conformitate cu Fouché, conducătorul poliției secrete franceze, Napoleon s-ar fi întâlnit în interiorul marii piramide cu un om presupus a fi contele de St Germain. Fapt este că Napoleon și-i alesese printre consilieri pe astrologul și ezoteristul Fabre d’Olivet; de asemenea, a aranjat astfel lucrurile încât să petreacă o noapte singur în marea piramidă. Oare l-a întâlnit acolo pe St Germain în carne și oase, sau doar în spirit?
Împăratul ceruse alcătuirea unui catalog al antichităților egiptene, Description de l’Egypt, care i-a fost dedicat lui „Napoleon cel Mare“ — sugerând comparația cu Alexandru cel Mare. Pe coperta catalogului era înfățișat ca Sol Invictus, zeul Soare.
Imperiul lui s-a extins astfel încât a inclus nu doar Italia și Egiptul, ci și Germania, Austria și Spania. Niciun împărat nu mai fusese încoronat de papă de la Carol cel Mare încoace, dar în 1804, fiindu-i aduse coroana și sceptrul acestuia din urmă, după ce-i silise pe papa Pius al VII-lea să participe la ceremonie, Napoleon a smuls simbolic coroana din mâinile pontifului și s-a autoîncoronat împărat.
De asemenea, a angajat o echipă de savanți care au ajuns la concluzia că Isis era străvechea zeiță a Parisului și, în consecință, a decretat că zeița și steaua ei trebuie incluse în stema capitalei. Pe Arcul de Triumf, Joséphine este înfățișată îngenunchind la picioarele lui și purtând laurii zeiței Isis.
Putem deduce de aici că Napoleon nu s-a identificat pe sine însuși cu Sirius, ci l-a urmat, așa cum Orion urmează steaua Sirius pe cer. În ceremoniile inițiatice ale francmasoneriei, candidatul renaște — la fel ca Osiris — privind către o stea cu cinci colțuri care o reprezintă pe Isis. Osiris/Orion Vânătorul este impulsul masculin către putere, acțiune și însămânțare, urmărind-o pe Isis, apărătoarea misterelor vieții.
Așa o privea Napoleon pe Joséphine, născută în sânul unei familii cu rădăcini adânci în francmasoneria ezoterică și ea însăși membră a masoneriei atunci când l-a întâlnit. Napoleon putea cuceri întreaga Europă, dar nu și pe Joséphine, de o frumusețe sublimă. Năzuia la ea așa cum năzuise Dante la Beatrice, iar acest lucru l-a determinat să aspire tot mai sus.
Isis și Osiris sunt, firește, asociați cu Luna și Soarele, iar la un anumit nivel, așa cum am văzut, asocierea aceasta are legătură cu autostructurarea universului astfel încât să facă posibilă gândirea umană. În Egiptul antic, răsăritul lui Sirius odată cu cel al Soarelui la mijlocul lunii iunie vestea revărsarea Nilului. În unele tradiții ezoterice, Sirius este soarele central al universului, în jurul căruia se rotește și astrul nostru.
Această complexă filozofie ezoterică, în combinație cu dragostea pentru Joséphine, s-a aflat la baza sentimentului predestinării pe care îl nutrea Napoleon.
Dar în anul 1813, forțele care îl îndrumau și îi confereau putere l-au părăsit brusc, așa cum se întâmplă întotdeauna, și, pentru a-l cita pe Goethe, forțele reacțiunii au năvălit din toate direcțiile pentru a-l distruge. Putem remarca același proces în viața unor artiști: se străduiesc să-și găsească modalitatea de exprimare, trec printr-o perioadă de inspirație în care nicio tușă de penel nu e greșită, ducând eventual arta într-o nouă epocă. Apoi spiritul îi părăsește pe negândite și ei nu-l mai pot regăsi, oricât ar încerca.
Pe parcursul acestei istorii ne-am referit în mod repetat la șirul de experiențe prin care trebuie să treacă un candidat pentru a fi inițiat, printre acestea aflându-se și kama loca, sau purgatoriul, în care sufletul și spiritul, încă unite, sunt atacate de demoni. A venit vremea să ne îndreptăm atenția asupra ideii familiare în cadrul școlilor ezoterice, conform căreia întreaga omenire trebuie să treacă printr-un fel de inițiere.
Societățile secrete se pregăteau pentru acest eveniment, ajutând umanitatea să-și dezvolte sentimentul de sine și celelalte trăsături necesare pentru a trece prin încercarea respectivă.
În deceniile de mijloc ale secolului al XVIII-lea, francmasoneria s-a răspândit în lumea întreagă, în Austria, Spania, India, Italia, Suedia, Germania, Polonia, Rusia, Danemarca, Norvegia și China. Călcând pe urmele confraților americani și francezi, ea inspira pretutindeni revoluții republicane.
Madame Blavatsky scria că printre Carbonari, precursorii revoluționarilor lui Garibaldi, se aflau mai mulți francmasoni profund familiarizați cu științele oculte și cu rozacrucianismul. Garibaldi însuși era un mason de gradul 33 și Mare Maestru al francmasoneriei italiene.
În Ungaria, Lajos Kossuth, iar în America de Sud Simon Bolivar, Francisco de Miranda, Venustiano Carranza, Benito Suarez și Fidel Castro militau pentru libertate.
În prezent, în SUA există circa 13 000 de loji, iar în 2001 se estima că la nivel internațional numărul francmasonilor era de aproximativ șapte milioane.
Am văzut cum Isus Cristos a plantat sâmburele vieții interioare și cum această viață interioară a fost dezvoltată de Shakespeare și Cervantes. În secolele al XVIII-lea și îndeosebi al XIX-lea, marii romancieri inițiați au pus bazele sentimentului pe care cu toții îl avem astăzi, că această lume interioară are propria sa istorie, o poveste plină de semnificații, cu suișuri și coborâșuri, răsturnări de situație, dileme și puncte de cotitură atunci când vine vremea unor decizii capabile să ne schimbe viața.
Romancierii de seamă ai epocii — surorile Bronte sau Dickens, de pildă – aveau de asemenea sentimentul că, așa cum evoluase în decursul istoriei, conform cercurilor ezoterice, conștiința evoluează în mod similar și în viața fiecărui individ, Johannes Comenius a crescut în Praga în vremea împăratului Rudolf al II-lea, unde a asistat la încoronarea Regelui de Iarnă. L-a cunoscut pe Johannes Valentinus Andreae la Heidelberg și a fost invitat de prietenul său, ocultistul Samuel Hartlib, să i se alăture în Londra „pentru a ajuta la împlinirea Lucrării“. Prin reformele sale în domeniul educației, Comenius avea să introducă în istoria „oficială“ ideea că în copilărie avem o stare mentală care diferă de cea pe care o dezvoltăm la maturitate.
Putem remarca influența pe care el a exercitat-o în opere precum Jane Eyre sau David Copperfield și trebuie să înțelegem că în epoca respectivă era ceva cu totul nou.
Dar domeniul gândirii ezoterice care a exercitat cel mai puternic efect asupra romancierilor a fost cel al legilor profunde. Romanul oferea posibilitatea scriitorilor familiarizați cu filozofia ezoterică să ilustreze modul de funcționare a acestor legi în viața individuală.
A venit timpul să clarificăm acest concept dificil aflat în însăși inima viziunii ezoterice asupra universului și a istoriei sale. Am văzut cum Ilie, acționând în culise, a contribuit la crearea unei falii între conștiința obiectivă, baconiană, și cea subiectivă, à la Shakespeare. Am remarcat de asemenea că, privind lumea cu o cât mai mare obiectivitate, legile fizicii devin limpede vizibile.
Dar cum rămâne cu experiența subiectivă? Cu structura însăși a experienței?
Cu timpul, s-a conturat o știință a psihologiei, care a pornit de la premisa materialistă că materia este cea care influențează mintea, nicidecum invers. Astfel, psihologia a ales să ignore o parte universală a experienței umane — experiența semnificației, a înțelesului.
Am văzut deja că rozacrucienii începuseră deja să formuleze legi în armonie cu gândirea ezoterică occidentală referitoare la calea „fără nume“, indisolubil legată de ideile de bunăstare umană. În Orient există o tradiție ce vizează funcționarea celor două contrarii, ying și yang, dar în Vest acesta a rămas un aspect eluziv, prins la granița dintre fiziologie și psihologie.
Dacă este dificil să ne gândim în termeni abstracți la legile care guvernează aceste elemente subtile, este mult mai ușor să le observăm în acțiune. Unii dintre marii romancieri ai secolului al XIX-lea au scris romane explicit oculte. Aidoma Colindei de Crăciun a lui Dickens, La răscruce de vânturi de Emily Bronte înfățișează un spirit ce-și urmărește iubirea de dincolo de mormânt. Romanul Vălul ridicat, rezultat al febrilelor cercetări în domeniul ocult ale lui George Eliot, a fost refuzat de editor. Și apoi, așa cum vom vedea în continuare, a apărut Dostoievski.
Dar pe lângă acest ocultism explicit, o influență mult mai puternică este prezentă implicit în numeroase alte lucrări de ficțiune. O amplă viziune a funcționării legilor profunde în cadrul vieților individuale, a tiparelor complexe și iraționale ce nu ar putea exista dacă știința ar constitui singura explicație pentru tot ce există în univers, poate fi percepută într-unele dintre cele mai importante romane.
Jane Eyre, Casa Groasei, Moby Dick, Middlemarch, Război și pace, toate aceste romane constituie o oglindă a vieții noastre și reliefează tiparele semnificative ale ordinii și semnificațiilor, care constituie experiența universală, chiar și atunci când știința ne spune să nu dăm crezare lucrurilor pe care le percepem cu ochii, inima și mintea.
La un anumit nivel, toate romanele au în centru egotismul. O lucrare de ficțiune implică întotdeauna perceperea lumii din punctul de vedere al altei persoane. Astfel, lectura unui roman poate diminua egotismul. De asemenea, personajele negative din romane sunt adesea afectate de egotism — ori sub forma egoismului, ori a incapacității de a empatiza.
Dar cea mai mare contribuție pe care a adus-o romanul la conturarea sentimentului de sine a fost, așa cum am sugerat anterior, formarea unui sentiment al unei narațiuni interioare — acela că viața individuală văzută din interior are un traseu semnificativ, o poveste.
La baza acestor noțiuni de traseu și semnificație se află convingerea că încercările la care sunt supuși oamenii le modelează viața — labirintul care se tot transformă.
În romane, viețile personajelor sunt modelate de acea trăsătură paradoxală a existenței, de faptul că ea nu decurge ca o linie dreaptă, predictibilă, că aparențele sunt înșelătoare și că roata norocului se învârte. Aici, legile profunde și sensul vieții se îmbină.
Dacă aceste legi profunde există cu adevărat, dacă sunt universale și atât de importante, dacă istoria le are la bază, nu este oare surprinzător că nu suntem mai puternic conștienți de ele? De fapt, nu e chiar ciudat că noi, în Occident, nici măcar nu avem un nume pentru ele?
Este într-adevăr surprinzător, nu în ultimul rând fiindcă, dacă aceste legi intră în acțiune atunci când în joc se află fericirea umană, ar trebui ca ele să ne fie de mare ajutor în privința speranțelor de a duce o viață împlinită.
Firește că cel mai cunoscut set de „reguli“ pentru a avea o viață fericită este reprezentat de înțelepciunea populară cuprinsă în proverbe și în sfaturile date îndeobște copiilor. O deosebire constă însă în faptul că atât proverbele, cât și sfaturile adresate copiilor vizează doar aspectele primare — cum să evite vătămările fizice și să-și asigure necesitățile fundamentale — în vreme ce legile profunde se referă la noțiuni precum destinul, binele și răul. Așa cum vom vedea, ele ne învață cum să ne satisfacem năzuința către cele mai înalte și mai inefabile niveluri ale fericirii, cele mai profunde nevoi de împlinire și de sens al existenței.
Comparați, de pildă, proverbialul sfat „uită-te de două ori înainte de a sări“ cu recomandarea conținută în următoarea parabolă oarecum perversă a lui Guillaume Apollinaire, precursor al suprarealismului:
Veniți la margine, le-a spus el.
Iar ei au zis: Ne temem.
Veniți la margine, le-a spus el.
Ei au venit. Și el i-a împins.
Iar ei au zburat.
Inspirați de învățăturile societăților secrete, suprarealiștii sperau să distrugă modul de a gândi bine înrădăcinat și materialismul științific, iar una dintre modalitățile prin care au încercat să facă acest lucru a fost promovarea acțiunilor iraționale. În parabola de mai sus, Apollinaire susține că, dacă acționezi irațional, vei fi răsplătit de forțele iraționale ale universului. Iar dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că avem de-a face cu una dintre acele legi profunde ale universului, o lege a cauzei și efectului aflată dincolo de legile probabilității.
Suprarealiștii dovedeau o deschidere neobișnuită în privința filozofiei lor iraționale și a rădăcinilor acesteia în societățile secrete, dar aceeași filozofie irațională este prezentă implicit și în cultura „de uz general“. Să luăm drept exemplu pelicula It’s a wonderful life (O viață minunată), un film vechi, care la suprafață pare o poveste plăcută, reconfortantă, și precursorul său literar, Colindă de Crăciun, în care autorul, Charles Dickens, a infuzat elemente din filozofia societăților secrete, al căror inițiat era.
În fața personajului principal, Scrooge, apar fantome care, sub forma unor viziuni, îi arată modul în care purtarea sa a provocat suferințe mari, dar și ce se va întâmpla dacă el va continua să se comporte la fel. George Bailey, personajul interpretat în film de James Stewart, crede că viața sa este un eșec și este pe punctul de a se sinucide când un înger vine și îi arată cât de nefericiți ar fi familia, prietenii lui și întregul oraș, dacă el nu ar fi existat și dacă nu ar fi fost atât de altruist.
Prin urmare, atât Scrooge, cât și George Bailey sunt invitați să se întrebe cum ar fi arătat lumea dacă ei ar fi ales să trăiască altfel. La finele acestui proces interogativ, ambelor personaje li se cere să treacă prin aceeași ușă prin care se pregăteau să pășească la începutul poveștii, dar de data aceasta pentru a face exact ceea ce trebuie. George Bailey renunță la sinucidere și hotărăște să trateze cu creditorii săi, iar Scrooge își răscumpără păcatele venind în ajutorul lui Bob Cratchit și al familiei acestuia.
Astfel, dintr-un punct de vedere, atât O viață minunată, cât și Colindă de Crăciun lasă de înțeles că viața este un test și că are o caracteristică oarecum circulară. Ambele ilustrează modul în care existența ne îndreaptă către adoptarea unor decizii cruciale, sugerând ea uneori viața decurge în așa fel încât ne obligă să ne întoarcem și să ajungem iar la respectivele decizii, dacă prima dată o luăm pe calea greșită.
Cei mai mulți dintre noi, bănuiesc, consideră că atât filmul, cât și romanul lui Dickens sunt, la un anumit nivel, adevărate. E greu de înțeles și de crezut că există ceva în natură și știință care să explice această orientare insistentă a vieții către a ne testa, a ne pune la încercare, dar majoritatea oamenilor consideră, probabil, că filmul și cartea deopotrivă sunt mai mult decât un simplu divertisment și că au de comunicat ceva profund cu privire la viața umană.
Câteva clipe de reflecție vor fi suficiente, cred, pentru a ne convinge acum că același gen de tipare misterioase și iraționale structurează unele dintre cele mai importante opere literare: Oedip Rege, Hamlet, Don Quijote, Doctor Faustus sau Război și pace.
Oedip atrage în viața sa lucrul de care se temea cel mai tare, sfârșind prin a-și ucide tatăl și a se căsători cu propria sa mamă. Hamlet se ferește în mod repetat de provocarea vieții lui — răzbunarea pentru uciderea tatălui — dar aceasta revine pentru a-l bântui în forme din ce în ce mai crunte. Don Quijote nutrește o viziune plăcută a lumii ca fiind un loc demn și corect, dar atât de puternică este această viziune, încât până la finalul cărții izbutește să transforme, în mod misterios, chiar mediul material. În adâncul inimii sale, Faust știe ce ar trebui să facă, dar fiindcă nu procedează așa, ordinea providențială a universului îl pedepsește. Eroul lui Tolstoi, Piotr, este chinuit de dragostea pentru Natașa, dar abia atunci când renunță la sentimentele pentru ea izbutește s-o cucerească.
Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă am introduce toate aceste opere literare — și de fapt întreaga literatură a lumii — într-un computer uriaș și am pune apoi următoarea întrebare: „Care sunt legile care determină dacă o viață este în esență fericită și împlinită?“ Rezultatul, bănuiesc, ar fi un set de legi care ar cuprinde aceste principii:
Dacă te ferești de o provocare, aceasta va reveni în viața ta sub o altă formă.
Întotdeauna atragi spre tine lucrul de care te temi cel mai mult.
Dacă alegi calea imorală, în cele din urmă vei plăti pentru acest lucru.
Dacă crezi ceva din toată inima, în cele din urmă credința va transforma lucrul în care crezi.
Pentru a păstra ceea ce iubești, trebuie să renunți la lucrul respectiv.
Acesta este tipul de lege care structurează literatura de calitate și, dacă citim Oedip Rege, Doctor Faustus, Regele Lear sau Middlemarch și simțim că, într-un sens profund și important, ceea ce susțin ele este adevărat, motivul e acela că funcționarea legilor pe care le ilustrează rezonează cu experiența noastră; altfel spus, ele descriu fidel traseul vieții umane.
Acum să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am introduce într-un computer uriaș toate datele științifice din lume și am pune apoi aceeași întrebare ca mai sus. Rezultatul obținut ar fi mult diferit:
Cea mai bună modalitate de a păstra ceva este să te străduiești din toate puterile și să nu renunți niciodată.
Nu poți transforma lumea gândind la ceea ce-ți dorești; trebuie să faci ceva concret în sensul respectiv.
Dacă poți evita să fii descoperit și pedepsit de semenii tăi, nu ai motive să crezi că o instanță superioară te va pedepsi.
Și așa mai departe. Implicația este clară și confirmă ceea ce am sugerat anterior. Atunci când încercăm să determinăm structura lumii obținem un set de legi complet diferit de cel la care ajungem dacă vrem să determinăm structura experienței.
Avem de-a face aici cu o distincție despre care a scris Tolstoi în eseul Despre viață. Deși aceleași legi operează în lumea fenomenelor exterioare și în cea a vieții noastre interioare, axate pe împlinire și sens, atunci când le privim separat ne apar mult diferite între ele. Pentru a cita cuvintele lui Abraham Isaac Kook, unul dintre marii cabaliști ai secolului XX și primul șef rabin al Palestinei: „Dumnezeu este revelat în simțămintele adânci ale sufletelor sensibile.“
Legile profunde pot fi percepute numai dacă privim evenimentele din lumea exterioară cu cea mai adâncă subiectivitate, așa cum o fac artiștii și misticii. Oare caracterul subiectiv al acestor legi, faptul că ele lucrează atât de aproape de centrul conștiinței, este cel care face să ne fie atât de greu să ținem seama de ele?
Poetul Rainer Maria Rilke scria aproape explicit despre aceste legi într-o scrisoare adresată unui tânăr poet aspirant: „Numai cel care este cu adevărat singur se supune legilor profunde, iar atunci când omul pășește spre o dimineață care abia ce începe sau privește spre înserarea plină de trăiri, și când simte ce are să se petreacă acolo, toate convențiile dispar în privința lui, așa cum dispar în privința unui om mort, deși el trăiește viața în deplinătatea ei.“ Rilke folosește aici un limbaj poetic prin excelență, dar pare a confirma că aceste legi profunde pot fi sesizate numai dacă ne izolăm de orice altceva și ne concentrăm asupra lor timp îndelungat, cu cele mai subtile și mai intense capacități de discernământ de care dispunem.
În timp ce scriam lucrarea de față, am întâlnit o tânără irlandeză mistică, Lorna Byrne Fitzgerald. Fata nu citise nimic din literatura aflată la baza acestei cărți și nici nu cunoscuse vreo persoană care să-i fi putut comunica asemenea idei; extraordinarele ei cunoștințe despre lumile spirituale proveneau din experiența personală directă. Lorna îl întâlnește pe Mihail, arhanghelul Soarelui, și l-a văzut pe arhanghelul Gavriil în forma Lunii, divizat în jumătate și totuși strâns laolaltă și în mișcare, spune ea, ca întoarcerea paginilor într-o carte. Mi-a povestit că pe câmpul de lângă casă a văzut grupul de spirite al ferigii în forma ferigii, dar cu elemente umanoide. Îl întâlnește de asemenea pe Ilie, care a fost odinioară om cu spiritul unui înger și pe care l-a zărit mergând pe apă. Există, prin urmare, o metodă de percepție alternativă și o dimensiune paralelă ce acționează în dimensiunea noastră.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, creaturi străvechi au început să se agite în măruntaiele Pământului, pentru a se apropia treptat de locul stabilit. Încarcerați de la prima conflagrație în Ceruri, mâncătorii de conștiință porniseră din nou la drum.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
