Nisargadatta Maharaj – Ce se întâmplă după moarte?

Sunteți îngrijorat de ceea ce vi se va întâmpla după moarte. Nu este nevoie. Ceea ce vi se va întâmpla atunci este exact ceea ce vi s-a întâmplat înainte de naștere. Nu exista un “eu” care să fie preocupat de ceva înainte de naștere și nici nu va exista după moarte. Visul care a început odată cu nașterea se va fi încheiat odată cu moartea.

Nu-ți face griji, fii fericit, trăiește-ți viața clipă de clipă!

Nu există creație

“Nu există nici creație, nici dizolvare”, spunea Ramana Maharshi. “De la început nimic nu există”, a spus Hui Neng, acum 1300 de ani.

Oameni de știință precum Louis de Broglie și Schrodinger par să fi demonstrat matematic – și în laborator – că nu există nimic real care să existe, nimic absolut care ar putea exista: “Masa pare a fi doar rezistența la schimbare (la mișcarea energiei), scăzând în volum în conformitate cu accelerația și crescând proporțional cu energia. Cu alte cuvinte, materia nu are o existență ca atare”.

Oamenii înțelepți, cu intuiție, i-au crezut pe Ramana Maharshi și Hui Neng. Ceilalți îi vor crede pe oamenii de știință.

Doar o reflecție

Trăindu-ne viețile ca entități separate, controlându-ne viețile și fiind responsabili pentru acțiunile noastre, “noi” nu suntem decât niște obiecte care pretind a fi Subiectul.

“Noi” nu suntem realitatea, nu suntem substanța, ci doar reflexiile ei, umbrele ei: substanța este acolo, în momentul respectiv, în realitate, ascunsă de noi de ecranul timpului.

“Viața” noastră în manifestare este o neînțelegere continuă prin care o umbră este confundată cu substanța, o reflexie cu imaginea ei, un ecou cu vocea ei.

Total Ascultare

Nu le cer vizitatorilor mei să accepte conceptul meu, ci mai degrabă să asculte ceea ce am de spus în mod direct și nu prin ecranul tradiției, obiceiurilor, prejudecăților, credințelor, dorințelor, poftelor și temerilor acumulate. Tot ce le cer este să asculte în totalitate și apoi să testeze conceptul meu în focul propriei experiențe.

Descoperirea Sinelui

Ce este mai exact cunoașterea de sine? Cunoașterea de sine nu se poate întâmpla stând într-un colț și meditând despre mine însumi. Eu exist ca entitate individuală doar în relație cu oamenii, lucrurile și conceptele. Mă pot cunoaște pe mine însumi doar privindu-mă, observându-mă, studiindu-mi relațiile, precum și gândirea mea interioară. Orice altceva ar fi o abstracțiune. Trebuie să mă studiez așa cum sunt, nu așa cum aș vrea să fiu.

Tot ce trebuie să fac este să observ în oglinda relației atitudinea mea față de oameni, lucruri, idei și concepte. Fără a judeca, fără a aproba, fără a condamna. Tocmai această percepție se dovedește a fi acțiunea, începutul cunoașterii de sine.

Cunoașterea de sine nu este un proces de acumulare. Este un proces de descoperire, nu de judecată, în relații. Înseamnă observarea căilor minții, a modului în care ne privim vecinii, a modului în care ne purtăm cu oamenii pe care îi simpatizăm și pe care nu îi simpatizăm. Toate aceste lucruri sunt ca niște oglinzi în care poate fi văzut adevăratul sine și, dacă cineva este vigilent, este uimit să descopere totul din nou de la o clipă la alta.

Receptivitate

Mintea care este capabilă de înțelegere, de intuiție, trebuie să fie în mod necesar liberă de toate cunoștințele acumulate, de tradiții, superstiții, scăpări. Numai atunci poate exista receptivitate, rezonanță la ceea ce se aude. Și atunci vom fi liberi: va rezulta o atitudine de detașare față de bagajul acumulat.

Îmbunătățire de Sine

Jiddu Krishnamurti ne spune că: “Eul devine extraordinar de important odată cu ideea de autoperfecționare.” În acest moment, se ridică o întrebare valabilă. Nu ar trebui să încercăm să ne autodepășim? Există o mare înțelepciune în spatele acestei afirmații și se cuvine să aflăm ce a avut în minte.

O persoană își risipește o mulțime de energie în conflictul dintre “ceea ce este” și “ceea ce ar trebui să fie”. Ego-ul nu este capabil să înfrunte “ceea ce este” și proiectează un “ceea ce ar trebui să fie” ca o cale de scăpare. Aceasta este ceea ce Krishnamurti ne spune să evităm. El ne cere să înfruntăm “ceea ce este” și să investigăm dacă “ceea ce ar trebui să fie” este valabil. Atunci când ne confruntăm cu “ceea ce este” trebuie să fim total sinceri: aceasta înseamnă să uităm de condiționarea noastră ca hinduși, creștini, budiști și să ne confruntăm cu “ceea ce este” ca ființă umană totală, conștiința totală. Și apoi există posibilitatea mai mare că nu a existat niciodată o întrebare despre “ce-ar trebui să fie”.

Inteligent din punct de vedere integru

Cunoașterea, ca atare, poate fi un impediment definitiv în calea înțelegerii Adevărului. Atunci când cineva spune “știu”, înseamnă pur și simplu că are informații – recunoașterea unui fapt sau a unei experiențe pe care a avut-o. Acumularea constantă de informații, dobândirea de diverse concepte, toate acestea constituie afirmația “știu”. Atunci când o analizezi, o cercetezi cu atenție, îți vei da seama că însăși afirmația ‘Știu’ este, de fapt, un zid care te separă de ‘celălalt’. În spatele acelui zid, ați căutat confort și siguranță și, astfel, v-ați făcut mai puțin capabili să primiți înțelegerea.

Întrebarea este dacă este posibil ca mintea să se elibereze de informațiile și credințele acumulate, care ne țin închiși și incapabili de a rezona cu exteriorul. Cel care dorește cu adevărat să descopere Adevărul trebuie să se confrunte cu problema cunoașterii și a credinței, aplicată în egală măsură conceptelor religioase și filosofice, dar și expertizei oamenilor de știință, tehnicienilor și reformatorilor.

A gândi dintr-o convingere sau dintr-o concluzie nu înseamnă deloc a gândi clar. O minte care poate fi receptivă și deschisă la Adevăr trebuie neapărat să fie liberă de condiționarea unui set de convingeri. Pentru a ieși din închisoarea pe care ne-am creat-o singuri, este nevoie în mod evident de o intenție profundă de a înțelege, nu doar de o curiozitate inutilă. Numai dacă suntem capabili să lăsăm deoparte bagajul greu de informații, credințe și concepte, ne putem aștepta să avem libertatea unei minți liniștite. Dorința profundă de a înțelege aduce liniștea minții: nu există absolut niciun efort, niciun conflict implicat, în înțelegere. Există un sentiment distinct de ușurare de povara efortului de a căuta ceva, dar mintea nu este plictisitoare, ea este pur și simplu liniștită, fără nicio presiune pentru a fi liniștită.

Atunci când mintea este liberă de influența trecutului, atunci, în acea vedere, există transformare – Adevărul – în care cunoașterea nu joacă niciun rol. Înțelepciunea – Inteligența – Înțelegerea apare atunci când cunoașterea cu continuitatea ei ia sfârșit.

Cunoașterea, oricât de vastă și de profundă ar fi, nu indică neapărat înțelepciunea: conștientizarea sensibilă a totalității vieții – problemele, mizeriile, contradicțiile, întreaga gamă de opoziții polarizate, interconectate, care stau la baza vieții și a trăirii. Ea ne oferă expertiză în domenii limitate, dar nu reușește să ne facă inteligenți în mod integral, total conștienți de întregul proces al vieții.

Imagini ale minții

Relația dintre fiecare “eu” și “celălalt” – baza însăși a vieții și a trăirii – se bazează pe mecanismul de apărare care formează imagini. Fiecare dintre noi își construiește o imagine a “celuilalt” și a lui însuși, iar aceste două imagini sunt cele care interacționează, nu ființele umane în sine. Percepția noastră nu se face doar cu simțurile, ci și cu mintea gânditoare, care este puternic condiționată. Astfel, percepția intelectuală este doar parțială, iar toate relațiile noastre sunt imaginare.

Doar atunci când înțelegem cu adevărat acest lucru, există posibilitatea absenței oricărui conflict… un sentiment de fraternitate universală. Aceasta înseamnă acceptarea totală a faptului că fiecare ființă umană este un instrument neajutorat, programat în mod unic, prin care viața se desfășoară conform Legii cosmice. Numai atunci poate exista iubire între “eu” și “celălalt”.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.