Dr. Henry G. Bieler – Glandele endocrine: a treia linie de aparare impotriva bolii

Rolul ficatului este de o importanţă colosală pentru sănătate. Cînd el nu-şi mai îndeplineşte rolul de filtru, substanţe toxice pătrund în circulaţia generală. Atunci glandele endocrine – a treia linie de apărare împotriva bolii – sînt stimulate şi supra-activate într-un efort curajos de a ajuta corpul să neutralizeze şi să elimine produselel iritante ale unei digestii proaste a proteinelor, zaharurilor şi grăsimilor.

Pentru a înţelege cum acţionează aceste uimitoare glande endocrine, este idispensabil să cunoaştem structura şi activitatea lor. Aceste mici bucăţi de ţesut sînt numite endocrine sau cu secreţie internă. Ele diferă de glandele cu secreţie externă (transpiraţia sau lacrimile) pentru că deversează substanţa caracteristică pe care o produc direct în sînge în loc să o îndrepte spre exterior cu ajutorul unui tub sau a unui canal. Substanţele caracteristice secretate de glandele endocrine sînt numite hormoni, fiind calificate în acelaşi timp şi ca: “mesageri biochimici” ai sîngelui. Hormonii, chiar şi în cantitate infimă, sînt de o putere inimaginabilă. Ei conduc şi regularizează o mare parte a subtilei activităţi a vieţii.

Deşi mai există şi altele, cele trei glande care ne interesează aici sînt: 1) capsulele suprarenale; 2) glanda tiroidă; 3) glanda pituitară.

Aceaste glande cu o putere extraordinară uimesc mai ales prin micimea lor. Glanda tiroidă, cea mai voluminoasă, cîntăreşte aproximativ treizeci de grame. Capsulele suprarenale sînt aproape de mărimea unui bob de fasole; hipofiza nu măsoară decît cincisprezece milimetri lungime şi este totuşi regulatorul celorlalte glande, avînd în acelaşi timp şi importante funcţii proprii.

Oricît de mici ar fi aceste glande, rolul lor în starea de sănătate sau de boală este totuşi preponderent. Doctorul Lewellyn Barker a rezumat perfect influenţa lor: “Statura noastră, forma feţei noastre, lungimea braţelor şi a picioarelor, forma bazinului nostru, culoarea şi consistenţa pielei noastre, cantitatea şi repartiţia grăsimii noastre subcutanate, densitatea şi distribuţia părului nostru şi a celorlalte pilozităţi, tonicitatea muşchilor noştri, sunetul vocii noastre, volumul larinxului nostru şi emoţiile pe care le trădează aspectul nostru exterior, toate acestea depind, într-o mare măsură, de gradul de funcţionare, în timpul dezvoltării corpului, al glandelor endocrine.”

CAPSULELE SUPRARENALE:

GLANDELE CARE FAC POSIBILĂ OXIDAREA

Este în afară de orice îndoială că suprarenalele sînt glandele cele mai indispensabile menţinerii vieţii şi sănătăţii. Ele sînt plasate chiar deasupra rinichilor şi se compun din două părţi: un strat intern, sau medular şi un strat extern, numit cortex.

Cortexul este parte integrantă a sistemului simpatic care controlează şi regularizează numeroase funcţii conştiente şi inconştiente. Numeroasele sale raporturi cu plexul solar au fost pe deplin identificate. Cînd fetusul are şapte luni, capsulele suprarenale au aceeaşi mărime ca şi rinichii. La naştere sînt numai puţin mai mici iar apoi se reduc treptat atît de mult încît, la persoanele în vîrstă, pot fi cu greu distinse atunci cînd se fac autopsii. Este stabilit că viaţa omului este imposibilă fără secreţia suprarenală în fluxul sanguin. Medicii cunosc foarte bine moartea subită datorată unei hemoragii interne în glandele suprarenale ca şi moartea lentă a celor atinşi de maladia lui Addison (deteriorarea cronică a capsulelor suprarenale),

Intreaga chimie a corpului uman depinde de procesul de oxidare. Secreţia glandelor suprarenale este hormonul care permite oxidarea celulelor. De ea depinde întreţinerea arderilor. Ar fi fără îndoială semn de îngîmfare să pretindem că toate funcţiile fizice şi chimice ale capsulelor au fost descoperite, dar putem întocmi lista celor mai importante care au fost studiate şi recunoscute pînă astăzi:

1. Controlul oxidării tuturor celulelor comandînd:

a) energia nervoasă (oxidarea fosforului în creier şi în ţesuturile nervoase)

b) energia fizică şi temperatura (oxidarea carbonului în muşchi)

c) funcţionarea unor organe speciale (oxidarea ficatului şi a rinichilor)

d) viaţa fiecărei celule (imposibilă în lipsa oxidării)

2. Controlul tonusului:

a) muşchilor dependenţi de voinţă (forţa corporală)

b) muşchilor cardiaci (circulaţie, tensiune)

c) muşchilor cu contracţie involuntară (reflexe).

3. Controlul cantităţii de globule din sînge, roşii şi albe.

4. Controlul puterii de coagulare a sîngelui (în colaborare, probabil, cu glandele paratiroide)

5. Controlul gradului de imunizare a corpului.

6. Controlul nivelului de sedimentare al globulelor roşii.

GLANDA TIROIDĂ REGULATORUL CADENŢEI

“Jean este energic şi dinamic ca mine, îmi spune, mîndră, mama lui, dar Mărie este calmă şi înceată ca tatăl ei. Asta nu e o problemă de glande, doctore?”

Nu tocmai. Şi alţi factori complexi sînt implicaţi, dar este probabil că metabolismul Măriei să difere de cel al lui Jean. Iar glanda responsabilă pentru această diferenţă, invitînd sau la hoinăreală sau la repezeală, este glanda tiroidă. Situată la baza gîtului, chiar deasupra mărului lui Adam, avînd forma unui fluture, ea se compune din doi mici lobi uniţi printr-un istm. Deşi numele i-a fost dat în 1656 (de la un cuvînt grec însemnînd scut), ea nu a fost studiată îndeaproape decît în ultimii patruzeci de ani. In afară de rolul ei în reproducerea celulară, mai putem cita printre funcţiile ei principale:

Oxidarea ţesuturilor,

Repararea ţesuturilor afectate,

Asimilarea zahărului,

Controlul ritmului cardiac,

Activitatea cerebrală şi senzuală,

Creşterea normală a celulelor.

GLANDA PITUITARĂ SAU HIPOFIZA

Medicul roman Galen, unul dintre fizicienii cei mai vestiţi ai antichităţii, îşi făcuse o idee ciudată despre funcţionarea hipofizei. El credea că această glandă foarte importantă acţiona ca un filtru prin care impurităţile erau descărcate din creier în gît. Timp de cincisprezece secole, medicii au acceptat această curioasă eroare. Chiar şi în zilele noastre nu se ştie mare lucru despre activitatea glandei pituitare, iar complexitatea ei este atît de mare încît şi cei mai îndemînatici endocrinologi se rătăcesc în labirintul acestei glande minuscule. Deşi departe de a fi pe deplin lămuriţi asupra activităţii ei, medicii o consideră un organ excepţional. Dacă li s-ar cere să numească rolul ei cel mai important, ar fi la fel de stînjeniţi ca nişte copii în faţa unei vitrine pline cu jucării.

Avînd forma unei cireşe atîrnate de codiţa ei, hipofiza este situată în cutia craniană, la baza creierului. Ea stă într-o cavitate osoasă, numită sella tursica (şaua turcească), situată în spatele globilor oculari. Ca “maistru”, ea are în special funcţia de a stimula celelalte organe ale sistemului glandular în activităţile şi în secreţiile lor. Se compune din trei părţi. Partea anterioară, a cărei funcţie este specific glandulară, îşi varsă secreţia în fluxul sanguin, iar hormonul ei:

1. – determină talia şi volumul corpului,

2. – determină gradul de inteligenţă al individului,

3, – controlează funcţiile sexuale într-un mod care nu a fost încă stabilit.

Partea centrală a hipofizei conţine canalele intermediare, mărginite de celule nervoase speciale care controlează fluxul sanguin şi descoperă acolo otrăvurile împotriva cărora alertează un mecanism de apărare.

Partea posterioară, bogată în celule nervoase înalt specializate, face de fapt corp comun cu creierul. Celulele ei sînt bogate în hormoni care stimulează sistemul simpatic, provocînd astfel o creştere a tonusului şi a forţei de contracţie a muşchilor netezi.

Am trecut în revistă cîteva dintre activităţile celor trei glande endocrine. Dar cum pot ele juca rolul unei a treia linii de apărare împotriva bolii?

Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne întoarcem la glanda pituitară, supranumită “cîinele de pază” al corpului dar şi “centrala sa telefonică”. Această glandă minusculă este de o importanţă capitală pentru bună-starea corpului uman. Natura a adăpostit-o foarte înţelept în adîncul cutiei craniene.

Partea medie a acestei glande este bogată în vase sanguine mărginirte de celule nervoase terminate cu cili. Aceşti cili sînt nişte detectori care controlează chimia circulaţiei sanguine. Atunci cînd în fluxul sanguin care trece sînt prezente toxine, este emis un semnal de alarmă care ajunge la glanda tiroidă şi lă capsulele suprarenale, care constituie, împreună cu hipofiza, cea de-a treia linie de apărare împotriva bolii.

La nevoie, hipofiza avertizează tiroida şi suprarenalele să înceapă să debaraseze sîngele de materiile sale toxice. In caz de urgenţă, tiroida va dirija această eliminare spre piele şi spre membranele mucoase şi seroase; suprarenalele o vor face spre rinichi şi intestine.

Astfel, în cazul unei bronşite pulmonare, eliminarea toxinelor se face printr-o exudaţie cataroasă prin membrana mucoasă care bordează bronhiile. Tuşea violentă, caracteristică acestei boli, este un efort natural pentru a elimina materia toxică. După o atare criză, plămînii rămîn iritaţi mai multe zile.

Aţi văzut cu toţii persoane ale căror figuri şi gît erau marcate de guşă. Una dintre pacientele mele, o femeie de 58 de ani, păstra urmele acestui rău. Se plîngea de o mare slăbiciune generală, de transpiraţie abundentă, de puls prea rapid, de membre umflate. Tip clasic de guşă exoftalmică, glanda ei tiroidă fusese supra-activată ca urmare a unei toxemii. Tratamentul consistă în neutralizarea toxemiei. Asemenea cazuri sînt greu de vindecat şi necesită un repaus îndelungat la pat. Natura regimului depinde de starea bolnavului şi de capacitatea sa digestivă. In acest caz precis pacienta a trebuit să stea la pat şase săptămîni iar regimul consta în lapte crud şi în legume nefăinoase şi fierte. Cantitatea de lapte era fixată în fiecare zi in funcţie de starea bolnavei. Vindecarea a fost completă.

Aş vrea, încă o dată, să insist asupra faptului că modul în care se operează eliminarea va depinde de forţa relativă a glandelor endocrine. Dacă tiroida este cea mai puternică, eliminarea are toate şansele să se producă prin epidermă sau prin mucoase; dacă predomină suprarenalele, eliminarea se face prin rinichi sau prin intestine, în afară de cazul în care materiile toxice nu sînt literalmente arse prin hiper-oxidare în ficat, provocată de o sensibilă ridicare a temperaturii corpului, sau febră.

Forţa comparativă a glandelor cu secreţie internă depinde de doi factori principali: ereditatea şi starea acestor glande în urma unor tulburări chimice sau emoţionale. Aceea dintre glande care dispune de cea mai mare vigoare în momentul crizei va determina calea prin care otrăvurile vor fi eliminate. Este bine însă să subliniem că o întrebuinţare prea frecventă a aceloraşi căi duce la atrofierea sau la degenerescenţa acestor ieşiri ca şi la epuizarea progresivă a glandelor.

Atunci cînd omul nu depăşeşte limitele naturale cu privire la excesele de ordin alimentar şi emoţional, ficatul, cum am văzut deja mai înainte, acţionînd ca o a doua linie de apărare, este în măsură să menţină pură circulaţia generală. In asemenea condiţii utopice ne-am putea închipui că boala ar fi o imposibilitate. Cu alte cuvinte, individul, în astfel de condiţii, ar fi imunizat împotriva bolii.

Dr. Henry G. Bieler – Ficatul: a doua linie de aparare impotriva boliiE –

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.