Rudolf Steiner – Misterul Numerelor și Evoluția Umană
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Secretul numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, implicit cea a lui Dionysos. Celui care nu ştie să descifreze taina numerelor nu îi este dat să citească scrierile oculte. Apariţia numerelor în scrierile religioase are ca fundament un sens foarte profund. Şcoala lui Pitagora este şi ea fondată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, atunci trebuie ca la interpretarea scrierilor oculte să atribuim literei o valoare foarte precisă, altfel riscăm să vedem în acest text spiritul pe care noi vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia după Ioan găsim multe numere cu semnificaţie ocultă. În conferința a cincea am vorbit despre cele trei femei care se aflau la piciorul crucii, despre Fecioara-mamă Sophia, despre Maria şi despre Magdalena. În conferinţa de astăzi vom lua ca punct de plecare o altă abordare privitoare la numere.
Să ne aducem aminte mai întâi discuţia lui Christos Iisus cu samarineanca (capitolul 4, 7 şi urm.). Christos spune cuvintele pline de semnificaţie: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este soţul tău.” Şi cifra cinci revine cu prilejul vindecării celui bolnav de 38 de ani (capitolul 5, 5). Scăldătoarea Betezda are cinci porticuri. Să examinăm mai din aproape semnificaţia acestui număr mistic cinci. Să privim fiinţa umană în relaţia cu dezvoltarea omenirii. Aşa cum am văzut, omul este alcătuit din nouă elemente care sunt reductibile la şapte. În timpul evoluţiei omului aceste şapte corpuri ajung treptat să se dezvolte. La omul actual încă nu sunt dezvoltate toate cele şapte elemente. Omul obişnuit a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul conştienţei; Sinea spirituală nu este decât la începutul dezvoltării sale. Să ne întoarcem la punctul evoluţiei omeneşti în care omul a învăţat să-şi spună sieşi „Eu”. Acest moment a fost precedat de epoca atlanteeană, în care omul era încă dotat cu forţe de clarvedere crepusculară. În regiunea Atlantidei care corespunde Irlandei actuale locuia un popor atlanteean ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin suprapunerea capului eteric şi a celui fizic.
Acest popor era atunci cel mai dezvoltat şi destinat să devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un spirit deosebit de evoluat, a condus acest grup spre est, prin Rusia actuală, către centrul Asiei, în regiunea actualului deşert Gobi. Aici a fost fondată o colonie de unde au fost trimise, în diverse direcţii, grupuri care au difuzat cultura acestora. Faptul s-a produs în perioada în care continentul atlanteean era în curs de a se scufunda. Africa şi Europa actuală apăreau treptat din valuri. Un alt grup de atlanteeni a emigrat către vest, alcătuind populaţia autohtonă pe care au întâlnit-o europenii când au redescoperit America. Un alt grup a emigrat către nordul Europei. Toate aceste grupuri au păstrat amintirile lor clarvăzătoare în legendele şi miturile vechi. Când vom înţelege odată în mod just aceste mituri, multe puncte obscure ale istoriei omenirii vor fi elucidate. Numai că aceste legende şi mituri nu trebuie abordate într-un mod pedant. Trebuie să ştim în ce mod complex au lucrat experienţele de clarvedere şi fantezia la crearea acestor vechi legende. Pe vremea în care în personalitate se făceau simţite primele licăriri ale Eului omul trăia mult mai intens în mediul său înconjurător decât mai târziu. De asemenea, el percepea mult mai puţin contururile exterioare ale obiectelor din jurul său şi mult mai mult proprietăţile lor interne, relația lor în raport cu el, dacă ele îi erau utile sau nocive, prietenoase sau ostile. Cu cât Eul se includea mai mult în personalitatea omului, cu atât se atenuau facultăţile lui de clarvedere, în timp ce formele lumii exterioare deveneau mai precise pentru ochiul fizic. Când conştientizăm aceste fapte înţelegem uşor ce puternice transformări a provocat apariţia Eului. Înainte vreme omul nu-şi vedea nici măcar propriul său corp. Acum el începe să-l desemneze drept Eul său.
Spre sfârşitul ei, Atlantida era un ținut al negurilor, acoperită de ceţuri groase; nu exista o alternanţă ploaie-strălucire a soarelui, nici nu apărea curcubeul. Acesta s-a putut forma abia în perioada postatlanteeană, când masele de cețuri s-au împrăştiat. Acest eveniment a rămas viu în conştienţa poporului prin legenda lui Heimdall şi istoria lui Noe şi a arcei lui. Amintirea ținutului ceţurilor s-a păstrat în nord în denumirea de Niflheim, Nebelheim (literal „casa/sălaşul ceţurilor”). Impactul Eului asupra personalităţii omeneşti s-a păstrat, de asemenea, în legendele acestor popoare nordice, cum ar fi în „Legenda nibelungilor”. Eul este reprezentat aici prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în apă, însă el s-a condensat într-un inel, în comoara nibelungilor: Eul, răspândit până atunci în lumea întreagă, s-a comprimat în forma umană fixă, stabilă. În prelucrarea de către Wagner a acestei legende putem percepe foarte clar presimţirea inconştientă a artistului creator. Wagner nu avea o conştienţa deplină a ceea ce crea în opera sa, însă pe el îl călăuzea o ştiinţă subconştientă. Astfel, el a putut să exprime trezirea conştienţei Eului în punctul de orgă care traversează întreaga uvertură a operei sale „Aurul Rinului”.
Pe de altă parte, undeva în Orientul Îndepărtat, sub conducerea unei individualităţi evoluate, s-a născut prima civilizaţie despre care mărturisesc vechile Vede. Prima iradiere a acestei culturi s-a făcut către sud, prin civilizaţia protoindiană. În vechile mituri şi legende indiene, în documentele religioase s-au păstrat relatări ale acestor fapte; ele pot fi citite de clarvăzători. Multe din contradicţiile aparente se dovedesc a fi adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase încă amintirea vechii clarvederi şi resimţise o profundă nostalgie după ea, ca după un bun preţios pe care l-ai pierdut. Oamenii erau încă atât de puternic pătrunşi de realitatea lumii spirituale încât numeau lumea fizică maya, iluzie. De aceea ei căutau să regăsească acest bun pierdut întorcându-şi fără încetare privirea de la lumea fizică pământească spre spiritual. Aceasta este originea exerciţiilor yoga, care încearcă să îi introducă în lumea spirituală printr-o diminuare a conştienţei. Aceşti oameni voiau să revină la vechea stare crepusculară; ei căutau drumul înapoi spre paradisul pierdut. De-a lungul întregii ere altlanteene lumea le-a apărut oamenilor în contururi vagi. Atlanteenii trăiau încă cu precădere în lumea spirituală. Întreaga eră postatlanteeană nu reprezintă pentru cercetătorul spiritual decât o cucerire progresivă a planului fizic. Prima civilizaţie postatlanteeană, cea indiană, avea încă un simţ slab dezvoltat pentru ceea ce se petrecea în exterior în natura fizică, care pentru iniţiaţi era pură iluzie, de care ei încercau să scape pentru a ajunge la singura realitate, realitatea spirituală.
A doua iradiere a fost civizilaţia protopersană. Persanul se apropie deja mai mult de lumea exterioară decât indianul; el cunoştea fenomenele binelui şi răului, reprezentate prin zeii Ormuzd şi Ahriman. El caută să se unească cu primul pentru a-l combate pe cel de al doilea. Pământul este pentru el un câmp de activitate în scopul inserării spiritului în existenţa fizică. A treia epocă de civilizaţie este cea egipto-asiro-caldeo-babiloniană. Omul a făcut un pas mai departe în cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică era încă un câmp de activitate nediferenţiat. Acum omul îşi orientează deja ştiinţa sa pentru a pune în slujba lui forţele pământului. El cunoaşte geometria şi o foloseşte pentru a parcela şi a împărţi teritoriul. Privirea sa se ridică şi dincolo de pământ, către stele, astfel luând naştere astronomia.
A patra perioadă de civilizație este cea greco-latină. Dacă până atunci, prin ştiinţă, omul s-a ocupat de cultura exterioară, acum omul introduce propriul său interior, specificul uman, în materie. În operele de artă pe care el le creează vedem exteriorizată propria sa formă; în dramele şi epopeile pe care le compune sunt descrise propriile sale însuşiri psihice. Romanul este cetăţeanul care proiectează în afară propria sa legitate, dând naştere statului şi jurisprudenţei.
În decursul celei de a cincea epoci, în care trăim actualmente, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare. Epoca noastră este expresia celei mai profunde adânciri a spiritului în materie, de la epoca atlanteeană încoace. Această coborâre era necesară pentru ca omul să poată progresa. Abia după această adâncire totală a spiritului în materie se poate începe reurcarea. Epoca noastră a dezvoltat în mod deosebit spiritul ştiinţific, cu ajutorul căruia stăpânim cele mai diverse forţe ale naturii. Odinioară, pe timpul în care omul măcina cerealele în mod primitiv între două pietre, nu era nevoie decât de puţină forţă spirituală pentru a-şi asigura micile nevoi ale traiului. În ziua de astăzi este cu totul altfel. Gândiţi-vă doar la consumul enorm de forţă spirituală necesar pentru satisfacerea nevoilor materiale ale omului modern. Avem locomotive, nave cu aburi, telefon, lumină electrică. O enormă cantitate de forţă spirituală ce a fost cheltuită şi introdusă aici, în materie. În schimb, interesele spirituale ale omului trec cu totul pe planul secund. Vedem astfel că întreaga evoluţie spirituală postatlanteeană a omenirii înseamnă o coborâre a spiritului uman în materie. Scopul acestei coborâri este însă acela de a birui materia, acest mare adversar al spiritului. Căci după cea mai profundă coborâre trebuie să înceapă acum o urcare către viaţa spirituală conştientă.
Ne putem reprezenta cursul istoriei în epoca postatlanteeană prin curba următoare.
Secretul numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, implicit cea a lui Dionysos. Celui care nu ştie să descifreze taina numerelor nu îi este dat să citească scrierile oculte. Apariţia numerelor în scrierile religioase are ca fundament un sens foarte profund. Şcoala lui Pitagora este şi ea fondată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, atunci trebuie ca la interpretarea scrierilor oculte să atribuim literei o valoare foarte precisă, altfel riscăm să vedem în acest text spiritul pe care noi vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia după Ioan găsim multe numere cu semnificaţie ocultă. În conferința a cincea am vorbit despre cele trei femei care se aflau la piciorul crucii, despre Fecioara-mamă Sophia, despre Maria şi despre Magdalena. În conferinţa de astăzi vom lua ca punct de plecare o altă abordare privitoare la numere.
Să ne aducem aminte mai întâi discuţia lui Christos Iisus cu samarineanca (capitolul 4, 7 şi urm.). Christos spune cuvintele pline de semnificaţie: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este soţul tău.” Şi cifra cinci revine cu prilejul vindecării celui bolnav de 38 de ani (capitolul 5, 5). Scăldătoarea Betezda are cinci porticuri. Să examinăm mai din aproape semnificaţia acestui număr mistic cinci. Să privim fiinţa umană în relaţia cu dezvoltarea omenirii. Aşa cum am văzut, omul este alcătuit din nouă elemente care sunt reductibile la şapte. În timpul evoluţiei omului aceste şapte corpuri ajung treptat să se dezvolte. La omul actual încă nu sunt dezvoltate toate cele şapte elemente. Omul obişnuit a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul conştienţei; Sinea spirituală nu este decât la începutul dezvoltării sale. Să ne întoarcem la punctul evoluţiei omeneşti în care omul a învăţat să-şi spună sieşi „Eu”. Acest moment a fost precedat de epoca atlanteeană, în care omul era încă dotat cu forţe de clarvedere crepusculară. În regiunea Atlantidei care corespunde Irlandei actuale locuia un popor atlanteean ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin suprapunerea capului eteric şi a celui fizic.
Acest popor era atunci cel mai dezvoltat şi destinat să devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un spirit deosebit de evoluat, a condus acest grup spre est, prin Rusia actuală, către centrul Asiei, în regiunea actualului deşert Gobi. Aici a fost fondată o colonie de unde au fost trimise, în diverse direcţii, grupuri care au difuzat cultura acestora. Faptul s-a produs în perioada în care continentul atlanteean era în curs de a se scufunda. Africa şi Europa actuală apăreau treptat din valuri. Un alt grup de atlanteeni a emigrat către vest, alcătuind populaţia autohtonă pe care au întâlnit-o europenii când au redescoperit America. Un alt grup a emigrat către nordul Europei. Toate aceste grupuri au păstrat amintirile lor clarvăzătoare în legendele şi miturile vechi. Când vom înţelege odată în mod just aceste mituri, multe puncte obscure ale istoriei omenirii vor fi elucidate. Numai că aceste legende şi mituri nu trebuie abordate într-un mod pedant. Trebuie să ştim în ce mod complex au lucrat experienţele de clarvedere şi fantezia la crearea acestor vechi legende. Pe vremea în care în personalitate se făceau simţite primele licăriri ale Eului omul trăia mult mai intens în mediul său înconjurător decât mai târziu. De asemenea, el percepea mult mai puţin contururile exterioare ale obiectelor din jurul său şi mult mai mult proprietăţile lor interne, relația lor în raport cu el, dacă ele îi erau utile sau nocive, prietenoase sau ostile. Cu cât Eul se includea mai mult în personalitatea omului, cu atât se atenuau facultăţile lui de clarvedere, în timp ce formele lumii exterioare deveneau mai precise pentru ochiul fizic. Când conştientizăm aceste fapte înţelegem uşor ce puternice transformări a provocat apariţia Eului. Înainte vreme omul nu-şi vedea nici măcar propriul său corp. Acum el începe să-l desemneze drept Eul său.
Spre sfârşitul ei, Atlantida era un ținut al negurilor, acoperită de ceţuri groase; nu exista o alternanţă ploaie-strălucire a soarelui, nici nu apărea curcubeul. Acesta s-a putut forma abia în perioada postatlanteeană, când masele de cețuri s-au împrăştiat. Acest eveniment a rămas viu în conştienţa poporului prin legenda lui Heimdall şi istoria lui Noe şi a arcei lui. Amintirea ținutului ceţurilor s-a păstrat în nord în denumirea de Niflheim, Nebelheim (literal „casa/sălaşul ceţurilor”). Impactul Eului asupra personalităţii omeneşti s-a păstrat, de asemenea, în legendele acestor popoare nordice, cum ar fi în „Legenda nibelungilor”. Eul este reprezentat aici prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în apă, însă el s-a condensat într-un inel, în comoara nibelungilor: Eul, răspândit până atunci în lumea întreagă, s-a comprimat în forma umană fixă, stabilă. În prelucrarea de către Wagner a acestei legende putem percepe foarte clar presimţirea inconştientă a artistului creator. Wagner nu avea o conştienţa deplină a ceea ce crea în opera sa, însă pe el îl călăuzea o ştiinţă subconştientă. Astfel, el a putut să exprime trezirea conştienţei Eului în punctul de orgă care traversează întreaga uvertură a operei sale „Aurul Rinului”.
Pe de altă parte, undeva în Orientul Îndepărtat, sub conducerea unei individualităţi evoluate, s-a născut prima civilizaţie despre care mărturisesc vechile Vede. Prima iradiere a acestei culturi s-a făcut către sud, prin civilizaţia protoindiană. În vechile mituri şi legende indiene, în documentele religioase s-au păstrat relatări ale acestor fapte; ele pot fi citite de clarvăzători. Multe din contradicţiile aparente se dovedesc a fi adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase încă amintirea vechii clarvederi şi resimţise o profundă nostalgie după ea, ca după un bun preţios pe care l-ai pierdut. Oamenii erau încă atât de puternic pătrunşi de realitatea lumii spirituale încât numeau lumea fizică maya, iluzie. De aceea ei căutau să regăsească acest bun pierdut întorcându-şi fără încetare privirea de la lumea fizică pământească spre spiritual. Aceasta este originea exerciţiilor yoga, care încearcă să îi introducă în lumea spirituală printr-o diminuare a conştienţei. Aceşti oameni voiau să revină la vechea stare crepusculară; ei căutau drumul înapoi spre paradisul pierdut. De-a lungul întregii ere altlanteene lumea le-a apărut oamenilor în contururi vagi. Atlanteenii trăiau încă cu precădere în lumea spirituală. Întreaga eră postatlanteeană nu reprezintă pentru cercetătorul spiritual decât o cucerire progresivă a planului fizic. Prima civilizaţie postatlanteeană, cea indiană, avea încă un simţ slab dezvoltat pentru ceea ce se petrecea în exterior în natura fizică, care pentru iniţiaţi era pură iluzie, de care ei încercau să scape pentru a ajunge la singura realitate, realitatea spirituală.
A doua iradiere a fost civizilaţia protopersană. Persanul se apropie deja mai mult de lumea exterioară decât indianul; el cunoştea fenomenele binelui şi răului, reprezentate prin zeii Ormuzd şi Ahriman. El caută să se unească cu primul pentru a-l combate pe cel de al doilea. Pământul este pentru el un câmp de activitate în scopul inserării spiritului în existenţa fizică. A treia epocă de civilizaţie este cea egipto-asiro-caldeo-babiloniană. Omul a făcut un pas mai departe în cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică era încă un câmp de activitate nediferenţiat. Acum omul îşi orientează deja ştiinţa sa pentru a pune în slujba lui forţele pământului. El cunoaşte geometria şi o foloseşte pentru a parcela şi a împărţi teritoriul. Privirea sa se ridică şi dincolo de pământ, către stele, astfel luând naştere astronomia.
A patra perioadă de civilizație este cea greco-latină. Dacă până atunci, prin ştiinţă, omul s-a ocupat de cultura exterioară, acum omul introduce propriul său interior, specificul uman, în materie. În operele de artă pe care el le creează vedem exteriorizată propria sa formă; în dramele şi epopeile pe care le compune sunt descrise propriile sale însuşiri psihice. Romanul este cetăţeanul care proiectează în afară propria sa legitate, dând naştere statului şi jurisprudenţei.
În decursul celei de a cincea epoci, în care trăim actualmente, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare. Epoca noastră este expresia celei mai profunde adânciri a spiritului în materie, de la epoca atlanteeană încoace. Această coborâre era necesară pentru ca omul să poată progresa. Abia după această adâncire totală a spiritului în materie se poate începe reurcarea. Epoca noastră a dezvoltat în mod deosebit spiritul ştiinţific, cu ajutorul căruia stăpânim cele mai diverse forţe ale naturii. Odinioară, pe timpul în care omul măcina cerealele în mod primitiv între două pietre, nu era nevoie decât de puţină forţă spirituală pentru a-şi asigura micile nevoi ale traiului. În ziua de astăzi este cu totul altfel. Gândiţi-vă doar la consumul enorm de forţă spirituală necesar pentru satisfacerea nevoilor materiale ale omului modern. Avem locomotive, nave cu aburi, telefon, lumină electrică. O enormă cantitate de forţă spirituală ce a fost cheltuită şi introdusă aici, în materie. În schimb, interesele spirituale ale omului trec cu totul pe planul secund. Vedem astfel că întreaga evoluţie spirituală postatlanteeană a omenirii înseamnă o coborâre a spiritului uman în materie. Scopul acestei coborâri este însă acela de a birui materia, acest mare adversar al spiritului. Căci după cea mai profundă coborâre trebuie să înceapă acum o urcare către viaţa spirituală conştientă.
Ne putem reprezenta cursul istoriei în epoca postatlanteeană prin curba următoare.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
