Rudolf Steiner – Concordanta Bibliei cu cercetarea spirituala
Din cele ce s-au spus în ultimele zile şi mai ales ieri, ne este posibil să fixăm cu o oarecare exactitate perioada de evoluţie în care au loc evenimentele relatate de Geneză, sprijinindu-ne pe datele pe care ni le oferă Ştiinţa spirituală. Am arătat că începutul atât de maiestuos al Bibliei corespunde cu un moment pe care îl putem descrie astfel: în sânul masei comune de substanţe solare şi terestre se pregăteşte o scindare şi în timp ce aceasta are loc se petrec evenimentele pe care ni le descrie Geneza.
Geneza merge cu descrierea evenimentelor până în perioada lemuriană, în momentul când Luna, la rândul ei, se desprinde. Iar ceea ce Ştiinţa spirituală spune că s-a petrecut de la desprinderea Lunii, în cursul perioadei lemuriene şi până la începutul perioadei atlanteene, corespunde cu ceea ce Geneza arată că a avut loc după cele şapte zile ale Creaţiei.
Am atras deja atenţia asupra profundului sens pe care îl reprezintă acel text biblic în care se arată cum a fost natura corporală a omului impregnată cu ţărâna terestră supusă influenţei lunare.
Acest fapt se produce chiar în momentul când, în Cosmos, se înfăptuieşte înălţarea Elohimilor la conştienţa unică de Iahve-Elohim. Cu oarecare aproximaţie, putem presupune că această înălţare ar fi concomitentă cu momentul când Luna începe să-şi exercite acţiunea din afară asupra Pământului.
In această acţiune, se cuvine să vedem exprimându-se entitatea care înglobează totalitatea Elohimilor şi pe care o numim Iahve-Elohim. Se poate spune că acţiunea Lunii asupra Pământului corespunde la început cu momentul când substanţa terestră-lunară pătrunde în corpul omului, căruia până atunci nu i se dăduse decât un corp de căldură, cu momentul care este zugrăvit cu aceste cuvinte: „Iahve-Elohim a insuflat omului suflul divin şi omul a devenit un suflet viu, sau, mai exact spus, o fiinţă vie“ încă o dată trebuie să admirăm caracterul de nespusă exactitate şi de putere de expresie a cuvântului biblic .
Am atras atenţia asupra faptului că, pentru binele evoluţiei sale, omul a trebuit să aştepte, în stadiul de fiinţă spirituală, ca pe Pământ să se creeze condiţiile favorabile pentru a îmbrăca un corp şi a deveni o fiinţă matură. Dacă, nerăbdător, ar fi coborât mai devreme din starea sa spirituală într-o stare de corporalitate, mai ales în timpul evenimentelor care s-au petrecut în ziua a cincea a Creaţiei, nu ar fi putut deveni decât o fiinţă asemănătoare fizic cu acele entităţi care ne sunt descrise în Geneză ca trăind în aer şi apă.
Cum este prezentată această esenţă umană în Geneză? Ea este prezentată într-un mod remarcabil şi expresiile alese sunt atât de frapante, încât omul modem ar trebui să înveţe mult din ele. Ni se spune că fiinţele, respectiv sufletele-grupă care au coborât în materia terestră în ziua a cincea a Creaţiei, au devenit ceea ce numim noi astăzi fiinţe vii.
Omul nu a coborât atunci, şi chiar sufletele-grupă care se mai aflau încă în acel mare rezervor spiritual nu au coborât decât treptat. Şi nici în ziua a şasea a Creaţiei nu au coborât mai întâi decât speciile animale cele mai apropiate de om, cele care constituie în prezent propriu-zis mamiferele superioare, animalele Pământului.
Deci, în prima parte a ceea ce numim ziua a şasea a Creaţiei, omul nu coborâse încă în materia densă, căci dacă ar fi făcut-o, dacă ar fi primit atunci forţele terestre, ar fi devenit fizic asemănător cu animalele.
Dar mai întâi au coborât sufletele-grupă ale animalelor superioare şi au populat Pământul, au călcat pe sol, spre deosebire de cele care erau în aer şi în apă. Abia după aceasta, şi în mod treptat, s-au creat condiţiile favorabile pentru formarea germenilor omului de mai târziu.
Este momentul exprimat atât de magistral când se spune că Elohimii s-au pregătit să creeze omul terestru unindu-şi forţele şi acţiunile, aşa cum am mai arătat.
Omul terestru s-a născut din faptul că Elohimii şi-au pus la un loc diversele lor aptitudini pentru a coopera în realizarea unui scop comun. Omul a fost mai întâi scopul comun al Elohimilor.
Chiar şi în ziua a şasea a Creaţiei, omul nu era încă aşa cum se prezintă astăzi. Este un lucru pe care trebuie să-l avem bine întipărit în minte.
Corporalitatea sa fizică, aşa cum este în prezent, nu s-a format decât mai târziu, când Iahve-Elohim i-a suflat în faţă suflare de viaţă. Evenimentul descris ca fiind crearea omului de către Elohimi, în ziua a şasea, s-a produs înainte ca naturii sale corporale să-i fie impregnată tendinţa lunară de a se face ţărână.
Cum arăta, deci, omul căruia Elohimii i-au dat viaţă în perioada lemuriană?
Să ne amintim ceea ce se spune adeseori pentru a caracteriza omul actual, despre caracterul şi natura sa. Ceea ce numim corp fizic nu este asemănător la toate fiinţele umane decât în partea sa superioară. Dar prin caracterul său sexuat, fiinţele umane se deosebesc ca bărbat şi femeie.
Se ştie că cei care au un corp fizic masculin au corpul eteric de natură feminină, iar cei care au un corp fizic feminin au corpul eteric masculin. Aşa este împărţită astăzi umanitatea. Ce este exterior masculin este interior feminin şi ce este exterior feminin este interior masculin.
Această împărţire se datorează faptului că mult timp după crearea propriu-zisă apăruse o diferenţiere în corporalitatea omului. Această diferenţiere şi separare a omului în bărbat şi femeie nu exista când omul a fost creat, în ziua a şasea; fiinţele umane aveau toate aceeaşi corporalitate. Ne-am putea reprezenta cât de cât aceasta, dacă spunem că natura fizică era mai eterică, în schimb, natura eterică era mai densă decât în prezent.
Natura fizică densă, grea, de astăzi nu era chiar aşa de grea când Elohimii au format-o şi, dimpotrivă, natura eterică era mai densă decât în zilele noastre.
O diferenţiere şi o densificare spre fizic s-a produs mai târziu, sub influenţa lui Iahve-Elohim.
De altfel eram înclinaţi să nu considerăm omul creat de Elohimi ca având un caracter sexuat, ci ca o natură nediferenţiată; era atât masculin, cât şi feminin.
Omul care apare în momentul descris în Geneză prin cuvintele rostite de Elohimi: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, era în acelaşi timp şi masculin şi feminin.
Aceasta este şi semnificaţia originală a ceea ce în Bibliile moderne se traduce prin: „Şi Elohimii un făcut pe om bărbat şi femeie”.
Nu este vorba de o fiinţă de gen masculin şi de alta de gen feminin, ci de o singură fiinţă, nediferenţiată, bărbat şi femeie.
Ştiu că foarte mulţi exegeţi se împotrivesc acestei explicaţii şi au încercat prin argumente savante să ridiculizeze vechile comentarii care spuneau adevărul; ei resping ideea că omul creat de Elohimi după chipul şi asemănarea lor a fost în acelaşi timp bărbat şi femeie. Dar pe ce se sprijină aceşti exegeţi. In nici un caz pe o cercetare bazată pe clarvedere, căci aceasta nu ar spune niciodată altceva decât ceea ce am spus. Iar dacă se bazează pe o cercetare de natură exterioară, ar fi interesant de ştiut ce îi autorizează să adopte o altă interpretare. Ar trebui să se arate oamenilor în ce constau explicaţiile şi tradiţiile esoterice ale Bibliei.
Când însă s-a găsit, mai întâi, printr-o cercetare interioară, de clarvedere, ce s-a petrecut în realitate, textul biblic prinde viaţă şi se luminează, iar micile divergenţe care apar în tradiţie nu mai au însemnătate, pentru că ştim care este adevărul şi citim textul aşa cum se cuvine. Dar cu totul altceva este dacă se face un studiu filologic. Este bine să se ştie că până în primele secole ale creştinismului nici un text biblic nu era redactat aşa cum îl citim în zilele noastre. Mai întâi, se ştie, nu existau vocale în textul ebraic, apoi a trebuit să se facă separarea între cuvinte. Abia mult mai târziu s-au introdus nişte puncte care indicau, în textul ebraic, vocalele. Fără o pregătire în Ştiinţa spirituală, mă întreb cu ce drept s-ar putea da o interpretare a textului primitiv despre care să se afirme că este exactă.
Aşadar, opera de creaţie a Elohimilor apare ca un stadiu pregătitor în formarea omului. Toate fenomenele de natură organică pe care astăzi le grupăm sub denumirea de „reproducere” nu existau la om în acel timp, căci acesta avea încă o structură eterică, spirituală.
El se afla încă la un nivel superior şi, ca să spunem aşa, pe un plan mai elevat, mai spiritual. Abia prin acţiunea lui Iahve-Elohim a devenit omul o fiinţă terestră, dar această operă a fost precedată de un proces de creaţie progresivă de fiinţe din regnuri inferioare.
Animalele inferioare au primit viaţă printr-o creaţie, ca să-i spunem aşa, prematură. In textul ebraic există aceeaşi expresie pentru fiinţele vii din regnul animal şi pentru om, „nefeş“.
Dar cum se aplică pentru om?
In momentul când Iahve-Elohim apare şi face din om o fiinţă terestră, aşa cum este astăzi, se spune textual că Iahve-Elohim la impresionat cu „neşama“. Această impregnare, această suflare, de un caracter mai elevat, face din om o fiinţă vie deosebită.
Observaţi ce semnificaţie nespus de fecundă introduce Biblia în teoria evoluţiei. Ar fi, desigur, fără sens să negăm că omul, prin configuraţia sa exterioară, aparţine de regnul animalelor superioare.
Este un adevăr elementar scos în evidenţă de darwinism; dar faptul esenţial este că omul nu a devenit o fiinţă vie la fel ca animalele, o fiinţă al cărui caracter să corespundă numai conceptului de „nefeş“, ci a primit un element superior, compus din suflet şi spirit, ce fusese pregătit pentru el dinainte.
Aici putem face din nou o paralela între anticul învăţământ ebraic şi Ştiinţa spirituală.
Când vorbim de suflet, noi facem o deosebire între sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei.
Am văzut că toate trei s-au format în natura lor spirituală în timpul perioadelor care formează primele trei zile ale Creaţiei.
Atunci s-au format germenii lor.
Dar învelişul lor, îmbrăcămintea lor, corpul fizic care a primit amprenta sufletului şi a devenit expresia fizică a naturii interioare sufleteşti a omului, nu apare decât mult mai târziu.
Să reţinem încă o dată că mai întâi ia naştere elementul spiritual, apoi cel astral, care se condensează până la fizic-eteric, după care spiritul vine, se impregnează în materie şi ia forma suflului de viaţă.
Prin urmare, germenul pe care Iahve-Elohim îl depune în entitatea umană fusese format mai înainte în sânul Elohimilor.
Această sămânţă se sădeşte în natura corporală, care a fost şi ea modelată, la rândul său.
Este ceva ce vine omului din altă parte, de sus.
Şi prin faptul că „neşama“ a fost impregnată, sădită, în om, a devenit acum posibil ca în el să pătrundă ceea ce putem numi germenul „Eului“.
Aceste vechi expresii ebraice, „nefeş“ şi „neşama“ sau „ruah“ nu sunt altceva decât cele trei aspecte ale sufletului descrise de Ştiinţa spirituală.
„Nefeş“ corespunde sufletului senzaţiei, „ruah“ sufletului raţiunii, iar „neşama“ sufletului conştienţei.
Este fără îndoială că întreg acest proces evolutiv trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind deosebit de complex. Tot ce se referă la zilele Creaţiei este opera Elohimilor, înainte ca ei să se înalţe la conştienţa de Iahve-Elohim, şi trebuie să ne-o închipuim ca un fel de pregătire în regiunile spirituale cele mai înalte. Iar tot ce putem observa astăzi ca fiind de natură fizică în lume, nu apare decât prin acţiunea lui Iahve-Elohim.
Despre tot ce regăsim în Geneză, despre tot ce ne poate face să înţelegem natura intimă a omului şi pe care numai privirea unui clarvăzător o poate regăsi, despre toate acestea filosofii, greci aveau deja cunoştinţă prin iniţiaţii în Misterele lor.
Această cunoaştere o avea Platon şi chiar Aristotel, la care găsim conştienţa că omul nu a intrat în viaţă decât după ce a primit acea parte din natura sa compusă din spirit şi suflet, în timp ce speciile inferioare au urmat un alt proces de evoluţie.
Aristotel îşi reprezenta că animalele au devenit ceea ce sunt prin alte fenomene de evoluţie decât omul şi că, în momentul când forţele care acţionează în animal au devenit active, în acel timp, natura sprituală a omului plana încă în regiuni înalte, fără să coboare spre a îmbrăca un corp terestru.
Dacă nu era aşa, omul ar fi rămas la nivelul inferior al animalului. Fiinţa umană a trebuit să aştepte, iar când omul a apărut, a deposedat animalele inferioare de suveranitatea lor.
Aristotel întrebuinţează expresia „phtheiresthai“, ceea ce s-ar putea traduce astfel: Sigur, există în om, din punct de vedere exterior, aceleaşi funcţii naturale ca la animale, dar la acestea ele sunt suverane. La om, ele sunt detronate din suveranitaeta lor şi trebuie să asculte de un principiu mai înalt. Acest principiu este „phthekesthai“.
Acelaşi lucru găsim şi în povestirea biblică a Creaţiei. Când omului i se insuflă neşama, animalele inferioare îşi pierd suveranitatea, căci omul primea în sine ceva de o natură superioară, principiul Eului său; el devenea purtătorul Eului.
Dar prin aceasta natura sa, care înainte era mai eterică, se diferenţiază şi coboară cu o treaptă. Omul devine pe de o parte o fiinţă corporală, exterioară, iar pe de altă parte are o esenţă interioară, eterică.
Una se condensează, cealaltă se eterizează. Are loc în om acelaşi proces pe care l-am văzut deja în cursul evoluţiei. Am văzut că prin condensarea căldurii în aer se produce pe de altă parte o eterizare şi apare eterul de lumină; apoi, o dată cu condensarea aerului în apă, lumina se subtilizează în eter de sunet ş.a.m.d.
Acelaşi proces se produce în om la un grad mai înalt. Fiinţa umană masculin-feminină se diferenţiază în bărbat şi femeie. Această diferenţiere merge şi mai departe şi la fiecare dintre ei natura corporală se condensează şi mai mult spre formele exterioare, vizibile, iar natura eterică devine încă mai subtilă, se interiorizează şi rămâne invizibilă.
Vedem în acest proces chiar progresul pe care îl parcurge opera Elohimilor pentru a atinge stadiul de Iahve-Elohim. Omul, aşa cum se prezintă astăzi în faţa noastră, este opera lui Iahve-Elohim. Ceea ce numim ziua a şasea a Creaţiei se situează în perioada lemuriană, în care omul este o fiinţă masculin-feminină.
In Geneză, se vorbeşte şi despre a şaptea zi a Creaţiei, în timpul căreia Elohimii s-au odihnit. Cum trebuie să ne reprezentăm această relatare?
Ce înseamnă de fapt?
Nu ne putem face o imagine exactă în sensul Ştiinţei spirituale, decât dacă ne dăm seama că este chiar momentul când Elohimii se înalţă la Iahve-Elohim.
Şi nu trebuie, în nici un caz, să concepem pe Iahve-Elohim ca fiind o colectivitate de Elohimi, ci să înţelegem mai curând că Elohimii şi-au abandonat doar o parte din fiinţa lor acestei înalte Entităţi lunare, care este Iahve-Elohim, păstrând, în schimb, o altă parte a lor, prin care şi-au continuat propria lor evoluţie.
Aceasta înseamnă că activitatea lor nu a fost consacrată în întregime evoluţiei omului.
Dacă o parte a activităţii lor s-a exercitat pentru evoluţia omului şi a atins forma şi stadiul de Iahve-Elohim, o altă parte din natura lor nu a acţionat asupra Pământului, ci s-a consacrat evoluţiei lor proprii. Iată ce trebuie să înţelegem prin cuvântul „odihnă“ întrebuinţat în legătură cu activitatea pe Pământ pentru a denumi ziua de „sabat”, a şaptea zi a Creaţiei.
Mai rămâne un alt punct important de clarificat. Dacă tot ce am spus până acum este exact, trebuie să concepem omul căruia Iahve i-a insuflat propria sa esenţă, omul-Iahve, ca fiind descendentul imediat al fiinţei umane mai eterice, mai maleabile, creată în ziua a şasea a Creaţiei.
Este o succesiune în linie directă care merge de la acea fiinţă umană nediferenţiată, masculin-feminină, mai eterică, până la omul fizic, care reprezintă o condensare a naturii eterice, un urmaş al acestuia. Dacă vrem să facem o descriere a omului-Iahve, care trăieşte şi străbate perioada atlanteană, trebuie să spunem: Fiinţa umană creată de Elohimi în ziua a şasea a Creaţiei a evoluat spre omul unisexuat, Omul-Iahve.
Ceea ce găsim după cele şapte zile ale Creaţiei sunt urmaşii, descendenţii Omului-lahve, a aceluia care a fost creat în a şasea zi.
Povestirea biblică ne face o admirabilă descriere, în capitolul al doilea al Genezei, din care înţelegem că Omul-Iahve este, putem spune, un descendent al omului ceresc format de Elohimi în ziua a şasea a Creaţiei, al Omului-Elohim.
Tot aşa cum fiul descinde din tată, şi Omul-Iahve descinde din Omul-Elohim; este urmaşul acestuia.
Este ceea ce Biblia spune textual în versetul 4 din capitolul al doilea; nu cum sunt redactate traducerile modeme,ci aşa cum sună textul originar: „Ceea ce a urmat sunt urmaşii, descedenţii fiinţei cereşti”.
Dacă luăm Biblia aşa cum este redactată în prezent, veţi găsi această frază ciudată: „Ceea ce precede este obârşia cerului şi a pământului, când ele au fost create, când Domnul-Dumnezeu a făcut pământul şi cerurile”, în mod obişnuit, în traducerile curente Elohimii se numesc „Dumnezeu”, iar Iahve-Elohim se numeşte “omnul-Dumnezeu”. Domnul-Dumnezeu a creat, a făcut cerul şi pământul.
Vă rog să daţi atenţie acestui pasaj şi încercaţi să-i daţi un sens rezonabil. Mă întreb cine ar putea s-o facă. Cine crede aceasta, ar face bine să examineze mai de aproape textul biblic unde apare cuvântul ebraic „toledot“, care înseamnă „cei care vin după“, urmaşi, descendenţi.
Acest cuvânt se foloseşte şi în textul unde se vorbeşte despre descendenţii lui Noe. Geneza vorbeşte de Omul-Iahve ca descendent al raselor coborâte din cer, în acelaşi sens în care vorbeşte de descendenţii lui Noe.
Iată în ce sens trebuie citit versetul 4: „Ceea ce va urma acum, cei despre care este vorba, sunt descendenţii fiinţelor cereşti şi pământeşti care au fost create de Elohimi şi desăvârşite de Iahve-Elohim”.
Putem, deci, considera şi în sensul biblic pe Omul-Iahve ca pe un descendent al Omului-Elohim.
Cine crede că aici, în capitolul al doilea, începe o nouă povestire a Creaţiei, deoarece că spune că Dumnezeu a creat pe om, ar trebui să meargă puţin mai departe, la capitolul al cinci-lea, care începe aşa: Iată lista urmaşilor (şi se foloseşte acelaşi cuvânt „toledot“). S-ar putea crede că este şi o a treia povestire a Creaţiei.
In felul acesta se poate constitui un ansamblu din bucăţele izolate, dar nu ar mai fi Biblia. Timpul nu ne îngăduie să explicăm tot ce cuprinde capitolul al cincilea.
Dacă acestea toate le înţelegem cu adevărat în spiritual lor, găsim o perfectă concordanţă între povestirea Creaţiei din Geneză şi ce am studiat cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Şi atunci se pune problema de a şti ce înseamnă expresiile mai mult sau mai puţin simbolice pe care le folosim în acest context. Care este scopul acestei descrieri?
Trebuie să înţelegem că acesta este rezultatul anticei investigaţii spirituale, clarvăzătoare. Aşa cum privirea clarvăzătoare se cufundă astăzi în supersensibil până la originile existenţei noastre terestre, la fel au contemplat şi cei care au compus povestirea primară a Genezei imaginile în suprasensibil.
Faptele care ne-au fost povestite au fost mai întâi percepute prin clarvedere. Când se face o reconstituire a preistoriei prin gândire şi raţionamente pur fizice, nu se iau ca bază decât vestigii exterioare. Pe măsură ce tindem către originile vieţii fizice, formele devin din ce în ce mai nebuloase. Dar în această ceaţă trăiesc şi acţionează fiinţe spirituale. Omul însuşi, în esenţa sa primordială, face parte din rândul acestor fiinţe spiritual-primordiale care nu pot fi cunoscute decât prin clarviziune. Elementul fizic se formează încetul cu încetul din spiritual.
Când privirea clarvăzătoare se îndreaptă spre faptele descrise în Geneză, întâlneşte mai întâi evenimente spirituale. Privirea fizică nu ar vedea nimic, s-ar cufunda în neant. Cu trecerea timpului, viziunea clarvăzătoare vede cum elementul solid începe să se cristalizeze puţin câte puţin, ieşind din spiritual, aşa cum gheaţa se formează din apă prin condensare. Din valurile mării astrale, din lumea spiritelor apare lumea fizică, vizibilă.
Continuând observaţia, în sânul acestui tablou care la început era doar de natură spirituală, se vede apărând ca un fel de cristalizare elementul fizic. In primele timpuri, omul nu ar fi putut fi văzut cu ochii fizici. Până în ziua a şasea şi a şaptea a Creaţiei, adică până în perioada lemuriană, omul nu ar fi putut fi văzut de ochii fizici, căci existenţa lui era încă de natură spirituală. Aici stă marea diferenţă între o teorie adevărată a evoluţiei şi o teorie abstractă.
Aceasta din urmă crede că este vorba numai de fenomene fizice. Dar omul nu s-a format prin evoluţia speciilor inferioare. Este cea mai fantastică idee care s-ar putea imagina, această pretinsă transformare a unei forme animale în forma superioară a omului. Mai înainte ca aceste forme să apară şi să îmbrace pe Pământ o structură fizică, omul exista deja, de mai mult timp.
Dar el nu a coborât pe Pământ, pentru a-şi lua locul alături de entităţile animale coborâte anterior, decât mai târziu. Cine nu poate să conceapă existenţa în felul acesta cade sub influenţa unor idei moderne, care nu sunt nicidecum ştiinţifice.
Dacă dorim să facem o caracterizare a devenirii omului în raport cu aceea a ansamblului evoluţiei, ajungem la următoarea concluzie: în cadrul evoluţiei, apariţia păsărilor şi a animalelor din ape formează două ramuri; aceea a animalelor terestre constituie o ramură specială.
Cele două ramuri au apărut în ziua a cincea, cealaltă ramură în ziua a şasea a Creaţiei.
Iar când apare omul, nu se continuă această linie, deoarece venise timpul ca el să coboare pe Pământ. — Aceasta este adevărata teorie a evoluţiei şi aceasta apare şi în Biblie într-un mod mult mai exact decât în nu ştiu ce carte modernă în care se expun tot felul de ipoteze materialiste.
Şi acum, dragi prieteni, câteva ultime observaţii. Intr-o ultimă conferinţă a unui ciclu nu poate fi niciodată vorba decât de unele consideraţii complementare, căci dacă ar fi să dezvoltăm subiectul în toată amploarea sa ar trebui să continuăm să vorbim luni întregi. Geneza este un izvor nesfârşit. Prin cicluri de conferinţe nu se pot da decât impulsuri, şi nu am tins decât la aceasta.
Acum vreau să insist o ultimă dată asupra faptului că nu a fost nicidecum uşor să abordez acest subiect, căci nu-ţi poţi face o idee clară asupra dificultăţilor care pot apărea pe drumul care duce la originile profunde ale istoriei Creaţiei după Biblie, asupra dificultăţilor pe care le implică găsirea unei concordanţe, a unui paralelism între faptele descoperite cu ajutorul Ştiinţei spirituale şi cele pe care le povesteşte Biblia. A fost o muncă extraordinar de grea pentru a realiza acest studiu în modul cel mai conştiincios. Oamenii cred adesea că privirea clarvăzătoare poate pătrunde peste tot cu uşurinţă, că totul ţi se oferă de la sine. Dar cu cât înaintezi mai mult în cunoaştere — şi acesta este cazul şi pentru cercetările obişnuite, exterioare — cu atât apar mai multe dificultăţi, iar când treci de la cercetarea de natură fizică la investigaţia spirituală, abia atunci apar adevăratele greutăţi.
In momentul acela ai sentimentul unei mari responsabilităţi, pe care o simţi dacă vrei să vorbeşti despre aceste lucruri. Dar cred că nu am întrebuinţat în acest ciclu de conferinţe un singur cuvânt despre care să nu pot afirma că poate rămâne, că este, cel puţin pentru limba germană, o expresie exactă şi care poate conduce la o idee şi la o reprezentare adevărată a acestor lucruri. Dar aceasta nu a fost uşor.
Pot să vă spun acum că a fost în intenţia noastră ca la începutul sau la sfârşitul acestui ciclu să rugăm pe distinsul nostru prieten, domnul Seiling, să ne recite, cu perfecta sa artă a dicţiunii — pe care, de altfel, aţi avut ocazia şi ieri să o apreciaţi —, întreaga poveste a celor şapte zile ale Creaţiei. Veţi înţelege însă cu uşurinţă că nu era cazul să ascultăm textele obişnuite, după ce, în tot cursul acestui ciclu, m-am străduit să găsesc expresiile cele mai adecvate pentru cele spuse în Geneză.
Am avut o umbră de speranţă că aş putea realiza, măcar acum, la sfârşit, o traducere care să aibă ca temei cercetările noastre în sensul Ştiinţei spirituale, pe care să o pot prezenta pentru a fî declamată de prietenul nostru. Dar în faţa avalanşei de vizite pe care le-am primit în aceste zile, nu am îndrăznit nici măcar să fac o ciornă de probă, necum să reuşesc o traducere a Genezei care să fie demnă de a fi prezentată. Această încercare nu putea fi dusă la capăt decât cu o deplină conştiinciozitate şi nu promit dacă am să o pot face în viitor. Deocamdată să ne mulţumim cu impulsurile şi năzuinţele ce pot rezulta din acest ciclu. Dar pot să vă asigur că munca depusă pentru realizarea misterului rosacrucian, din primul până în ultimul moment, a fost ca şi o traducere, căci a cerut un consum de forţe spirituale considerabil. Dar cine ştie ce greutăţi am întâmpinat înţelege că refacerea unui text obişnuit al Genezei este mult mai dificilă decât tot ce s-a făcut pentru misterul rosacrucian.
Iar prin progresele care s-au realizat în ceea ce ni s-a prezentat ca fiind marile revelaţii ale lumii se îngrămădesc greutăţi tot mai mari, şi este bine ca acest lucru să fie cunoscut; tocmai prin faptul că le cunoaştem, vom ajunge tot mai departe în înţelegerea corectă a Antroposofîei. Antroposofia trebuie să ne lărgească spiritul şi inima; de aceea, deşi obţinem rezultate prin propria noastră metodă, nu trebuie să ne situăm pe poziţia că o altă metodă nu ar putea să ne fie utilă.
Evoluţia spirituală a timpului nostru are nevoie de numeroase căi care să ne conducă spre ţelul măreţ pe care cu toţii îl avem în vedere. Şi chiar dacă nu este deloc în stilul meu de lucru să pătrund într-un alt domeniu decât cel al esoterismului, nu veţi constata niciodată că eu aş exclude o altă metodă de lucru. Pot să spun, la sfâşitul acestui ciclu, că tocmai ajutorul esoterismului ne-a condus în regiunile înalte ale cercetăm antroposoflce, dar aş dori, tocmai pentru aceasta, să vă sfătuiesc că este bine fă cercetaţi în toate direcţiile, dacă consideraţi că alte metode vă pot lega mai mult de esoterism şi de o mai bună înţelegere a Antroposofiei.
Un bun exemplu este cartea prietenului nostm Ludwig Deinhard, în care a strâns la un loc, într-un mod armonios, tot ceea ce ne poate fi util din alte domenii de cercetare atât pentru a deveni, ca să spunem aşa, multilaterali în această direcţie, cât şi pentru a ne ajuta în căutările noastre antroposofîce.
Vreau să vă atrag acum atenţia asupra unui al doilea aspect care s-a evidenţiat în cursul acestor conferinţe: necesitatea ca învăţământul spiritual, antroposofic, să devină în sufletele noastre o forţă care să ne poarte din ce în ce mai mult spre o mai largă deschidere a modului nostru de a trăi, de a simţi şi de a înţelege lumea.
Numai printr-o perfecţionare în domeniul gândirii, al sentimentelor şi al moralei facem proba că învăţământul spritual devine fecund în noi. In acest sens, studiul Genezei, în paralel cu cercetările Ştiinţei spirituale, poate avea o importanţă deosebită. Acest studiu paralel ne dezvăluie cum am fost creaţi, care a fost starea noastră iniţială, cum ar fi spus Jakob Bohme în sânul acelor Entităţi spirituale de unde provin şi Elohimii înşişi şi de unde au evoluat până la Iahve-Elohim pentru a realiza marele ţel al Creaţiei lor: Omul.
Să primim această revelaţie cu respect şi responsabilitate. Elohimii, mai întâi, cu cele mai bune forţe ale lor, apoi Iahve-Elohim sunt la baza evoluţiei noastre. Această origine divină să o luăm ca pe o obligaţie care ne revine faţă de natura umană de a asimila forţele spirituale care nu încetează să intervină în evoluţia noastră.
Am făcut aluzie la influenţa luciferică. Prin această influenţă, o parte din ceea ce se găsea în sânul spiritualităţii din care provine omul nu a urmat evoluţia normală.
Rămasă în sânul spiritualităţii, ea nu apare decât mult mai târziu, prin încarnarea lui Christ în corpul lui Iisus din Nazaret.
De atunci Christ acţionează în evoluţia Pământului ca un nou principiu divin.
Privirea pe care tocmai am aruncat-o asupra marilor adevăruri ale Genezei trebuie să ne conducă la obligaţia de a primi tot mai mult în noi această esenţă spirituală a lui Christos, deoarece numai aşa ne putem îndeplini misiunea noastră ca oameni.
Să ne pătrundem tot mai mult de acest principiu al lui Christos, pentru a ne călăuzi, pe Pământ, spre realizarea operei ai căror germeni au fost depuşi în noi în timpurile de care vorbeşte Geneza.
Un ciclu de conferinţe poate nu numai să ofere cunoştinţe, ci şi să dea naştere unor forţe în sufletul nostru. Fie, deci, ca toate cunoştinţele care s-au desprins dintr-un studiu mai aprofundat al Genezei să-şi aibă ecoul în suflete, chiar dacă anumite detalii vor fi uitate. La capătul acestor câteva zile, în eursul cărora am avut posibilitatea să pătrundem mai adânc în învăţătura antroposofică, fie-mi îngăduit să-mi exprim această dorinţă: să reţinem forţele interioare care ţâşnesc din această învăţătură, să le aducem în viaţa noastră exterioară, să le facem să fertilizeze!
Oricare ar fi viaţa şi domeniul în care ne exercităm profesiunea, aceste forţe pot să anime şi să fecundeze activitatea noastră, să ne stimuleze bucuria şi plăcerea de a trăi. Şi dacă am înţeles cu adevărat originea atât de grandioasă a existenţei umane, nimeni nu va mai putea să-şi ducă viaţa fără a primi în sine aceasta ca pe o forţă care aduce bucuria de a trăi.
Când realizaţi acte de dragoste, în ochii voştri să lucească lumea adevărului asupra originii divine a omului, a înaltului său destin: iată cel mai bun mijloc de a face vii învăţămintele antroposoflei.
Aceasta se confirmă prin acţiunea de a face fericiţi pe cei din jurul nostru, care însufleţeşte, înveseleşte şi împrospătează spiritul, sufletul şi corpul nostru. Să fim mai buni, mai sănătoşi mai puternici prin faptul că am primit această învăţătură antroposofică.
Acest ciclu de conferinţe nu este decât o sămânţă care, după ce a germinat în sufletul celor care l-au urmărit, rodeşte pentru toţi ceilalţi. Fizic, ne vom despărţi acum, dar sa rămânem uniţi în spirit, ca antroposofi, să ne mobilizăm forţele pentru ca învăţămintele pe care le-am desprins să ne pătrundă viaţa. Să ne pătrundem de acest spririt, să fim fermi până în clipa în care nu numai în domeniul spiritual, ci şi în realitatea fizică, vom vedea realizat ceea ce exprim încă o dată, ca pe o urare: la revedere!
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina