Dr. Henry G. Bieler – Ficatul: a doua linie de aparare impotriva bolii
Cei vechi respectau ficatul şi îl considerau centrul sufletului şi organul cel mai important al corpului. Şi totuşi, în secolele care au urmat, ficatul a fost în mod inexplicabil neglijat de profesiunea medicală: “De fapt, relatează Benjamin F.Miller şi Ruth Goode în cartea “Omul şi corpul său”, în urmă cu aproximativ o generaţie, cei care au scris texte despre corpul uman nu au văzut în ficat decît un furnizor de bilă pentru digestie. Astăzi recunoaştem din nou ficatul ca pe un organ extraordinar… El nu este romantic precum inima şi nici profund şi misterios precum creierul. Dar are multe motive să pretindă la un monopol: este maistrul chimic al corpului, rezervorul şi distribuitorul de carburant, centrul de control al ortrăvurilor. Dacă am face o listă, i-am putea recunoaşte uşor cinci sute de funcţii distincte.”
Natura a confirmat importanţa acestui organ, care este cel mai voluminos şi cel mai robust existent în interiorul corpului, acordîndu-i o protecţie specială prin amplasarea sa la adăpostul puternicei centuri musculare a diafragmei şi a meterezei osoase alcătuită din coastele inferioare. Este o glandă extrem de viguroasă, capabilă să reconstruiască celulele pe care le-a pierdut şi să le regenereze pe cele deteriorate. El continuă să funcţioneze chiar şi cînd este redus la o cincime din volumul său. In unele cazuri de cancer s-a putut extirpa pînă la 90% din ficat şi, cîteva luni mai tîrziu, glanda îşi recăpătase mărimea normală, atunci cînd pacientul a supravieţuit operaţiei. Il putem privi ca pe un potenţial organ nemuritor. Şi cu toate acestea, abuzuri constante sub formă de malnutrifie, medicamente nocive, otrăvuri şi infecţii pot, cu timpul, să-l epuizeze.
Omul primitiv şi-a găsit hrana şi mediul ambiant în junglă. Deşi a fost parcurs un drum lung în miile de ani care ne separă de era preistorică, abdomenul uman conţine tot un ficat a cărui chimie de baza este identică cu cea a omului din junglă. Civilizaţia a adus schimbări progresive în hrana omului şi în obişnuinţele lui alimentare. Hrana a fost preparată, apoi sărată şi, mai tîrziu, tratată chimic. Dar ficatul omului nu a suferit nici o transformare.
Ficatul este deci în acelaşi timp laboratorul chimic al corpului şi cel mai important organ de dezintoxicare. Importanţa lui este atît de mare încît omul, în lipsa lui, nu poate trăi decît cîteva ore. Este motivul pentru care chirurgii îl supraveghează cu multă nelinişte şi evită să se atingă de el, mai puţin în ocaziile rare în care trebuie să extirpe o tumoare, un abces sau un chist. Oricine a studiat serios ficatul poate şti că multiplele sale activităţi sînt atît de complexe încît te poţi pierde în ele ca într-un labirint. Iată de ce mă voi limita aici la a analiza rolul ficatului uman din perspectiva a ceea ce eu numesc funcţiile sale de linie secundă de apărare a corpului împotriva bolii, digestia constituind prima linie. Datorită enormei influenţe pe care ficatul o exercită asupra întregului organism, am consacrat mult timp studiului său în ceea ce are ca aspecte originale. Am descoperit astfel cîteva faţete ale activităţilor sale, rămase necunoscute pînă atunci. Aceste cercetări mi-au permis să pun la punct regimuri pentru bolnavi al căror ficat era epuizat şi care şi-au putut astfel redobîndi sănătatea.
Dintre toate elementele alcaline ale corpului, sodiul este cel mai important. Cred că ficatul este depozitul acestor substanţe alcaline care sînt necesare pentru menţinerea echilibrului acid-bază a corpului. Sodiul este prezent în toate celulele, iar natura a prevăzut importante centre de aprovizionare cu această substanţă la care ficatul face apel în caz de nevoie. Aceste suprafeţe de concentrare funcţionează ca un tampon şi permit, în plus, neutralizarea otrăvurilor acide şi corozive. Printre rezervoarele cele mai importante de sodiu putem cita muşchii, creierul, nervii, măduva oaselor, pielea, mucoasa gastrică şi intestinală, rinichii şi ficatul, acesta din urmă fiind de departe cel mai important. El este, dintre toate organele, cel mai bogat în sodiu care este elementul său chimic de bază. Calitatea sa de cel mai important rezervor de sodiu este cea care îi acordă ficatului statutul de cea de-a doua linie de apărare a corpului.
Cînd, pentru a neutraliza acizii, ficatul şi-a epuizat rezerva de sodiu, funcţionarea sa este atît de dereglată îneît produce boala. Realizaţi oare faptul că, dacă ficatul ar putea să menţină puritatea fluxului sanguin, filtrînd otrăvurile nocive, omul ar trai veşnic, cu excepţia unor accidente fizice? Numai atunci cînd capacitatea filtrantă a ficatului este micşorată, otrăvurile pot să treacă în circulaţia sanguină. Atunci apar şi simptomele bolii; iată de ce este atît de important să ne supraveghem ficatul.
Dacă sodiul este atît de important în păstrarea sănătăţii, cum îl putem obţine şi conserva? Sodiul este unul din elementele care compun hrana noastră. Sursa cea mai bogată în sodiu se găseşte în regnul vegetal şi în unele ţesuturi animale cum ar fi muşchii şi ficatul. Aşadar, aţi putea spune, nu-mi prea plac legumele. Voi mînca deci puţini cartofi şi multă came. Nu voi fi nevoit astfel să mă tem de nimic.” Din nefericire, nu asta este soluţia.
Pentru a obţine sodiul din carnea pe care o consumaţi, trebuie să o mîncaţi crudă sau cît mai crudă cu putinţă. Cea mai mare parte a oamenilor nu pot însă să şe obişnuiască cu came crudă sau aproape crudă. Este uşor de dovedit, printr-o simplă analiză a urinei, că, cu cît carnea este mai preparată, cu atît mai mulţi acizi putrificaţi vom găsi în urina consumatorului. Asta înseamnă că individul care mănîncă puţine legume şi salate dar multă carne fiartă epuizează sodiul din ficatul său.
După digerarea unei mese, tot sîngele din intestine pătrunde direct în ficat şi îl traversează. Elementele utile din hrana digerată sînt reţinute de ficat care: 1) reconstituie ţesuturi noi; 2) pregăteşte carburant pentru aprovizionarea muşchilor; 3) pune excedentele în rezervă.
Toxinele şi alte substanţe dăunătoare sînt neutralizate de către ficat şi eliminate prin secreţia acestuia, numită bilă. Se întîmplă ca ficatul să nu reuşească să neutralizeze complet aceste substanţe toxice din cauza unei alcalinităţi insuficiente. In acest caz bila curge spre intestinul subţire într-o formă toxică. In timpul trecerii acestei bile toxice prin intestin – în afara de cazul unei respingeri rapide prin vomă – o mare parte din materia dăunătoare este absorbită din nou, cauzînd, în grade diferite, inflamaţii intestinale.
Prezenţa bilei toxice în intestin poate să împiedice digerarea alimentelor folositoare, provocînd astfel o indigestie toxică, formarea gazelor şi dureri abdominale. Din anumite puncte de vedere, bila este comparabilă cu urina. In mod normal, ea este de culoare galben deschis, de reacţie alcalină şi neiritantă pentru ţesuturile cu care se găseşte în contact. In cazurile patologice, culoarea ei devine mai închisă, cel mai mare grad de toxicitate fiind atins atunci cînd este de culoare verde închis sau neagră. In acest caz ea exercită o acţiune acidă şi corozivă asupra ţesuturilor adiacente. Această bilă închisă la culoare nu poate face decît rău. O bilă alcalină este necorozivă şi compatibilă cu aproape orice fel de hrană. Dar cum ficatul pierde progresiv sodiul – epuizat de neutralizarea prea multor toxine – sărurile de sodiu se formează mai greu. Atunci cînd bila devine prea iritantă pentru a fi vărsată în duoden (prima porţiune a intestinului subţire, unde ajunge canalul biliar), ea este stocată provizoriu în vezica biliară, unde este neutralizată.
Dar o bilă toxică, acidă sau corozivă este incompatibilă cu multe alimente. In consecinţă, ea provoacă o inflamare a ficatului, a căilor biliare, a vezicii şi a intestinelor. Uneori este împinsă spre stomac şi expulzată prin vomă.
In duoden, iritaţia cauzată de o bilă anormală poate să se traducă prin arsuri care provoacă spasme foarte dureroase. Victima aleargă la doctor, care recomandă o radiografie şi, după ce studiază clişeele, constată existenţa unui ulcer. Propriile mele cercetări demonstrează că aproximativ 99% din ulcerele diagnosticate nu sînt de fapt decît arsuri datorate unei bile anormale. Aceste spasme reprezintă boala cea mai frecventă a civilizaţiei noastre moderne. Pentru a uşura de simptomele ei neplăcute se recomandă milioane de pilule, de drajeuri sau de prafuri anti-acide. Bineînţeles, se poate întîmplă ca o corodare cauzată de o bilă prea acidă să evolueze în ulcer dar, din fericire, lucrul acesta nu se produce decît rar.
Cînd sodiul din ficat este epuizat celulele acestui organ mor şi faza finală a acestui proces este ciroza hepatică. Cu mult înainte însă de a manifesta simptomele caracteristice, ficatul ameninţat de ciroză este deja afectat în mod serios.
Civilizaţia, cu alimentele sale falsificate, concentrate şi sintetice este răspunzătoare pentru enormele cantităţi de leacuri anti-acide care sînt vîndute şi consumate sub formă de pilule, drajeuri şi gumă de mestecat – “leacuri” care aduc o uşurare provizorie dar nu vizează cauza răului.
Vreau să citez aici un caz interesant de proastă funcţionare a rinichilor şi a ficatului, cazul unui bărbat care avea 61 de ani cînd am început să-l tratez. Era ţintuit la pat de doi ani, cu o hidropizie a picioarelor şi a abdomenului. Burta lui era enormă, glandele sale suprarenale erau puternice şi active. Urina sa avea consistenţa unei melase groase, încărcată de puroi şi de albumină. Ii curgeau balele fără încetare şi respira greu din cauza presiunii exercitate de lichidul abdominal asupra diafragmei.
Era însă un om voluntar şi hotărît să se vindece. Avea norocul să fie îngrijit cu un devotament admirabil de către fiica sa. Istoria sa alimentară m-a făcut să descopăr că fusese un mare mîncător de faine şi de deserturi. Toate mesele sale se terminau cu prăjituri, tarte sau alte produse de patiserie. Puţin în contra voinţei lui, fiica sa a început să-i “dirijeze” alimentaţia. A fost obligat, timp de cîteva săptămîni, la un regim de sucuri de fructe diluate, l-am făcut puncţii şi atunci cînd serozităţile au fost eliminate, peretele său abdominal a devenit atît de flasc îneît puteai simţi, palpînd, intestinele, ficatul şi splina. Ficatul era aproximativ de mărimea unei portocale mari, dur, noduros, sclerozat.
In toţi aceşti ani de practică medicală nu am văzut vindecîndu-se un bolnav a cărui situaţie să pară atît de disperată. După trei săptămîni, edemul de la picioare dispăruse dar serozităţile abdominale se acumulaseră din nou. Urina devenise limpede iar albumina fusese redusă. Hrana sa consta în proteine uşor de digerat, în legume şi fructe crude sau fierte iar fainele şi patiseriile erau interzise. A protestat dar după cîteva săptămîni s-a obişnuit foarte bine cu acest regim. După şase luni, orice urmă de albumină dispăruse. In primul an de tratament a fost necesară o puncţie abdominală pe lună pentru a elimina, de fiecare dată, circa douăzeci de litri de lichid. A putut atunci să facă mici treburi în casă sau în grădină. In al doilea an, era suficientă o singură puncţie la două luni, apoi una la trei luni, cu eliminarea, în medie, a 6-8 litri de lichid. In al patrulea an nu a mai avut nevoie de puncţie.
In urma uriaşei distensii, muşchii abdominali erau slăbiţi şi l-am prevenit împotriva unei posibile hernii ombilicale. Musculatura sa generală, în acel moment, era în perfectă slare, iar pielea era netedă, suplă şi deschisă la culoare. Intr-o zi însă a vrut să ridice o greutate prea mare şi, cu toate ca purta o centură abdominală, s-a declarat o hernie strangulată. A fost necesară o intervenţie chirurgicală, după care s-a refăcut foarte repede. Astăzi, la doisprezece ani de la începutul tratamentului, munceşte normal, ocupîndu-se de grădina proprie şi de cele ale altor doi vecini. La 73 de ani, este perfect sănătos şi, fapt extraordinar, ficatul său şi-a redobîndit talia şi supleţea sa normale.
Un caz mai simplu este cel al unui bolnav de 35 de ani care se plîngea de slăbiciune generală, de ameţeli, de greţuri şi de lipsă de poftă de mîncare. Examenele au demonstrai că suferea de o toxemie a ficatului. Disperat şi neputînd să doarmă, era un fel de cîrpă care se tîra făcîndu-ţi milă. L-am obligat să nu iasă din cameră cinci zile, timp în care i-am prescris un regim cu supe de legume diluate. Ficatul său a fost astfel destul de restabilit pentru a putea să asimileze alimente adevărate. I-am precizat, prescriindu-i regimul, că alimentaţia şi nutriţia nu erau de loc unul şi acelaşi lucru. Omul este hrănit nu prin alimentele pe care le absoarbe ci numai prin ceea ce poate digera şi asimila din ele.
Ficatul este deci principalul organ de dezintoxicare, vrăjitorul care îşi îndeplineşte magia chimică cu o eficienţă calmă; filtrul pe care îl traversează toate substanţele înainte de a se integra în circulaţia generală. Atîta timp cît ficatul îşi îndeplineşte funcţiile, fluxul sanguin rămîne pur. Atunci cînd el este afectat, toxinele pătrund în circulaţie şi provoacă iritarea, distrugerea şi, eventual, moartea.
Dr. Henry G. Bieler – Digestia: prima linie de aparare impotriva bolii –
Susține Trezirea Inteligenței prin o donație pentru a răspândi lumină, cunoaștere și a crea un viitor mai conștient și iubitor.
