Articole

Jonathan Black – Revolutia Mistico-Sexuala

IMG_20151221_154813

La mijlocul secolului al XVIII-lea, supremaţia Statelor Unite ale Americii era încă doar o viziune mistică. La sfârşitul veacului al XVII-lea şi în cel care a urmat, Franţa devenise cel mai puternic şi mai influent stat al lumii. Extremele binelui şi răului, săbiile şi limbile ascuţite hotărau soarta lumii pe coridoarele de la Luvru şi mai apoi de la Versailles.

Este probabil semnificativ faptul că, deşi a petrecut ani îndelungaţi studiindu-i pe rozacrucieni şi călătorind chiar în Germania pe urmele lor, Descartes nu a izbutit în această încercare. In mod evident, spre deosebire de Newton, nu era familiarizat cu tehnicile alchimice care i-ar fi putut oferi un acces repetat, eventual controlat, la lumile spirituale.

In colaborare cu teologul şi matematicianul Marin Mersenne, al cărui ocrotitor era cardinalul Richelieu, Descartes a dezvoltat o filozofie raţionalistă, un sistem închis de raţionament ce nu avea nevoie să recurgă la domeniul simţurilor. Filozofia celor doi a contribuit la crearea unei noi forme de cinism şi a permis unei serii de politicieni şi diplomaţi francezi să-i surclaseze de departe pe omologii lor străini. Chiar dacă purtau veşminte asemănătoare, deşi mai „la modă“ decât contemporanii lor din Germania, Italia, Spania, Anglia sau Ţările de Jos, în privinţa conştiinţei deosebirea era la fel de mare ca între conchistadori şi azteci.

Curtea franceză a vremii era cea mai strălucitoare din întreaga istorie a omenirii, nu doar din punct de vedere material, ci şi ca nivel de sofisticare a culturii sale. Minunată şi lipsită de inimă, considera toate acţiunile umane ca fiind motivate de vanitate, în conformitate cu maximele lui La Rochefoucauld. „Atunci când zăbovim cu gândul asupra calităţilor celorlalţi, ne exprimăm de fapt stima pentru propriile noastre simţăminte superioare“iată una dintre ingenioasele sale critici la adresa naturii umane. „Oricât de bine s-ar vorbi despre noi, spunea el, nu învăţăm niciodată ceva ce nu ştim deja. “

In locul lăsat liber de dispariţia sincerităţii a apărut o tiranie a gustului şi stilului.

Odată ce spiritualitatea a fost izolată de sexualitate, libertini precum Choderlos de Laclos, autor al romanului Legături primejdioase, despre care se spunea că este un păianjen în centrul unei vaste pânze de intrigi politice şi sexuale, Crebillon fiul, care a scris cel mai bun roman libertin, Rătăcirile inimii şi spiritului, Casanova şi de Sade au devenit personalităţi reprezentative, admirate pentru complexitatea şi ingeniozitatea jocurilor de putere la care se dedau.

In orice activitate sexuală există un element de străduinţă. Acum însă, această străduinţă devenise un scop în sine. Chiar şi printre cei mai sensibili şi mai inteligenţi, sexul putea fi redus la un exerciţiu de putere.

După maşinaţiunile cardinalului Richelieu menite să promoveze interesele naţionale în timpul regelui Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea şi-a arogat titlul de Rege-Soare; fireşte însă că exista aici şi o latură întunecată. In vreme ce arta gastronomică a fost dusă pe culmile rafinamentului pentru ca nobilii de la curte să fie mereu mulţumiţi, ţăranii erau înfometaţi prin impozite uriaşe, iar disidenţii religioşi erau masacraţi din ordinele lui Richelieu. Mai târziu, Maria-Antoaneta avea să fie ferită de imaginea celor bolnavi, bătrâni şi săraci, iar Ludovic al XVI-lea citea şi recitea obsesiv relatările privind decapitarea regelui Charles I al Angliei, atrăgând asupra sa deznodământul de care se temea cel mai mult.

Zvonuri privind secrete ezoterice de mare putere se auzeau la curte. Cardinalul Richelieu purta la el o baghetă din fildeş şi aur, iar duşmanii se temeau de puterile lui magice. Mentorul său, Père Joseph, iniţiala eminence grisé, îl învăţase exerciţii spirituale capabile să dezvolte forţele paranormale, iar un cabalist pe nume Gaffarel îl familiariza cu tainele ocultismului. Un anume Du-boy, sau Duboys, despre care se spunea că ar fi urmaş al lui Nicolas Flamei, a venit la cardinal şi i-a adus un manual de magie scris într-un stil obscur, dar, pentru că n-a reuşit să interpreteze textul şi să-i ofere cardinalului rezultate concrete, a fost spânzurat. Richelieu era, se pare, disperat să atingă în sfârşit celălalt tărâm, fiindcă începuse să folosească metode extreme. Urbain Grandier, un aşa-zis adorator al diavolului, a fost torturat din ordinele cardinalului îndelung, până ce a murit; înainte de a-şi da sfârşitul se zice că i-ar fi spus: „Eşti un om capabil, nu te distruge singur! “

Amanta regelui Ludovic al XIV-lea, Madame de Montespan, a provocat moartea mai tinerei sale rivale prin intermediul unei mese negre.

Unul dintre medicii aceluiaşi rege, Lesebren, a povestit ceea ce i s-a întâmplat unui prieten al său, care preparase ceea ce el credea a fi elixirul vieţii. Omul începuse să ia câteva picături din el în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, cu un pahar de vin. După paisprezece zile, au început să-i cadă unghiile şi părul şi şi-a pierdut vioiciunea. I-a administrat apoi poţiunea unei slujnice în vârstă, dar şi ea s-a speriat şi a refuzat să mai continue. Drept urmare, prietenul a hotărât să administreze elixirul unei găini bătrâne, îmbibând cu el boabele de porumb. După şase zile, penele au început să-i cadă până când pasărea şi le-a pierdut pe toate. Apoi, două săptămâni mai târziu, i-au crescut alte pene, mai frumos colorate şi mai strălucitoare decât cele pe care le avusese în tinereţe, şi găina a început să facă din nou ouă.

Printre aceste extreme ale cinismului şi credulităţii, între care escrocheriile şi înşelătoriile erau la ordinea zilei, iniţiaţii autentici căutau noi modalităţi de a se înfăţişa lumii exterioare. Maeştrii ezoterismului ştiuseră dintotdeauna că ştiinţa lor le pare neiniţiaţilor o aiureală şi se axaseră mereu pe natura paradoxală a universului. Acum, începuseră să se prezinte sub masca farsorilor şi a escrocilor.

Un băiat sărac de prin fundăturile Siciliei s-a „reinventat“, spunându-şi contele Cagliostro. Şarmul hipnotic, combinat cu frumoasa şi tânăra lui soţie, Seraphita, pe care o folosea ca pe o momeală, şi mai presus de toate zvonul că s-ar afla în posesia pietrei filozofale l-au ridicat până pe culmile societăţii europene.

Pentru cei defavorizaţi, el părea un fel de sfânt. Vindecările miraculoase în rândul săracilor din Paris, care nu-şi puteau permite un medic, I-au transformat într-un erou popular, iar când a fost eliberat de la Bastilia, unde fusese închis pentru scurt timp, circa opt mii de oameni au venit să-l ovaţioneze. Cu ocazia unei dezbateri la care fusese invitat de intelectualii vremii, rivalul său, contele de Gebelin, prieten cu Benjamin Franklin şi expert renumit în domeniul filozofiei ezoterice, s-a văzut nevoit curând să admită că se afla în faţa unui om a cărui erudiţie o depăşea cu mult pe a sa.

Cagliostro pare de asemenea să fi avut remarcabile puteri profetice. Intr-o celebră scrisoare din 20 iunie 1786 prezisese distrugerea completă a Bastiliei şi se spune că ar fi menţionat chiar şi data exactă, 14 iulie, scrijelind-o pe zidul celulei din închisoarea în care a murit.

Toţi cei care deţin puteri supranaturale pot cădea pradă ispitei. Poate că cel mai charismatic şi mai deconcertant iniţiat al secolului XX a fost G. I. Gurdjieff, care în mod deliberat şi-a prezentat ideile într-un stil absurd. Scria la un moment dat despre un organ aflat la baza coloanei vertebrale, graţie căruia omul poate vedea totul cu susul în jos şi cu dosul în afară, şi pe care îl numea „Kunderbuffer“. Astfel, în mod voit dădea un nume hilar şarpelui kundalini, acea rezervă de energie comprimată la baza coloanei vertebrale, esenţială în practica tantrică. In mod similar, scria despre zei în uriaşe nave spaţiale, sau că suprafaţa Soarelui este rece. Toţi cei care îi combăteau ideile se dovedeau a fi nemerituoşi; toţi cei care perseverau şi reuşeau să le înţeleagă constatau că disciplina spirituală a lui Gurdjieff funcţiona.

După moartea sa s-a aflat că îşi folosise uneori capacităţile de control mental pentru a profita de tinerele vulnerabile. Un prieten al meu a vizitat India pentru a-l întâlni pe cunoscutul maestru şi făcător de minuni Sai Baba, însoţit fiind de frumoasa şi tânăra lui iubită. După o cină savuroasă, servitorii s-au retras, iar Sai Baba şi-a invitat oaspeţii în bibliotecă. Amicul meu răsfoia o carte, în vreme ce prietena lui discuta cu gazda. La un moment dat a remarcat că Sai Baba stătea neobişnuit de aproape de tânără, iar neliniştea i-a sporit când maestrul a adus în discuţie dimensiunea sexuală a miturilor hinduse. Deodată, Sai Baba s-a întins pentru a suna un clopoţel de aramă gravat cu sigilii şi, concomitent, a părut a prinde în mână ceva din aer. Apoi şi-a întors palma în sus şi le-a arătat un lănţişor de aur cu o cruciuliţă pe el, spunându-i fetei că era rezultatul unei magii adevărate şi oferindu-i-l ei.

Prietenul meu a avut impresia că obiectul strălucea cu o aură întunecată. De asemenea, a remarcat că sigiliile de pe clopoţel erau de tip tantric şi şi-a dat seama că intenţia maestrului fusese probabil aceea de a o fermeca pe tânăra fată şi a o seduce. Când a întrebat de unde a venit lănţişorul, Sai Baba i-a răspuns: „A apărut în faţa ochilor voştri. “

Prietenul meu a luat lănţişorul din mâna gazdei, pentru a o împiedica pe iubita lui să-i atingă şi ţinându-l în palma deschisă, a folosit arta psihometriei pentru a-i determina originile. Imediat a avut o viziune tulburătoare în care i-au apărut nişte jefuitori de morminte şi a înţeles că lanţul şi crucifixul fuseseră furate din mormântul unui misionar iezuit. I-a spus lui Sai Baba acest lucru şi astfel, demonstrându-şi propriile puteri magice, a reuşit să-i domolească.

Povestindu-mi, mulţi ani mai târziu, toate acestea, prietenul meu a adăugat că, de când Prospero şi-a frânt bagheta la sfârşitul Furtunii, iniţiaţilor li s-a interzis să-şi folosească puterile magice, cu excepţia unor circumstanţe speciale, precum cele pe care mi le relatase. Există o lege conform căreia, dacă un practicant al magiei albe îşi exercită puterile oculte, o putere egală devine disponibilă unui practicant al magiei negre.

Există însă dovezi care să ateste că magia mai este încă practicată în prezent? Intr-un magazin cu cărţi la mâna a doua din Tunbridge Wells, am dat recent peste un pachet de scrisori în care un ocultist descria cum trebuie folosite farmecele pentru atingerea anumitor scopuri. Unul dintre acestea presupunea introducerea în mâncare, în secret, a sângelui menstrual, pentru a trezi dorinţele sexuale ale unui bărbat. Procedeul poate părea o aberaţie, dar în 2006 guvernul britanic şi-a anunţat planurile de a acorda subvenţii considerabile pentru dezvoltarea fermelor „biodinamice“. Metoda, concepută de Rudolf Steiner, se bazează pe corespondenţele dintre plante şi spiritele stelelor, descrise de Paracelsus şi Bohme. Steiner recomanda ca, pentru a stârpi şoarecii de pe un teren, să se îngroape în pământ cenuşa unui şoarece-de-câmp, obţinută atunci când Venus intră în zodia Scorpionului.

Cagliostro rămâne şi astăzi o enigmă, dar cel care l-a inspirat constituie un mister şi mai greu de pătruns. Conform relatării sale, Cagliostro l-a întâlnit pe contele de St Germain în anul 1785, la un castel din Germania, unde el şi soţia lui au ajuns la ora stabilită, 2 a. m. Podul cu lanţuri a coborât, cei doi l-au traversat şi au ajuns într-o încăpere mică şi întunecată. Deodată, ca printr-o magie, uşi largi s-au deschis, dezvăluind un templu întins, care strălucea în lumina miilor de lumânări. In mijlocul templului se afla contele de St Germain. Pe degete avea mai multe inele splendide cu diamante, iar pe piept i se zărea un dispozitiv cu pietre preţioase, ce părea a reflecta lumina tuturor lumânărilor, proiectând-o spre Cagliostro şi Seraphita. De o parte şi de alta a lui St Germain, două ajutoare ale sale ţineau boluri din care se înălţa fum de tămâie, iar la intrarea lui Cagliostro, o voce aparent fără trup, pe care el i-a atribuit-o contelui – deşi buzele acestuia nu s-au mişcat – a răsunat în templu: „Cine sunteţi voi? De unde aţi venit? Ce doriţi? “

Desigur că, într-un sens cel puţin, St Germain ştia foarte bine cine era Cagliostro – la urma urmei, întâlnirea fusese stabilită de comun acord; întrebarea lui se referea însă la încarnările sale anterioare, la daimonul şi la motivele lui profunde.

Cagliostro s-a aruncat la pământ în faţa lui St Germain şi, după o vreme, a spus: „Am venit să-l invoc pe Dumnezeul celor Credincioşi, pe Fiul Naturii, Părintele Adevărului. Am venit să-i cer unuia dintre cei paisprezece mii şapte să-mi dezvăluie secretele pe care le poartă în sine. Am venit să mă ofer ca sclav, apostol şi martir al său. “

In mod cert, Cagliostro şi-a spus că l-a recunoscut pe St Germain, dar cine era el de fapt?

Un indiciu în acest sens este faptul că St Germain l-a iniţiat apoi pe oaspetele său în misterele templierilor, conducându-l într-o călătorie extracorporală, în zbor deasupra unei mări de bronz topit, pentru a explora ierarhiile cereşti.

St Germain îşi făcuse apariţia în societatea europeană pe neaşteptate, în anul 1710, venind se pare din Ungaria şi având în jur de cincizeci de ani. Scund şi cu tenul închis la culoare, purta întotdeauna haine negre şi diamante extraordinare. Cei mai frapanţi în înfăţişarea sa erau ochii hipnotici. După toate aparenţele, atrăgea imediat atenţia celor din jur graţie realizărilor sale, faptului că vorbea mai multe limbi, cânta la vioară şi picta. De asemenea, părea a avea o extraordinară capacitate de a citi gândurile.

Se credea că practică tehnici secrete de respiraţie învăţate de la fachirii hinduşi şi, pentru a medita mai eficient, adopta posturi yoga necunoscute în Occident la vremea respectivă. Deşi participa la banchete, nu a fost niciodată văzut mâncând în faţa altora şi obişnuia să bea numai un ciudat ceai de ierburi pe care şi-i pregătea singur.

Dar cel mai mare mister în privinţa contelui de St Germain se referea la longevitatea sa. Părea un om de vârstă mijlocie când şi-a făcut apariţia în viaţa publică în 1710, în tâlnindu-l pe compozitorul Rameau la Veneţia, şi a rămas în atenţia societăţii cel puţin până în anul 1782, fără a lăsa impresia că îmbătrâneşte. Iar diverse persoane au continuat să-i întâlnească chiar şi în 1822.

Ar fi uşor să considerăm că toate acestea sunt roadele unei imaginaţii demne de romanele lui Alexandre Dumas, dacă martorii care au consemnat întâlnirile cu el în acest răstimp atât de îndelungat nu ar fi de cea mai mare credibilitate. Pe lângă Rameau, dintre aceştia au făcut parte Voltaire, Horace Walpole, Clive of India şi Casanova. Contele de St Germain era o figură proeminentă la curtea regelui Ludovic al XV-lea, bun prieten cu doamna de Pompadour şi cu suveranul însuşi, care i-a încredinţat misiuni diplomatice la Moscova, Constantinopol şi Londra. In această din urmă capitală, a negociat în anul 1761 un acord intitulat The Family Compact, care a stat la baza Tratatului de la Paris, prin care s-a pus capăt războaielor coloniale dintre Franţa şi Anglia. Eforturile sale erau întotdeauna îndreptate în direcţia păcii şi, cu toate că numele său este adesea rostit alături de cel al lui Cagliostro, nu se ştie să fi făcut niciodată vreo faptă necinstită. Deşi nimeni nu ştia de unde provin banii săi — unii susţineau că sursa lor ar fi alchimia — era în mod evident independent financiar, bogat şi în nici un caz un aventurier.

Dar cine era de fapt contele de St Germain? Un indiciu privind identitatea lui secretă rezidă în istoria francmasoneriei. Se spune că el ar fi fost cel care a conceput deviza francmasonică „Libertate, Egalitate, Fraternitate“ şi, indiferent dacă acest lucru este adevărat sau nu, omul poate fi considerat spiritul viu al francmasoneriei ezoterice.

Mai precis, St Germain trebuie identificat cu o altă personalitate înconjurată de zvonuri, şoapte şi incertitudini cu privire la existenţa lui reală sau imaginară. Conform istoriei secrete, St Germain este de fapt Christian Rosenkreuz reîncarnat în epoca Iluminismului, a expansiunilor imperiale şi a diplomaţiei internaţionale. Pentru a împrumuta o expresie din opera ezoteristului şi autorului de romane ştiinţifico-fantastice Philip K. Dick, St Germain învăţase cum să-şi recompună trupul după moarte.

Acest lucru ar trebui să ne atragă atenţia asupra unui mister şi mai adânc. Intr-o încarnare anterioară, Rosenkreuz/St Germain fusese Hiram Abiff, maestrul arhitect al Templului lui Solomon. In urma asasinării lui Abiff, Cuvântul fusese pierdut. La un anumit nivel, Cuvântul pierdut reprezenta puterea de procreare supranaturală, pe care omenirea o deţinuse înainte de Căderea ei în materie. Un element al misiunii lui St Germain, prin intermediul francmasoneriei ezoterice, era acela de a reintroduce în fluxul istoriei cunoaşterea legată de Cuvânt.

Cel mai profund mister care îl învăluie însă pe contele de St Germain se referă la o încarnare şi mai veche, din perioada în care trupul uman încă nu devenise pe deplin carne solidă. Enoh a fost primul profet al zeului Soare, un om al cărui chip strălucea aidoma razelor solare.

Când St Germain l-a dus pe Cagliostro într-un tur al cerurilor, ei îl urmau de fapt pe cel descris în Cartea lui Enoh. Prin sintagma „Libertate, Egalitate, Fraternitate“, contele viza o epocă în care omenirea se va îndrepta spre zeul Soare cu libertatea gândirii şi a voinţei, aşa cum nu izbutise să facă la prima lui venire.

Istoria secretă a lumii între secolele XVI—XIX a fost dominată de acţiunile din culise ale marilor maeştri înălţaţi din tradiţia occidentală Enoh şi Ilie şi de pregătirile pentru coborârea din ceruri a arhanghelului Soarelui şi mai departe, pentru aceea a unei fiinţe şi mai înalte.

Aceşti oameni pregăteau calea pentru A Doua Venire.

Pe măsură ce anii secolului al XVIII-lea se scurgeau, întâlnirile cu misteriosul conte au devenit mai rare, dar o atmosferă de optimism şi aşteptare anima lojile societăţilor secrete. In Franţa, Louis-Claude de Saint-Martin, supranumit „Filozoful Necunoscut“, susţinea că „fiece om este un rege“. Chevalier Ramsay, scoţianul care fondase o Mare Lojă la Paris în anul 1730, declara în 1737 în faţa iniţiaţilor din capitala franceză: „Lumea întreagă nu este altceva decât o vastă republică. Năzuim la reunirea tuturor oamenilor iluminaţi la minte [… ] nu doar prin dragostea pentru artele frumoase, ci mai degrabă prin înaltele principii ale virtuţii, ştiinţei şi religiei, în care interesele frăţiei şi cele ale întregii familii a omenirii pot fi împlinite reciproc [… ] şi din care supuşii tuturor regatelor pot învăţa să se iubească unii pe alţii. “

Francmasoneria oferea un spaţiu protejat pentru dezbaterile de idei tolerante, pentru cercetările ştiinţifice neîngrădite şi pentru investigaţiile în lumile spirituale.

După înfiinţarea lojilor iniţiale din Scoţia, Londra şi Paris, cel mai mare eveniment francmasonic din secolul al XVIII-lea s-a petrecut în anii 1760: magul portughez Martinez de Pasqually a fondat Ordinul Elus Coens („preoţii aleşi“). Ritualurile ordinului, concepute de Martinez, durau uneori chiar şi şase ore şi foloseau fumurile degajate de arderea unui amestec de halucinogene şi spori ai ciupercii Amanita muscaria. In cadrul ritualurilor de mai târziu ale lui Stanislas de Guaita, profund influenţate de cele ale lui de Pasqually, candidatului i se lua legătura de pe ochi şi se pomenea în faţa unor bărbaţi cu măşti egiptene, care aţinteau tăcuţi spre pieptul lui săbii ascuţite.

Dacă dr. Dee încercase să readucă experienţele spirituale reale în sânul Bisericii, prin practica magiei ceremoniale, oameni ca de Pasqually şi Cagliostro voiau să facă acelaşi lucru în francmasonerie. In anul 1782, Cagliostro a fondat Francmasoneria de Rit Egiptean, care avea să exercite o profundă influenţă în Franţa şi America.

Elevul şi succesorul lui de Pasqually, Saint-Martin, a pus accentul nu atât pe ceremonial, cât mai degrabă pe disciplinele ezoterice, interioare. Influenţată în acest sens de lucrările lui Bohme, filozofia martinistă în versiunea sa şi-a păstrat importanţa în cadrul francmasoneriei franceze până în prezent. Trăind la Paris în vremea Terorii, Saint-Martin primea în apartamentul său bărbaţi şi femei pe care îi iniţia printr-un ritual mistic al punerii mâinilor. Pericolul care îi ameninţa era atât de mare, încât toţi purtau măşti chiar şi în cadrul întâlnirilor, pentru a nu se recunoaşte între ei.

Celebru pentru atacurile sale caustice la adresa religiei, despre Voltaire s-a spus adesea că îl detesta pe Dumnezeu. In realitate, el se pronunţa împotriva religiei organizate. Când a fost iniţiat de Benjamin Franklin, i s-a dat să sărute şorţul care îi aparţinuse lui Helvetius. Acesta fusese un cunoscut savant elveţian, iar tratatul său privind transmutările alchimice este depăşit ca relevanţă doar de cel al lui Leibniz.

A. E. Waite, istoric al francmasoneriei şi al experienţelor mistice, amintea în scrierile sale despre „visele de ştiinţă străveche (ale masoneriei), ce proclamă că realitatea din spatele viselor trebuie căutată în spiritul acestora“. Pentru el, Voltaire era omul „care deţine cheile — care făurise de fapt cheia ce deschisese uşa acestei realităţi dând la iveală posibilităţi uluitoare. [… ] Practicile condamnate, artele interzise pot duce, prin ceaţa misterului, în lumina cunoaşterii. “ Vom înţelege mai bine ce înseamnă acest lucru în capitolul următor, dar deocamdată este suficient să spunem că iniţiaţii societăţilor secrete au fost uimiţi de aceste noi posibilităţi. Inima le era atât de plină de credinţă şi de optimism, încât ar fi fost fără îndoială de acord cu Wordsworth, că beatitudinea este esenţa vieţii.

In rândul artiştilor, scriitorilor şi compozitorilor din cadrul societăţilor secrete, entuziasmul debordant şi aşteptările privind zorii unei noi ere au dat naştere romantismului. Ori de câte ori remarcăm o înflorire explozivă a artei şi literaturii imaginative, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Renaştere şi în Romantism, trebuie să ne ducem cu gândul la prezenţa undeva în umbră a idealismului sacru ca filozofie de viaţă şi a societăţilor secrete care o cultivă.

Aceasta a fost istoria lumii din perspectiva idealismului — dacă privim idealismul în sensul filozofic al principiului conform căruia ideile sunt mai reale decât obiectele. In sensul său obişnuit, al vieţii trăite în conformitate cu nişte idealuri superioare, idealismul a fost, aşa cum sublinia George Steiner, o invenţie a secolului al XIX-lea.

In veacul anterior, lojile din Anglia, Franţa şi America acţionaseră pentru crearea unei societăţi mai puţin brutale, superstiţioase şi ignorante, mai puţin represive, mai lipsite de prejudecăţi şi mai tolerante. Lumea devenise între timp astfel, dar totodată era mai frivolă şi mai nesinceră.

Chiar şi înainte de Teroare existaseră temeri că, deşi societatea putea fi determinată să urmeze un drum drept, această măsură nu era adecvată nici pentru natura umană, nici pentru forţele întunecate ce operau în afara legilor naturale. Romantismul a fost, în parte, o încercare de a face faţă unei efervescente intensităţi ce se acumula venind din străfunduri şi pe care astăzi am numi-o „inconştient“. In timp, ea avea să dea naştere unui tip pătimaş de muzică şi poezie. Nerăbdătoare faţă de convenţional, avea să încurajeze spontaneitatea şi abandonul de sine.

In patria lui Eckhart, diverşi scriitori considerau Franţa, mai cu seamă, un tărâm al „mărunţilor maeştri dansatori lipsiţi de suflet, care nu înţelegeau viaţa interioară a omului“. La Lessing, Schlegel şi Schiller, idealismul filozofic a devenit încă o dată o filozofie a vieţii. Mai presus de toate, acest idealism stârnea imaginaţia, deţinând convingerea de ordin mistic şi ezoteric că imaginaţia este o modalitate de percepţie superioară în comparaţie cu cea oferită de simţuri. Imaginaţia poate fi antrenată pentru a sesiza realităţi mai înalte decât materialismul susţinut de apostolii raţionamentelor judicioase.

In cadrul istoriei convenţionale, romantismul este privit ca o reacţie faţă de ordinea şi curtenia secolului al XVIII-lea. Pentru istoria secretă, la originea acestei reacţii nu s-au aflat forţele subconştientului, ci unele demonice. Iar rădăcinile ei au fost de natură sexuală.

In iulie 1744, John Paul Brockmer, un ceasornicar londonez, se întreba ce l-o fi apucat pe proprietarul casei în care locuia. Emmanuel Swedenborg, un inginer suedez, păruse până atunci un ins respectabil, la locul lui, care participa în fiecare duminică la slujba de la capela moravă din zonă.

Acum însă, i se zbârlise pârul în cap. Făcând spume la gură, îl hăituise pe Brockmer pe stradă, bolborosind şi pretinzând că el ar fi Mesia. Când ceasornicarul l-a sfătuit să se ducă la medic, Swedenborg s-a dus la ambasada suedeză, iar fiindcă i-a fost refuzat accesul înăuntru, s-a repezit la un şanţ de scurgere aflat nu departe, s-a dezbrăcat şi a început să se bălăcească în noroi, aruncând cu bani în mulţime.

Intr-o carte recent publicată, rodul unor ani de cercetări meticuloase, Marsha Keith Suchard dezvăluie faptul că Swedenborg cochetase cu anumite tehnici sexuale de atingere a unor stări alterate extreme, care erau predate de altfel respectabila capelă moravă. Autoarea sugerează de asemenea că William Blake a crescut în cadrul acestei biserici şi că respectivele practici sexuale au fost cele care i-au inspirat creaţia poetică.

Am amintit despre diverse tehnici de inducere a unor stări alterate de conştiinţă, printre care exerciţii de respiraţie, dans şi meditaţie. Practicile sexuale constituie însă esenţa, cel mai bine păzit secret al societăţilor secrete. De aceea, este util să urmărim, alături de Marsha Keith Suchard, diferitele stadii de dezvoltare ale practicii urmate de Swedenborg, aşa cum au fost ele consemnate în jurnalele sale şi menţionate în lucrările publicate.

Incă din copilărie, Swedenborg încercase tehnici de control al respiraţiei şi observase că, dacă îşi ţinea răsuflarea o perioadă mai lungă, intra într-un fel de transă. De asemenea, constatase că, sincronizându-şi respiraţia cu pulsul, putea adânci această transă. „Uneori ajungeam într-o stare de insensibilitate în privinţa simţurilor corporale, aproape în starea în care se află muribunzii, păstrându-mi însă nevătămată viaţa interioară, cu ajutorul forţei gândirii şi cu suficientă răsuflare pentru a trăi. “ Perseverenţa în aceste tehnici poate oferi practicantului avantaje considerabile… „există o anume veselie luminoasă, o strălucire plină de bucurie ce persistă în sfera minţii, şi un fel de radiaţie misterioasă [… ] ce ţâşneşte printr-un soi de templu din creier [… ] sufletul este chemat într-o comuniune mai interiorizată şi se întoarce în acea clipă în epoca de aur a perfecţiunii sale intelectuale. Mintea [… ] în focul viu al dragostei sale detestă orice altceva [… ] toate simplele plăceri trupeşti. “ Swedenborg pare a descrie diverse stadii ale stărilor alterate de conştiinţă, de tipul celor implicate în procesul iniţierii. Aşa cum sublinia Marsha Keith Suchard, cercetările neurologice moderne au confirmat faptul că meditaţia măreşte nivelul de DHEAS (dehidroepiandrosteron sulfat) şi de melatonină, ambele fiind secreţii ale glandelor pineală şi pituitară despre care ocultiştii susţin că creează cel de-ai treilea ochi.

La vârsta de cincisprezece ani, Swedenborg a fost trimis să locuiască împreună cu cumnatul lui, care în următorii şapte ani avea să-i devină mentor; aici, în casa acestuia, cercetările tânărului au dobândit un marcant aspect cabalistic. Am văzut că, la fel ca în orice altă tradiţie ezoterică, în Cabală creaţia este percepută în termenii unei serii de emanaţii (sefirot) ale minţii cosmice. Ca şi în miturile anticilor greci şi romani, în Cabală aceste emanaţii sunt masculine şi feminine. En Sof, mintea cosmică intangibilă, emană spiritele masculin şi feminin, iar acestea se întrepătrund sexual pe măsură ce impulsul creativ coboară. Aşa cum imaginile mentale erotice creează spermă, actul imaginativ de iubire al lui En Sof generează efecte fizice.

Imaginaţia — şi îndeosebi cea alimentată sexual— este considerată, prin urmare, principiul originar al creativităţii.

Conform acestei interpretări cabaliste, Căderea s-a produs ca urmare a unui dezechilibru între sefirot masculine şi feminine. Imaginându-şi un act de iubire armonioasă şi echilibrată între sefirot, adeptul contribuie la reglementarea acestei erori cosmice primordiale.

In tradiţia cabalistă, heruvimii ce-şi arcuiesc aripile deasupra Chivotului Legă­mântului în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim erau consideraţi o imagine a iubirii armonioase dintre sefirot masculine şi feminine. Apoi, când Templul din Ierusalim a fost jefuit de trupele lui Antiohus în 168 Î. C., imaginile erotice au fost purtate pe străzi, pentru a-i ridiculiza pe iudei. In anul 70 d. C., când Templul a fost distrus, în inima populaţiei s-a născut o vie dorinţă de a-l reconstrui. Imagistica sacră a iubirii dintre sefirot masculine şi feminine se află în miezul unui program menit să îndrepte un rău istoric.

Swedenborg a scris de asemenea despre metodele de respiraţie ritmică în funcţie de pulsul organelor genitale. Evident că, locuind împreună cu cumnatul său, a început să practice exerciţiile de control al respiraţiei imaginându-şi concomitent trupuri umane goale, contorsionate erotic în forma literelor ebraice, despre care am amintit deja. Despre acestea se credea că sunt embleme sau sigilii magice puternice. Tehnici similare de utilizare a energiilor sexuale pentru binele spiritual sunt folosite în prezent de unele grupări hasidice. Bob Dylan, care dintr-un punct de vedere este urmaşul tradiţiei poetice a lui Blake, a explorat unele dintre aceste practici.

Controlul este esenţial în cadrul practicilor respective, acest lucru fiind subliniat într-o altă tradiţie ezoterică a spiritualităţii cu încărcătură sexuală. Extinderea către est a imperiilor europene a determinat scurgerea în direcţie opusă a zvonurilor privind practicile tantrice. Pe acestea din urmă, Swedenborg le-a explorat în detaliu. Un anumit nivel de disciplină psihologică era necesar pentru o excitare prelungită, iar aceasta la rândul ei avea rolul de a redirecţiona energiile sexuale spre creier, facilitând astfel pătrunderea în lumile spirituale — un extaz vizionar în locul unuia sexual simplu. Swedenborg stăpânea de asemenea ceea ce este unanim considerat o extrem de dificilă tehnică de control muscular cunoscută adepţilor hinduşi, prin care în momentul ejaculării, sperma nu este eliminată, ci e direcţionată în vezica urinară.

Desigur că toate aceste tehnici sunt periculoase, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care sunt menţinute secrete. Riscul este cel al unei căderi nervoase de tipul celei a cărei ţintă a fost proprietarul lui Swedenborg, pentru a nu mai pomeni de nebunie şi moarte. Bizarul auxiliar al cercetărilor sale, pe care Swedenborg l-a descoperit în cadrul bisericii morave din New Fetter Lane, a fost o versiune creştină a ocultismului iubirii.

La vremea respectivă, moravii din Londra erau sub influenţa charismaticului conte Zizendorf. El îi încuraja pe membrii congregaţiei să vizualizeze, să atingă şi să miroasă în imaginaţie rana din coasta lui Isus. In viziunea lui, rana aceasta era un vagin dulce, suculent, din care se scurgea un suc magic. Suliţa lui Longinus urma a fi înfiptă în ea în mod repetat şi extatic.

Zizendorf încuraja practicarea sexului ca act sacramental şi îşi îndemna adepţii să vadă în celălalt, în momentul climaxului, emanaţiile spirituale divine. O rugăciune rostită mental de ambii parteneri în acest moment ar fi avut o forţă magică extraordinară. Pentru a cita cuvintele lui Swedenborg, „partenerul îl vede pe celălalt în minte [… ] fiecare partener îl are pe celălalt în el însuşi“, astfel că amândoi „coabitează în forul lor interior“. In cadrul unei transe vizionare, partenerii puteau să se întâlnească, să comunice şi chiar să facă dragoste în formele lor spirituale.

Marsha Keith Suchard menţionează că părinţii lui Blake erau membri ai acestei congregaţii şi că poetul şi-a însuşit aceste idei prin vastele lui lecturi din opera lui Swedenborg. Ea sugerează mai departe că pudicii victorieni au şters din desenele lui Blake numeroase elemente explicit sexuale, mergând până la a „îmbrăca“ organele genitale ale personajelor. Deşi se ştie în general că Blake a fost influenţat de filozofia ezoterică a lui Swedenborg şi a altora, noi am ignorat până acum aceste tehnici specifice de magie sexuală aflate la baza viziunilor sale.

Blake a avut astfel de viziuni încă de la o vârstă tânără. La patru ani l-a văzut pe Dumnezeu cum îl privea pe fereastră, iar la patru sau cinci ani, în vreme ce se plimba printr-o zonă rurală, a avut viziunea unui copac plin de îngeri „ce brăzdau fiece ramură ca nişte stele“. Dar tehnicile secrete ale lui Zizendorf şi Swedenborg i-au permis, se pare, o abordare sistematică şi cabalistă a acestor fenomene.

In Los, el avea să scrie: „In Beulah Femeia îşi aşterne minunatul Tabernacul în care Bărbatul intră magnific, între Heruvimii ei şi devine Una cu ea contopindu-se. [… ] Există un loc în care Contrariile sunt deopotrivă egale, acest loc e numit Beulah. “

In romantism, viaţa interioară individuală se extinsese în sfârşit, devenind un vast univers de o infinită varietate. Dragostea este de fapt dragostea unui cosmos pentru altul. Adâncul strigă către adânc. Odată cu romantismul, dragostea capătă un nou mod de exprimare şi devine simfonică.

Semnificaţia istorică a acestui fapt este aceea că meditaţiile în secret şi rugăciunile câtorva iniţiaţi au alimentat o izbucnire populară împotriva materialismului. Noul mod de a face dragoste, reinterpretând crearea universului, constituia un fel de a spune că dreptatea nu este pur şi simplu o chestiune de putere, că există idealuri mai înalte decât pragmatismul şi egotismul iluminat şi că, dacă intri în starea mentală adecvată, poţi percepe lumea ca având sens.

Dacă oamenii vor face dragoste pentru a deveni iluminaţi, lumea va deveni un loc al umbrelor. Iar când se vor trezi din nou, înţelesurile se vor fi aşternut asupra lumii ca roua.

Prin urmare, originile romantismului au fost deopotrivă sexuale şi ezoterice. Poetul german Novalis amintea de un „idealism magic“. Din această magie, acest idealism şi acest spirit vulcanic s-a născut muzica lui Beethoven şi Schubert. Beethoven auzea un nou limbaj muzical, resimţea şi exprima lucruri care nu mai fuseseră resimţite şi exprimate niciodată până atunci. La fel ca Alexandru cel Mare, devenise obsedat în încercarea sa de a identifica acest influx divin, sursa geniului său nestăvilit, citind şi recitind texte ezoterice egiptene şi indiene. Astfel, Sonata în Re minor şi Appassionata sunt echivalentele beethoveniene ale Furtunii lui Shakespeare, cele mai explicite expresii ale ideilor sale oculte.

In Franţa, martinistul Charles Nodier scria despre conspiraţii în rândul armatelor lui Napoleon, menite să-i distrugă pe celebrul comandant. Mai târziu, el i-a familiarizat cu filozofia ezoterică pe unii dintre tinerii romantici francezi, printre care Victor Hugo, Honoré de Balzac, Alexandre Dumas fiul, Eugène Delacroix şi Gérard de Nerval.

Owen Barfield menţiona că există întotdeauna un puternic curent de idei platonice, de semnificaţii vii, pe care din când în când, minţi rafinate precum cea a lui Shakespeare sau Keats îl pot discerne. Keats numea abilitatea de a face acest lucru „capacitatea negativă“, ceea ce pentru el era situaţia în care un om este capabil să fie înconjurat de „incertitudini, mistere şi îndoieli fără a căuta nervos date concrete şi elemente raţionale“.

Cu alte cuvinte, el aplica în poezie aceeaşi reţinere deliberată în a impune un tipar, aşteptând apariţia unuia mai amplu, pe care Francis Bacon îl susţinuse în sfera ştiinţifică.

„Să ţeşi în jurul lui un cerc în trei… / Căci cu nectar el s-a hrănit / Şi laptele din rai el l-a băut. “ Samuel Taylor Coleridge avea o aură de supranatural, fiind adânc cufundat în filozofia lui Bohme şi Swedenborg. Dar prietenul său, William Wordsworth, a fost cel care a consemnat cea mai pură, mai simplă şi mai directă expresie a sentimentului aflat în inima idealismului ca filozofie a vieţii. Când scria că simte „O prezenţă ce mă tulbură cu bucuria / Unor gânduri înalte; un sentiment sublim / Ceva mult mai adânc contopit / Al cărui sălaş e lumina soarelui-apune / Şi oceanul larg şi viul aer / şi cerul albastru şi a omului minte, / O mişcare şi un duh ce îmboldeşte / Tot ce gândeşte, toate ţintele tuturor gândurilor, / Şi străbate toate lucrurile… “, Wordsworth se referea la ce înseamnă să fii idealist într-un stil care are chiar şi astăzi rezonanţe moderne.

Până şi cei care, la nivel conştient, neagă existenţa realităţii superioare de care aminteşte poetul aici recunosc ceva în acest poem, Versuri scrise mai sus de Tintern Abbey. Ceva undeva înlăuntrul lor le sună cunoscut; altfel, pentru ei versurile rămân complet lipsite de sens.

In vremea în care scria Wordsworth, lumea nu trebuia să se străduiască pentru a sesiza aceste simţăminte. Goethe, Byron şi Beethoven s-au aflat în fruntea unei ample mişcări populare.

Şi atunci, de ce a luat-o totul pe un drum greşit? Din ce motiv acest impuls spre libertate a sfârşit sub forma abuzului de putere?

Pentru a înţelege rădăcinile acestei catastrofe, este necesar să identificăm modul în care în societăţile secrete s-au infiltrat susţinătorii materialismului. Chevalier Ramsay interzisese în mod special discuţiile despre politică în lojile pe care le-a fondat în anul 1730, dar francmasoneria era atrăgătoare pentru liderii politici ai Europei. Pentru toţi cei care doreau să exercite o anume influenţă în plan politic, ea trebuie să fi constituit o ispită.

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.


Hide picture