Jonathan Black – Profeți, Inițiați și Filozofi: O Istorie Ezoterică
După moartea lui Solomon, Regatul lui Israel a început din nou să se destrame și, odată cu acest proces, s-a constituit un grup de așa-numiți profeți. Rolul lor era acela de a-i sfătui pe regi, numai că, spre deosebire de relația dintre Melhisedec și Avraam sau Merlin și Arthur, cea pe care o întrețineau ei cu suveranii avea un caracter potrivnic, chiar subversiv. Profeții spuneau lucruri neplăcute, impopulare, pe care nimeni nu voia să le audă. Vorbeau emfatic, aiuritor; uneori erau considerați nebuni.
Ilie era un ins ciudat, sălbatic și solitar, aproape un vagabond, cu o cingătoare din piele și o mantie lungă. La fel ca Zarathustra, la foc răspundea tot cu foc. Dumnezeu l-a îndrumat să se ascundă în sălbăticie și să bea din apa unui pârâu, fiind hrănit de corbi. Corbul sugerează că Ilie era un inițiat în înțelepciunea lui Zarathustra, acesta fiind unul dintre gradele inițiatice în cadrul misterelor sale.
Regele lui Israel, Ahab, s-a însurat cu Izabela și a început să construiască altare dedicate lui Baal (numele canaanit pentru Satum/Satan). Ilie s-a luptat și i-a învins pe profeții lui Baal, invocând și chemând focul din cer. Alteori a apelat la același procedeu al focului celest pentru a ucide trupele de soldați trimise de Izabela pentru a-l prinde. Ilie era un om al sângelui și al tunetului, profetul care trăia la limita nebuniei. Există relatări privind dovezi repetate și uluitoare ale charismei sale: clarviziune, capacitatea de a tămădui pe deplin un otrăvit, de a face fierul să plutească sau de a vindeca un lepros. O poveste ciudată este aceea în care izbutește să readucă la viață un băiat așezându-se deasupra lui și infuzându-i spiritul său. Când a fost nevoit să fugă iar în pustie, a făcut-o pentru a-și salva viața și pentru a se îndrepta spre Dumnezeu. Acolo s-a pomenit stând pe un vârf de munte, în mijlocul unei furtuni teribile. Ni-l putem imagina certând vijelia: un fel de combinație între regele Lear și nebunul de la curte. În cele din urmă s-a așezat, istovit, și a adormit sub un ienupăr, unde a visat un înger.
Apoi, când încă nu se luminase, a început să urce muntele Horeb în căutarea lui Dumnezeu, așa cum îl îndemnase îngerul. Dar s-a iscat un vânt puternic, care a zguduit muntele, și bolovani uriași s-au desprins, rostogolindu-se spre el. Ilie și-a dat seama că Dumnezeu nu se afla în vântul acela și a reușit să se adăpostească într-o peșteră. Deodată, un fulger a izbit pământul chiar la gura peșterii, aprinzând vegetația de afară și blocându-l înăuntru. Dar Ilie a știut că Dumnezeu nu se afla nici în acel foc.
După o vreme, furtuna s-a potolit, focul s-a stins, iar la venirea dimineții, totul era cuprins de liniște. Steaua zorilor a răsărit și atunci, în aerul blând al dimineții, Ilie a auzit glasul mărunt, tăcut, al lui Dumnezeu.
Personaj exuberant, chiar șocant, el a fost profetul unei noi interiorizări – o evoluție pornind de la modul în care Moise a auzit vocea Domnului în tufișul arzând, dar una mai discretă, aproape subliminală. Dacă înainte oamenii aveau un sentiment copleșitor al divinului, acum erau nevoiți să asculte atent, să practice o disciplină mentală și să se concentreze pentru a-l discerne.
Dar pentru a înțelege adevărata semnificație a misiunii lui Ilie, este necesar să-i lămurim moartea, iar ca să putem face acest lucru, trebuie să ne îndreptăm mai întâi spre India.
Există mărturii privind hinduși capabili să se materializeze și să se dematerializeze, după dorință. În excelenta sa Autobiografie a unui yoghin, publicată pentru prima dată în 1946, Paramahansa Yogananda povestește cum, la un moment dat, trebuia să-l întâlnească pe mentorul său spiritual, Sri Yukteswar, la gara din localitate, dar a primit un mesaj telepatic să nu se ducă acolo, fiindcă acesta fusese reținut în altă parte. Paramahansa Yogananda a așteptat în camera de hotel. Deodată, fereastra ce dădea spre stradă a început să strălucească în lumina soarelui și mentorul s-a materializat indubitabil în fața lui, explicându-i că nu era o apariție fantomatică, un om în carne și oase, și că primise porunca divină de a-i oferi ucenicului său această experiență deosebită. Paramahansa Yogananda a pipăit sandalele familiare, din pânză portocalie, legate cu sfoară, și a simțit roba maronie a mentorului său atingându-l în treacăt.
Ilie a dus acest dar într-un nou stadiu de dezvoltare. El a învățat cum să se încarneze și să se excarneze după dorință.
Nu-ți poți lua viața cu tine dincolo de moarte, spune zicala populară, dar în conformitate cu doctrina secretă, acest lucru este posibil. Marele inițiat al secolului XX, G. J. Gurdjieff, spunea că ceea ce este necesar pentru a deveni cu adevărat stăpânul propriei existențe în această viață este exact ceea ce trebuie pentru a supraviețui ca entitate conștientă în viața de dincolo. Iar inițierea are ca obiect deopotrivă această viață, dar și pe cea de după moarte. În cartea a șaptea a Republicii sale, Platon afirma: „Cei ce nu pot înțelege ideea de bine în această viață vor coborî după moarte în Hades și vor adormi în acel sălaș întunecat.”
La finalul vieții sale, Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car înflăcărat. La fel ca Enoh și Noe înainte, nici el n-a murit în modul obișnuit, s-a alăturat grupului de maeștri înălțați, care sunt în general invizibili, dar revin pe Pământ în vremuri de criză și de mari schimbări.
În filozofia cabalistă, carul cu care Ilie urcă la ceruri este numit Merkaba. Marii inițiați pot acționa asupra corpului vegetal astfel încât acesta să nu se dezintegreze după moarte, permițând astfel spiritului ce se înalță să păstreze aspecte ale conștiinței care, în mod obișnuit, sunt posibile doar în timpul vieții terestre. Ei cunosc tehnici secrete prin intermediul cărora energii extrem de fine pot cristaliza în așa fel încât să nu se disperseze.
Vom vedea mai târziu cum creștinii numesc acest car „trupul învierii”.
Când Ilie s-a înălțat, mantia i-a alunecat și a fost prinsă de Elisei, pe care profetul îl alesese să-i fie succesor. Printr-un proces misterios, transferul mantiei îi conferă lui Elisei o parte mai mare din puterea lui Ilie. (Vom reveni pentru a vedea cum se realizează acest lucru atunci când vom discuta despre viața și opera lui Shakespeare.)
Succesiunea nu a fost însă lipsită de ambiguități. La un moment dat, pare că Ilie vrea să-și renege urmașul. Astfel, pleacă în grabă, iar când Elisei vine după el, îi spune: „Du-te înapoi! Ce ți-am făcut eu ție?”. Oare vede la el ceva incert? Mai târziu, Elisei este batjocorit de un grup mare de tineri deoarece era chel și își folosește puterea pentru a chema doi urși din pădure, care îi atacă și-i ucid pe aceștia. Totul decurge ca și când profetul ar fi încă încleștat în lupta sa pe viață și pe moarte cu Baal.
Două sute de ani mai târziu, în epoca ultimilor profeți, s-a conturat un nou mod de înțelegere, transcendent, al modului în care funcționează universul. Conceptul de îndurare le-a conferit profeților o atitudine mult mai puțin războinică. În 550 î.C, Isaia proclama: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare. […] Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.”
Conceptul de îndurare s-a născut din acest sentiment profetic al istoriei. Suveranii celor două regate și popoarele lor nu au făcut ceea ce li se ceruse. S-au delăsat, iar pământul lor a devenit pârloagă. Dar apoi, datorită îndurării divine, o rădăcină vie a apărut în pustiu. Profeții au văzut îndurarea divină acționând astfel în decursul vieții lor, la nivel militar și politic, în avântul, decăderea și iarăși dezvoltarea micilor regate din care făceau parte. Ei au profețit, de asemenea, repetarea situației în cadrul ciclurilor cosmice ale istoriei.
Pentru adepții lui Baal, pe de altă parte, viața se rezuma la exercitarea puterii. Ei credeau că, dacă aplicau practicile religioase corecte – sacrificii și ceremonii magice — îi vor putea convinge pe zei să le facă pe plac.
Isaia nu era de acord cu această perspectivă. El le-a spus oamenilor că Yahve le arătase îndurare alegându-i pe ei, dându-le puterea de a se supune, spălându-i de păcate, salvându-i atunci când se arătaseră nesupuși și făgăduindu-le că le va reda gloria trecută, deși nu o meritau. Dragostea lui Yahve nu poate fi cerută, cumpărată sau câștigată. Era vorba deci despre o dragoste dăruită în libertate deplină.
Odată înțeles acest tip de iubire divină, nu mai era decât o problemă de timp înainte ca această înțelegere să deschidă calea unei noi dimensiuni a dragostei omului pentru alt om.
Isaia avea un puternic presentiment atât al istoriei, cât și al viitorului pentru poporul lui Israel – „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei.“ De asemenea, el are o viziune a sfârșitului lumii, asupra căreia vom reveni mai târziu, „Lupul va paște la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul.“
Tradiția profetică s-a încheiat în jurul anului 450 î.C. Așa cum avea să scrie rabinul specialist în Cabală Hayyim Vital la sfârșitul secolului al XVI-lea, după Agheu, Zahana și Maleahi, profeții nu mai izbuteau să pătrundă cu privirea decât la nivelurile inferioare ale cerurilor și doar într-un mod puternic voalat.
Ultimele cuvinte ale Vechiului Testament sunt cele răsunătoare prin care Maleahi profețea revenirea lui Ilie, așteptată încă în fiecare an, de Paște, când îi este rezervat un loc la masă, cu un pahar de vin și ușa deschisă.
În alte regiuni ale lumii însă, remarcabili inițiați deschideau dimensiuni noi ale condiției umane. Un amplu spirit iluminist își făcea loc în diverse minți și în culturi diferite, în aceeași perioadă.
Prințul Siddhartha a venit pe lume într-un timp și într-un loc caracterizate de mici state războinice, în Lumbini, în zona actualului Nepal. Până la vârsta de douăzeci și nouă de ani, el a trăit în lux și desfătare. Fiecare dorință îi era împlinită înainte chiar de a o resimți și în jurul lui era numai încântare. Dar într-o zi tânărul a ieșit din palatul regal și a văzut ceea ce nu fusese niciodată înainte lăsat să vadă: un om bătrân. A fost cutremurat, dar a mers mai departe, constatând că supușii lui erau bolnavi, în pragul morții.
Astfel, a decis să părăsească palatul, lăsându-și în urmă soția și copilul, pentru a încerca să înțeleagă suferințele văzute. Trăind vreme de șapte ani printre asceți, n-a găsit răspunsul dorit în sutrele yoga ale lui Pantanjali și în învățăturile succesorilor celor Șapte înțelepți. Apoi, în final, când avea treizeci și cinci de ani, s-a așezat sub copacul Bodhi, pe malurile râului Neranjara, hotărât să nu se clintească de acolo până când nu va reuși să înțeleagă.
După trei zile și trei nopți, a realizat că viața înseamnă suferință și că suferința este cauzată de dorința pentru lucrurile lumești, dar că omul se poate elibera de orice dorință. O astfel de eliberare, o asemenea afinitate pentru lumea spirituală poate fi atinsă, și în acest caz omul respectiv nu se va mai reîncarna niciodată, devenind – la fel ca Siddhartha — un Buddha.
Calea către înțelegere – sau iluminare – era numită de Buddha „Calea celor Opt“ și presupunea credința cea dreaptă, convingerea corectă, învățarea, acțiunea, traiul, intenția, gândirea, contemplarea.
Pentru sensibilitățile occidentale moderne, această cale pare imposibil de moralizatoare și totodată oarecum abstractă, chiar nepractică. Dar învățăturile lui Buddha au o latură ezoterică și, la fel ca orice principii ezoterice, conțin un nivel de semnificație eminamente practic. Filozofia ezoterică îi învață pe inițiații săi cum să atingă transformarea psihologică folosind tehnici practice de manipulare a fiziologiei umane. În cazul Căii budiste, cele opt practici sunt de fapt exerciții pentru activarea a opt dintre cele șaisprezece petale ale chakrei gâtului.
Iată deci o schimbare istorică în domeniul practicilor inițiatice. În ritualurile de inițiere practicate în marea piramidă, spre exemplu, candidatului îi era indusă o transă profundă, asemănătoare cu moartea, după care un cerc de cinci inițiați îi înălțau trupul vegetal din cel fizic. Apoi lucrau asupra lui, modelându-l, aducându-l în tipare capabile să perceapă lumile superioare, astfel că atunci când corpul vegetal se cufunda din nou în cel fizic și aspirantul se trezea, renaștea de fapt la o nouă formă de viață, mai înaltă. Ideea este însă că pe întregul parcurs al acestui proces, candidatul era inconștient.
Acum, adepții lui Buddha participau în mod conștient la propria lor inițiere, acționând asupra chakrelor. Unul dintre rezultatele acestui efort era un nou mod de viață, pregnant moral, care avea la bază compasiunea față de toate ființele vii.
Fiindcă omul devenea tot mai independent de lumile spirituale, exista pericolul ca puterile unui individ să-i depășească dorința de a urma drumul cel drept și de a le folosi în mod înțelept. De asemenea, apărea și riscul ca puterile supranaturale conferite de inițiere să ajungă în posesia celor cu intenții negative.
În plus, întotdeauna a fost posibil ca oamenii să dobândească aceste puteri, chiar dacă nu au fost anterior inițiați. Uneori se întâmplă ca rezultat al unor traume extreme în copilărie, acestea deschizând o breșă în plan psihic, prin care spiritele pot pătrunde în mod necontrolat. Alteori, oamenii dobândesc puterile respective prin practicarea magiei negre sau a celei ce nu concordă cu cele mai înalte aspirații spirituale, așa cum se întâmplă în școlile secrete ce păstrează vie o tradiție antică, autentică. Toate aceste cazuri prezintă un risc comun: non-inițiatul, chiar și cel bine intenționat, poate avea dificultăți în a recunoaște spiritele cu care comunică.
Scopul Căii celor Opt este inițierea ca parte a unei dezvoltări morale protectoare, controlate. Pentru a putea controla lumea, trebuie să te poți controla mai întâi pe tine însuți.
Chakra gâtului este organul la nivelul căruia se formulează înțelepciunea spirituală. Ea face legătura între chakra inimii și cea a frunții. În alcătuirea fiziologică a unui inițiat, curenții iubirii curg dinspre chakra inimii prin cea a gâtului, pentru a ilumina chakra frunții. Atunci când această lumină se îndreaptă spre ea, chakra frunții se deschide aidoma unei flori sub razele soarelui.
Fiecare dintre noi poate identifica un ecou — sau mai degrabă o anticipare a acestui fenomen în propria sa viață. Dacă privim o persoană prin ochii dragostei, identificăm la ea calități pe care alții nu le pot percepe. Simplul fapt de a ne îndrepta privirea cu dragoste asupra ei poate aduce la suprafață calitățile respective, ajutându-le să se dezvolte. Dacă veți întâlni o persoană cu o orientare spirituală extrem de rafinată, veți constata că este veselă, zâmbitoare, aproape copilăroasă. Motivul este acela că ea privește întreaga omenire prin ochii dragostei.
Când a murit, Buddha și-a atins obiectivul, astfel că n-a mai fost nevoit să se reîncarneze. Aceasta nu înseamnă că nu mai face parte din istoria noastră, așa cum vom vedea când vom începe să analizăm Renașterea italiană.
Pitagora s-a născut pe prospera insulă greacă Samos, în jurul anului 575 Î.C., în epoca în care primele blocuri de marmură erau așezate pe Acropola ateniană. Nimeni nu a exercitat o influență mai mare decât el asupra evoluției ezoterismului occidental. Pitagora era privit ca un semizeu încă din timpul vieții. La fel ca în cazul lui Isus Cristos, nici una dintre scrierile sale nu s-a păstrat, cu excepția câtorva idei, comentarii și relatări scrise de discipolii săi.
Se spune că avea capacitatea de a se afla în două locuri concomitent, că un vultur alb îl lăsase să-l mângâie, că s-a adresat o dată zeului unui râu, iar din apă i-a răspuns o voce: „Te salut pe tine, Pitagora!”. Se mai zice de asemenea că într-o zi i-a îndemnat pe niște pescari ce nu avuseseră noroc să mai arunce o dată plasele în mare, și au prins atât de mult pește, încât aproape că le-a rupt năvoadele. Era un mare tămăduitor, recitând uneori anumite versuri din Homer, despre care credea că au puteri deosebite, așa cum misticii creștini rostesc versete din Psalmi sau din Evanghelia după Ioan. Pentru a vindeca, utiliza și muzica. Filozoful grec Empedocle susținea că Pitagora îi putea vindeca pe bolnavi și îi întinerea pe vârstnici. La fel ca Buddha, își amintea încarnările sale anterioare și se spune chiar că putea rememora întreaga istorie a lumii de la începuturi.
Înțelepciunea sa a fost rezultatul anilor îndelungați de cercetare și al multiplelor inițieri în școlile misterelor. A petrecut douăzeci și doi de ani deprinzând secretele preoților egipteni inițiați și a studiat cu magii din Babilon și cu urmașii Rishi-lor din India, unde s-a păstrat amintirea unui mare făuritor de miracole pe nume Yaivancharya.
Pitagora intenționa să sintetizeze gândirea ezoterică din lumea întreagă într-o concepție comprehensivă asupra cosmosului — ceea ce Leibniz, matematician și cabalist din secolul al XVII-lea, avea să numească „filozofia perenă”.
Conform gândirii idealiste, istoria lumii ajunsese în acest moment la un punct de cotitură. Marile idei emanate de mintea cosmică erau aproape complet disimulate în materia pe care au creat-o împreună, iar misiunea lui Pitagora era aceea de a le consemna conceptual înainte de a dispărea definitiv.
Astfel, filozofia lui inițiază procesul de transpunere a viziunii primordiale, a conștiinței imagistice a omenirii antice, în termeni conceptuali.
Aproximativ în anul 532 Î.C., Pitagora a căzut în dizgrația lui Policrates, conducătorul despotic din Samos. Silit să plece în exil, a fondat o comunitate restrânsă – căreia i-au urmat altele – în Crotona, în sudul Italiei actuale. Candidații la inițiere în cadrul acestei comunități erau obligați la ani de pregătire, ce includea și o bizară dietă din care făceau parte semințele de mac, susan și castravete, mierea sălbatică, florile de narcisă galbenă și coaja cepei-de-mare din care fusese extras în prealabil tot sucul. Se punea un accent deosebit pe gimnastică, aceasta fiind considerată o modalitate de a armoniza cele trei trupuri – material, vegetal și animal – iar candidaților li se cerea să nu vorbească ani la rând.
Pitagora le putea oferi ucenicilor săi o strălucitoare imagine a lumilor spirituale, pe care apoi o și interpreta. Pe baza acesteia — primul mod de predare discursiv — s-au conturat matematica, geometria, astronomia și muzica.
Despre el se spunea pe atunci că este singura ființă umană capabilă să audă muzica sferelor, concepută ca o serie de note, fiecare fiind emisă de cele șapte planete în deplasarea lor prin spațiu. Firește că este ușor să considerăm toate aceste detalii ca fiind aiureli mistice, dar povestea referitoare la modul în care a măsurat el prima gamă muzicală are în ea o sonoritate autentică.
Într-o zi, Pitagora se plimba prin oraș, când a auzit zgomotul de metal bătut pe nicovală și a remarcat că ciocanele de mărimi diferite scot sunete diferite. S-a întors acasă, a fixat o scândură de-a latul unei camere și a atârnat de ea o serie de greutăți echivalente cu greutatea diferitelor ciocane, în sens crescător. După repetate încercări, a stabilit că notele muzicale plăcute urechii omenești corespund unor greutăți diferite. Apoi a calculat că între ele exista o proporție matematică bine definită. Aceste calcule ale lui Pitagora stau la baza octavei muzicale pe care o cunoaștem astăzi.
În vreme ce au început să descrie elementul rațional al vieții, Pitagora și adepții săi au formulat un concept paralel, unul care probabil nu fusese niciodată articulat înainte, fiindcă până în momentul respectiv fusese parte integrantă a experienței de zi cu zi a tuturor ființelor umane. Conceptul afirma că viața poate fi explicată în termeni raționali numai până la un punct. Cu alte cuvinte, în viață există și un important element irațional.
Învățăturile privind partea rațională a vieții, predate în școlile misterelor, contribuiau la construirea orașelor, la dezvoltarea științei și tehnologiei, la structurarea și reglementarea Lumii Exterioare. Cele iraționale, în forma lor explicită, erau păstrate în interiorul școlilor. A vorbi despre ele în afara acestora era un lucru periculos și putea stârni ostilitate. Așa cum menționa Plutarh, „celui care cunoaște adevărurile superioare îi este dificil să ia în seamă valorile «serioase» ale societății. Eternitatea este o joacă de copii”.
Astfel, la nașterea gândirii raționale, școlile misterelor întrețineau opusul acesteia. Nu este o întâmplare faptul că oameni ca Pitagora, Newton sau Leibniz, care au contribuit din plin la familiarizarea omenirii cu realitatea universului fizic, au fost deopotrivă reprezentanți de seamă ai gândirii ezoterice. Motivul? Este neîndoielnic că — așa cum au observat aceste minți strălucite — dacă privim viața în cel mai subiectiv mod posibil, renunțând la cel obiectiv (cum se impune de fapt în domeniul științific), observăm conturarea unor tipare complet diferite. Privită obiectiv, viața poate fi rațională și supusă legilor naturale, dar atunci când este percepută subiectiv, apare ca irațională.
Scindând astfel trăirile experimentale, Pitagora a creat posibilitatea de a analiza mai limpede ambele dimensiuni.
Adepții săi erau instruiți să trăiască departe de societate, alternând între extazul mistic și analiza intelectuală. Pitagora a fost primul care s-a autointitulat „iubitor al înțelepciunii”, adică „filozof”, dar, la fel ca Socrate și Platon, care i-au urmat, semăna mai degrabă cu un mag, decât cu un profesor din epoca modernă. Elevii lui îl venerau, fiind convinși că el are puterea de a-i face să viseze după voia lui și că le poate reorienta instantaneu conștiința și în stare de veghe.
Pitagora și-a atras furia nemărginită a celor excluși din cercul său de inițiați. A refuzat să-l primească, de pildă, pe un individ numit Cyon în școala sa, din cauza comportamentului agresiv și nesăbuit al acestuia. În consecință, Cyon a pus la cale o revoltă împotriva lui. Grupul a dat buzna în clădirea în care erau reuniți Pitagora și adepții săi și i-a dat foc. Toți cei aflați acolo au murit.
În epoca lui Pitagora, alți doi filozofi din colțuri diferite ale lumii, Heraclit în Grecia și Lao-tzu în China, și-au pus amprenta asupra istoriei, încercând să definească în mod rațional dimensiunea irațională a vieții.
Nu poți păși în același izvor de două ori, spunea Heraclit.
Se zice că, la un moment dat, Confucius a venit la Lao-tzu și i-a cerut să-l inițieze. Acesta din urmă l-a refuzat, luându-l în derâdere din cauza manierelor insinuante și a ambiției nemăsurate. Este o poveste neadevărată, probabil, dar atrage atenția asupra unui adevăr important: confucianismul și taoismul întruchipează gândirea exoterică și, respectiv, ezoterică din China.
Confucius a petrecut mulți ani strângând laolaltă idei din înțelepciunea tradițională chineză, culegerile sale fiind adoptate ca manuale de guvernare de viitorii conducători ai Chinei. Preceptele pe care el le-a enunțat sunt prin excelență raționale; de pildă: o călătorie de o mie de kilometri începe cu un singur pas; să prețuiești mai mult munca decât recompensa; dacă nu-ți poți îndeplini obiectivele, atunci modifică-le și așa mai departe.
Putem face o comparație între Confucius și Rudyard Kipling, ambii slujitori ai imperiului. Dacă materialismul științific ar putea descrie complet viața în totalitatea ei, atunci poemul Dacă al lui Kipling ar constitui principiul suprem de urmat, iar filozofia ezoterică nu și-ar mai avea rostul.
De știi, cu nerv, cu inimă, cu vână,
Drept să rămâi, când ele june nu-s,
Și stai tot dârz, când nu mai e stăpână
Decât Voința ce le ține sus. […]
Dacă ți-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci și s-o întreci, mereu bonom,
Atunci: a ta e Lumea asta mare
și, mai mult, fiul meu: atunci – ești Om!
Problema este că, deși există momente în care cel mai bine e să ne străduim din răsputeri, fără a ne da bătuți, sunt și situații — așa cum a constatat Orfeu pe pielea sa — când mai prudent este să renunțăm și să ne lăsăm duși de val. Uneori, atunci când alergăm după ceva, nu reușim decât să împingem acel lucru și mai departe de noi; câteodată, singura modalitate de a păstra ceva este aceea de a-i da drumul. Sau, în cuvintele lui Lao-tzu:
Fiindcă cel trezit se așază pe sine la urmă, pășește înainte.
Fiindcă lasă de la el, primește.
Fiindcă e lipsit de egoism, se împlinește.
Cel liniștit este stăpânul celor agitați.
La treizeci de ani după moartea lui Pitagora, o uriașă armată persană condusă de Xerxes a invadat Grecia. Apoi, în primii ani ai secolului al V-lea Î.C., persanii au fost înfrânți de atenieni pe câmpia de la Marathon și după aceea de o alianță ateniano-spartană la Mycale.
Pitagora instituționalizase discutarea deschisă a opțiunilor și adoptarea în mod colectiv a deciziilor ce priveau întreaga comunitate, ceea ce numim astăzi politică. Pe aceste baze și în spațiul creat de alianța dintre atenieni și spartani, avea să se contureze caracterul unic al oraşului-stat Atena.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
