Jonathan Black – Conștiința Umană și Cosmologia Ezoterică
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Acest titlu a apărut în ziarul The Sunday Times în februarie 2005. În articol, Sir Martin Rees, astronom regal al Marii Britanii, declara: „în câteva decenii, computerele au evoluat de la stadiul în care erau capabile să simuleze doar tipare simple până la cel în care pot crea lumi virtuale detaliate. Dacă această tendință va continua, ne putem imagina ordinatoare apte să simuleze lumi chiar mai complicate decât cea în care credem noi că trăim. Acest lucru ridică o întrebare de natură filozofică: ar fi posibil ca noi înșine să ne aflăm într-o astfel de simulare, iar ceea ce credem noi că este universul să fie doar un soi de nișă a cerurilor? Dintr-un punct de vedere, am putea fi noi înșine creații în cadrul acelei simulări.”
Ideea generală este că oamenii de știință de prim rang din lumea întreagă sunt tot mai fascinați de extraordinarul grad de finețe a detaliilor necesar pentru ca omenirea să apară și să se dezvolte, iar acest aspect îi determină să se întrebe ce anume este real și ce nu.
Pe lângă aceste evoluții în plan științific, romanele și filmele au reușit într-o oarecare măsură să ne familiarizeze cu ideea că ceea ce considerăm în mod obișnuit realitate ar putea fi de fapt o „realitate virtuală”. Philip K. Dick, probabil primul scriitor care a introdus aceste noțiuni în cultura populară, era un bun cunoscător al înțelepciunii inițiatice privind stările alterate de conștiință și dimensiunile paralele. Romanul său Do Androids Dream of Electric Sheep? (Visează androizii oi electrice) a fost transpus pe peliculă cu titlul Blade Runner. Alte filme pe aceeași temă sunt Minority Report (bazat tot pe un roman al lui Dick), Total Recall, The Truman Show și Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Dar cel mai răsunător succes a fost înregistrat de The Matrix.
În acest din urmă film, ticăloși amenințători supraveghează din umbră lumea virtuală pe care o numim realitate pentru a ne controla, urmărindu-și astfel obiectivele imorale. În parte, aceasta este o reflectare corectă a învățăturilor din cadrul societăților secrete și ale așa-numitelor școli ale misterelor. Deși toate ființele care trăiesc în spatele vălului de iluzie fac parte din ierarhia emanațiilor minții cosmice, unele demonstrează o tulburătoare ambiguitate morală. Acestea sunt ființele pe care lumea antică le considera zei, spirite și demoni.
Faptul că unii oameni de știință reîncep să acorde atenție acestui mod străvechi de a percepe cosmosul este un semn încurajator. Deși sensibilitățile moderne suportă cu greu metafizica, cu ceea ce ar putea părea abstracțiuni teoretice de înalt nivel îngrămădite unele peste altele, cosmologia lumii antice era, așa cum ar recunoaște orice istoric onest al ideilor, o magnifică mașinărie filozofică. Prin modul în care prezenta dimensiunile interconectate, în evoluție, ciocnirea, transformarea și întrepătrunderea marilor sisteme, prin amploarea, complexitatea și extraordinara forță explicativă, cosmologia antică rivalizează cu știința modernă.
Nu putem spune pur și simplu că fizica a înlocuit metafizica, făcând-o inutilă. Există o deosebire esențială între aceste două sisteme, ele explicând lucruri diferite. Știința modernă detaliază modul în care universul a ajuns așa cum este acum. Filozofia antică pe care o vom explora în această carte explică modul în care experiența noastră privind universul a ajuns să fie așa cum este acum. Pentru știință, marele miracol ce trebuie deslușit este universul fizic; pentru filozofia ezoterică, este conștiința umană.
Savanții sunt fascinați de extraordinara serie de echilibre, de corelații între diverse seturi de factori, necesare pentru ca viața pe Pământ să devină posibilă. Ei discută în termeni de echilibre între rece și cald, între uscăciune și umiditate, despre distanța exactă de la planeta noastră la Soare (nu mai mare, nici mai mică), despre o anumită etapă din evoluția Soarelui (cu o temperatură anume, nu mai ridicată, nu mai scăzută). La un nivel fundamental, pentru ca materia să aibă coeziune, forța gravitațională și electromagnetismul trebuie să aibă, ambele, o anumită valoare (fără a fi mai puternică sau mai slabă). Și așa mai departe.
Privind din punctul de vedere al filozofiei ezoterice, ne dăm seama că un set de asemenea extraordinar de echilibre a fost necesar pentru a face din conștiința noastră subiectivă ceea ce este ea azi — cu alte cuvinte, pentru a conferi experienței noastre structura pe care o are.
Prin „echilibre” nu mă refer doar la o minte echilibrată în sensul obișnuit al cuvântului — caracterizată de emoții sănătoase și nu foarte puternice — ci la ceva mai profund, ceva esențial. Spre exemplu, de ce anume este nevoie pentru a face posibil firul narativ interior, seria de istorii pe care le punem cap la cap pentru a ne forma simțul identității, senzația sinelui? Răspunsul este, desigur, memoria. Doar amintindu-mi ce am făcut ieri mă pot identifica pe mine însumi ca persoana care a făcut respectivele lucruri. Esențial este faptul că pentru aceasta este necesar un anumit nivel al memoriei, nici mai mare, nici mai mic. Romancierul italian Italo Calvino, unul dintre numeroșii scriitori moderni care au urmat filozofia mistică a Antichității, exprimă această idee în mod direct „Memoria trebuie să fie suficient de puternică pentru a ne permite să acționăm fără a uita ce anume voiam să facem, învățăm fără a înceta să fim mereu aceeași persoană, dar trebuie să fie totodată suficient de slabă pentru a ne permite să ne deplasăm spre viitor.”
Alte echilibre sunt necesare deopotrivă pentru a putea gândi liber, pentru a întrețese gândurile în jurul acelui simț central al sinelui. Trebuie să putem percepe lumea exterioară prin intermediul simțurilor, dar la fel de important este să nu fim copleșiți de senzațiile din mediu, care ar risca să ne ocupe întregul spațiu mental — caz în care nu am mai putea gândi și nu ne-am mai putea imagina. Faptul că acest echilibru există este cu adevărat extraordinar, așa cum este și, de pildă, faptul că Pământul nu este situat nici prea departe, nici prea aproape de Soare.
De asemenea, avem capacitatea de a ne deplasa punctul focal al conștiinței în cadrul vieții noastre interioare, aidoma cursorului pe ecranul unui computer. Drept rezultat, dispunem de libertatea de a alege la ce anume să ne gândim. Dacă nu ar exista acest echilibru perfect între atașarea și detașarea de impulsurile interioare și de percepțiile din lumea exterioară, dumneavoastră, în momentul de față, nu ați avea libertatea de a vă desprinde atenția de pagina pe care o citiți și de a vă gândi la cu totul altceva.
Și astfel, dacă elementele și condițiile fundamentale ale conștiinței umane nu ar fi caracterizate de acest excepțional set de echilibre și corelații, noi nu am avea libertatea de a gândi și a acționa după bunul plac.
Iar în privința celor mai înalte culmi ale experienței umane, ceea ce psihologul american Abraham Maslow a numit „experiențe de vârf”, sunt necesare echilibre și mai fin reglate. Spre exemplu, în momente de răscruce ale vieții, poate fi nevoie să luăm anumite decizii. Și de această dată, dacă încercăm, folosindu-ne întreaga inteligență, să ne dăm seama ce anume e bine să facem cu propria viață, dacă ne avântăm în această încercare cu inima deschisă, dacă dovedim răbdare și smerenie, putem discerne acțiunea corectă, pe care s-o urmăm. Și odată ce am luat decizia cea dreaptă, pentru a o duce la bun sfârșit, acel curs corect al acțiunii va necesita probabil întreaga voință de care dispunem, întinsă în timp atât cât putem suporta. Or, exact asta înseamnă, la nivel fundamental, să experimentăm viața ca ființe umane.
Este greu de explicat această structură a conștiinței care face posibile libertățile amintite, oportunitățile de a alege să procedăm așa cum trebuie, de a evolua și a ne dezvolta devenind oameni buni — uneori chiar eroici — dacă nu am crede în providență — altfel spus, dacă nu am crede că așa a fost scris să fie.
Prin urmare, conștiința umană este, din unele puncte de vedere, un miracol. În prezent, tindem să trecem acest lucru cu vederea, dar anticii erau tulburați de acest caracter miraculos. Așa cum vom vedea, liderii lor intelectuali urmăreau subtilele schimbări ale conștiinței umane cu aceeași atenție cu care savanții moderni cercetează mediului fizic. Pentru ei, istoria, cu întâmplările ei mitice și supranaturale, era o poveste a modului în care a evoluat conștiința omenească.
Știința actuală încearcă să impună o imagine îngustă, reductivă, a conștiinței, străduindu-se să ne convingă de caracterul ireal al elementelor — uneori persistente -pe care nu le poate explica. Din rândul acestora fac parte forța misterioasă a rugăciunii, premonițiile, senzația că ești privit, telepatia, experiențele în afara corpului, coincidențele și alte fenomene pe care știința modernă le înghesuie într-un ungher obscur.
Și, ceea ce este mult mai important, în această dispoziție reductivă a sa, știința refuză să accepte ceea ce experiența umană recunoaște — respectiv, că viața are un sens. Unii savanți neagă chiar și faptul că merită să ne întrebăm dacă viața are sau nu sens.
Vom vedea, pe parcursul istoriei de față, că mulți dintre cei mai inteligenți oameni care au trăit în această lume au devenit adepți ai filozofiei ezoterice. De fapt, eu cred că fiece om inteligent a încercat, la un moment dat în viață, să afle câte ceva despre ea. Este un impuls firesc al ființei umane acela de a se întreba dacă viața are vreun sens, iar filozofia ezoterică este cea mai bogată, cea mai profundă și mai concentrată sumă de idei pe această temă. În consecință, înainte de a porni la drum cu istoria noastră, este vital să operăm încă o distincție filozofică asupra frontului mai maleabil al gândirii științifice.
Uneori lucrurile o iau razna, iar viața pare lipsită de sens. Alteori însă, viețile noastre lasă impresia că au o semnificație. Există situații, spre exemplu, când existența noastră pare că o ia pe un drum greșit: ratăm un examen, pierdem un loc de muncă sau încheiem o relație sentimentală. Apoi însă, ca urmare a acestei aparente turnuri greșite, ne găsim adevărata vocație ori sufletul pereche. Sau — un alt exemplu — cineva hotărăște în ultimul moment să nu se îmbarce într-o cursă aeriană, iar apoi avionul se prăbușește. Când se întâmplă asemenea lucruri, putem avea senzația că „cineva acolo sus“ are grijă de noi, că pașii ne sunt îndrumați. De asemenea, putem resimți în mod acut caracterul fragil al vieții — cât de ușor situația ar fi putut fi alta, dacă nu ar fi existat un impuls aproape imperceptibil, parcă venit din altă lume.
În mod similar, acea parte a noastră „cu picioarele pe pământ”, orientată spre abordarea științifică, poate considera o coincidență drept o corelare întâmplătoare a unor evenimente interconectate, însă uneori, în inima noastră, bănuim că totuși coincidențele nu sunt doar rodul întâmplării. Câteodată ni se pare că acea coincidență constituie o aluzie, una extrem de fină, la un înțeles ascuns, profund, dincolo de confuzia vieții de zi cu zi.
Și uneori constatăm că, atunci când orice speranță pare a fi pierdută, dincolo de disperare se află cu adevărat fericirea, sau că în sânul urii se ascunde sămânța iubirii. Din motive pe care le vom analiza mai târziu, fericirea este privită în prezent în strânsă conexiune cu dragostea de tip sexual, astfel că adesea atunci când ne îndrăgostim trăim mai pregnant senzația că „așa a fost SCRIS să fie”.
Recent, oameni de știință de prim rang au fost citați în mod frecvent afirmând că știința se află pe punctul de a descoperi explicația — sau sensul — tuturor fenomenelor și evenimentelor din viața și din univers. Aceste declarații sunt făcute de obicei în relație cu „teoria stringurilor”, o teorie, se spune, care va fi formulată cât de curând și va include toate forțele din natură, combinând legile gravitației cu fizica lumii cuantice. Atunci vom putea corela legile rezonabile ce guvernează obiectele perceptibile cu comportamentul mult diferit al fenomenelor de pe tărâmul subatomic. Odată ce această teorie va fi formulată, vom înțelege tot ce este de înțeles cu privire la structura, originile și viitorul cosmosului. Astfel vom cunoaște tot ce există fiindcă, susțin teoreticienii, altceva nu există.
Înainte de a afla secretele inițiaților și a le desluși straniile convingeri referitoare la istorie, este important să stabilim clar distincția între „semnificație” așa cum este utilizat termenul în discuțiile referitoare la sensul vieții și „semnificație” așa cum folosesc oamenii de știință cuvântul.
Un băiat stabilește o întâlnire cu prietena lui, dar ea îl lasă baltă. Băiatul este furios și îndurerat, vrea să înțeleagă situația tulburătoare în care a ajuns. Când reușește să dea de ea, o asaltează cu întrebări: iar și iar, DE CE?
… fiindcă am pierdut autobuzul, răspunde ea;
… fiindcă am plecat târziu de la serviciu;
…fiindcă am fost distrată și n-am văzut cât e ceasul;
…fiindcă mă nemulțumește ceva.
Astfel că băiatul insistă și insistă, până ce obține ceea ce voia (oarecum):
…fiindcă nu vreau să te mai văd.
Atunci când întrebăm DE CE, chestiunea poate fi abordată în două moduri: ca în cazul primelor răspunsuri ale fetei, evazive, sensul fiind „CUM” — adică necesitând răspunsuri care să ofere o relatare de tip cauză și efect, de atom care se ciocnește cu un alt atom; sau, întrebarea DE CE poate fi abordată așa cum ar fi vrut băiatul, ca o încercare de a identifica INTENȚIA.
În mod similar, atunci când ne punem întrebări, despre sensul vieții și al universului, nu vrem de fapt să știm CUM au luat ele ființă, cum s-au reunit elementele și condițiile necesare pentru a se forma stelele, planetele, materia și așa mai departe. În realitate, ne interesează intenția aflată la baza lor.
De aceea, marile întrebări de tip DE CE — DE CE viața? DE CE universul? — în calitatea lor de categorii filozofice elementare, nu pot fi elucidate de oamenii de știință, sau mai corect spus nu de aceștia în calitatea lor de exponenți ai științei. Dacă întrebăm „DE CE suntem aici?” putem fi bombardați cu răspunsuri care — la fel ca răspunsurile fetei din exemplul prezentat — sunt perfect valide, corecte din punct de vedere gramatical, dar ne lasă un gust amar fiindcă nu lămuresc întrebarea așa cum am dori-o în forul nostru interior. Adevărul este că fiecare dintre noi este animat de o dorință profundă, poate de nestins, ca aceste întrebări să-și primească răspunsul la nivelul INTENȚIEI. Iar oamenii de știință care nu sesizează această deosebire, oricât de străluciți ar fi în domeniul lor, sunt niște nătângi când vine vorba despre filozofie.
În mod evident, putem alege să conferim unor părți din viața noastră un țel și un sens anume. Dacă îmi place să joc fotbal, atunci un șut care trimite mingea în poartă reprezintă un țel pentru mine. Dar viața întreagă, de la naștere până la moarte, nu poate avea un sens, o semnificație, fără o minte care să fi existat înaintea ei, pentru a-i da acea semnificație.
Același lucru poate fi spus și despre univers. De aceea, atunci când îi auzim pe oamenii de știință vorbind despre univers ca fiind „minunat”, „plin de semnificații“ sau „misterios”, e bine să ne amintim că, probabil, folosesc acești termeni cu o anumită lipsă de onestitate intelectuală. Un univers de tip ateist poate fi semnificativ, minunat sau misterios doar într-un sens secundar, dezamăgitor, la fel cum un iluzionist este numit adesea „magician”. Iar atunci când vine vorba despre marile întrebări ale vieții și morții, toate ecuațiile științifice nu sunt altceva decât o modalitate mai dificilă și mai complicată de a spune „Nu știu”.
În prezent suntem îndemnați să dăm uitării marile întrebări privind viața și moartea. De ce suntem aici? Ce sens are viața? Asemenea chestiuni sunt lipsite de rost, ni se spune. Tot ce trebuie să facem este să le ignorăm și să mergem mai departe. Și astfel pierdem din vedere cât de uimitor este însuși faptul de a fi viu.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
