Jonathan Black – Mitul lui Osiris și Conștiința Umană
În perioada descrisă de miturile Olimpului, zeii trăiau printre oameni. Dar istoria ultimului zeu care a domnit ca rege pe Pământ este consemnată în versiunea sa cea mai detaliată nu în mitologia elenă, ci în cea egipteană. Vechii egipteni nu se îndoiau de faptul că zeul lor cel mai important trăise odinioară printre ei, îi condusese în bătălii și îi guvernase înțelept și cu pricepere.
Herodot descrie astfel o vizită la templul în care se spunea că ar fi fost îngropat Osiris: „Obeliscuri gigantice din piatră se înalță în curte și alături se află un lac artificial circular. Pe acest lac, noaptea, egiptenii pun în scenă Misterele, Ritul Negru care celebrează moartea și învierea unei ființe al cărei nume nu îndrăznesc a-l rosti. Eu știu ce se întâmplă acolo, dar […] nu voi spune nimic mai mult.“
Din fericire, putem completa această relatare incitantă cu povestea lui Osiris așa cum este ea narată de Plutarh, un preot inițiat al oracolului din Delphi, care a trăit aproximativ în aceeași perioadă cu Herodot. Cele ce urmează se bazează pe descrierea lui Plutarh, la care am adăugat material suplimentar, din alte surse.
Vom începe prin a ne imagina o lume măcinată de război și frământată de monștri fioroși și de animale sălbatice. Osiris era un mare vânător, un „Stăpân al Fiarelor” — același cu Orion Vânătorul din mitologia elenă și Herne Vânătorul din cea nordică — și un războinic de seamă, care apăra țara de fiarele prădătoare și înfrângea armatele invadatoare.
Acest mare luptător a fost însă învins nu în lupta cu monștrii sau pe câmpul de bătălie, ci de dușmanul din interior.
La întoarcerea dintr-o campanie militară, Osiris a fost întâmpinat cu urale de mulțime, de poporul care îl iubea. Domnia sa, deși amenințată mereu de atacurile din exterior, avea să rămână în amintirea populară ca o epocă de aur, o eră a bunăstării și fericirii sociale. Numele Osiris rezonează cu inseminarea, ourien însemnând sămânță, spermă, iar ceea ce noi numim astăzi „centura lui Orion” este de fapt un eufemism, în Antichitate fiind percepută ca un penis ce devenea erect pe măsură ce noul an se scurgea. Aceste amănunte ar trebui să ne prevină că povestea care urmează are o puternică latură sexuală.
Osiris a acceptat invitația fratelui său, Seth, la un banchet menit să-i celebreze victoria în luptă. Unii spun că Osiris s-ar fi culcat cu frumoasa Nepthys cea cu pielea întunecată, soția lui Seth și sora lui Isis, consoarta eroului nostru. Aceasta înseamnă oare că Seth avea un motiv pentru a ucide? Dar poate că nici nu-i trebuia unul. Explicația animozității resimțite de acesta față de Osiris rezidă în chiar numele lui. Fiindcă Seth era trimisul lui Satan.
După banchet, Seth a anunțat că va fi organizat un joc. El confecționase deja un cufăr splendid, ca un sicriu din lemn de cedru incrustat cu aur, argint, fildeș și lapislazuli. Cel care avea să se potrivească perfect în cufăr, a declarat Seth, îl putea păstra.
Unul câte unul, invitații au încercat să intre în cufăr, dar fiecare era prea gras sau prea slab, prea înalt sau prea scund. În cele din urmă, Osiris s-a apropiat și s-a întins în sicriu. „Mi se potrivește!” a strigat el. „Parcă mi-ar fi o a doua piele!”
Dar plăcerea de a fi câștigat cufărul i-a fost de scurtă durată, căci Seth a pus imediat capacul, l-a bătut în cuie și a umplut fiece crăpătură din lemn cu plumb topit, metalul lui Satan. Apoi, împreună cu servitorii săi, a dus cufărul pe malul Nilului și i-a dat drumul pe apă.
Osiris era nemuritor și Seth știa că nu-l poate ucide, dar spera că astfel va scăpa de el pentru totdeauna.
Cufărul a plutit pe Nil vreme de câteva zile și nopți, ajungând în cele din urmă la țărm în regiunea în care se află azi Siria. Un tamatisc tânăr care creștea acolo l-a învăluit cu ramurile sale și, treptat, a crescut în jurul lui, închizându-l protector în trunchiul său. Cu timpul, copacul a devenit celebru pentru frumusețea lui, iar regele Siriei l-a tăiat și l-a sculptat în forma unui pilastru pe care l-a așezat în mijlocul palatului său.
Între timp, Isis, despărțită de soțul ei și deposedată de tron, și-a tăiat părul, și-a înnegrit fața cu cenușă și a rătăcit de colo-colo, căutându-și înlăcrimată consortul iubit. După o vreme, a intrat ca servitoare la curtea unui rege străin. (Cititorii vor remarca modul în care această legendă, inițial un rit sacru în templele Egiptului antic, ne-a parvenit într-o formă ușor cosmetizată, aceea a basmului Cenușăreasa.)
Dar Isis n-a renunțat niciodată la gândul de a-și găsi bărbatul și, într-o zi, puterile ei magice i l-au arătat într-o viziune, în cufărul din trunchiul copacului aflat chiar în palatul regelui sirian la curtea căruia slujea ea. Atunci Isis și-a dezvăluit adevărata identitate, de regină, și l-a convins pe rege să doboare pilastrul și s-o lase să ia cufărul.
A plecat de acolo la bordul unui vas și s-a oprit pe insula Chemmis, din delta Nilului. Acolo avea de gând să-și folosească magia pentru a-și readuce soțul la viață.
Dar și Seth avea puteri magice. Împreună cu acoliții săi malefici, vâna la lumina Lunii și, într-o viziune bruscă, a văzut-o pe Isis ținându-l în brațe pe Osiris. Astfel că, în timp ce ea dormea, el s-a abătut asupra cuplului de îndrăgostiți. Hotărât ca de această dată să-și atingă obiectivul, l-a atacat pe Osiris cu sălbăticie și l-a tăiat în paisprezece bucăți, pe care le-a ascuns în cele patru zări ale regatului său.
Așa că văduva Isis s-a văzut nevoită să plece din nou la drum. (Cei familiarizați într-o oarecare măsură cu ritualurile francmasoneriei știu probabil că membrii acestui ordin se autointitulează „Fiii Văduvei”, în parte pentru a-și marca participarea la căutările ei.)
Isis purta șapte văluri pentru a nu fi recunoscută de acoliții lui Seth și era ajutată de Nepthys, care îl iubea deopotrivă pe Osiris; aceasta din urmă s-a transformat într-un câine pentru a găsi mai ușor și a dezgropa bucățile din trupul lui Osiris. Ele au reușit să le recupereze pe toate, cu excepția penisului, care fusese mâncat de peștii din Nil.
După ce au ajuns în insula Abydos, în sudul Egiptului, noaptea, Isis și Nepthys au alăturat părțile găsite și le-au legat laolaltă bandajându-le cu ajutorul unei fâșii lungi de pânză albă. Prima mumie.
Apoi Isis a făurit un penis din aur și l-a atașat la locul lui pe corp. Nu a izbutit să-și readucă soțul la viață în întregime, dar l-a înviat din punct de vedere sexual, astfel că s-a putut apleca asupra lui, atingându-l cu mișcări delicate și învăluindu-i penisul sub forma unei păsări până ce el a ejaculat. În acest mod ea a rămas însărcinată și așa l-a conceput pe Horus, noul Stăpân al universului.
Crescând, Horus a răzbunat moartea tatălui său, ucigându-și unchiul, pe Seth. Între timp, Osiris trăia în Lumea de Dincolo, ca rege și Stăpân al Celor Morți. Acesta este rolul în care este cel mai des înfățișat de egipteni, de obicei cu fața verde, învăluit în bandaje grele și aparent imobil, dar emanând o forță simbolizată de însemnele sale regale, purtând cârja și îmblăciul.
Dar ce înseamnă oare toate acestea? Ce putem înțelege din ele?
La un anumit nivel, par a reprezenta succedarea constelațiilor, în precesia echinocțiilor. Horus îl detronează pe Seth și-i ia locul.
La un alt nivel, poate unul evident, avem de-a face cu un mit al fertilității legat de ciclul anual al anotimpurilor. Apariția stelei Sirius la orizont, după ce luni întregi nu putuse fi văzută, era pentru vechii egipteni un semn că Osiris avea să învie la scurt timp după aceea și că Nilul avea să se reverse. Mituri ale zeului suveran revenit la viață au circulat în lumea întreagă, de la Tammuz și Marduk la poveștile Regilor Pescari asociate cu Parsifal și regele Arthur. Și toate respectă același tipar. Regele este rănit de moarte în zona genitală și, în vreme ce el zace suferind, pământul rămâne sterp. Apoi, în primăvară, are loc o intervenție magică, iar el învie atât sexual, cât și într-un mod care fertilizează lumea întreagă.
De aceea Osiris era venerat în Egipt ca zeu al recoltelor și al fertilității verii. Mult-dorita apariție anuală, la răsărit, a lui Orion și a consoartei sale, Isis — pe care noi o cunoaștem sub numele Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer — vestea revărsarea Nilului și deci revenirea la viață a lumii vegetale și a celei animale și umane deopotrivă, fiind în mod literal o problemă de viață și de moarte. Egiptenii confecționau mici mumii din săculeți de in umpluți cu cereale. Când acestea erau udate, cerealele încolțeau și răsăreau prin pânză, arătând că marele zeu renăscuse.
„Eu sunt planta vieții”, spune Osiris în textele din piramide.
Nu voi zăbovi asupra acestui aspect al lui Osiris, deoarece semnificația miturilor referitoare la fertilitate a devenit aproape unanim recunoscută în ultima sută de ani, de când Sir James Frazer a scris Creanga de aur. Problema este că această semnificație tinde să fie apreciată în detrimentul tuturor celorlalte.
Dacă populația Egiptului care umplea curțile templelor antice înțelegea povestea lui Osiris la acest nivel al mitului fertilității, trebuie spus că exista și un alt nivel, mai înalt, cunoscut doar preoților din sanctuarul interior – Ritul Negru al cărui secret pretindea Herodot că îl cunoaște.
Iar acest secret era unul istoric.
Pentru a discerne adevărul în acest sens, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra unui episod la fel de bizar și de tulburător din mitologia elenă. Știm de la Plutarh că în Antichitate Osiris, ultimul zeu-faraon care a stăpânit Pământul, era echivalentul lui Dionisos, ultimul zeu olimpian. Sursele nu concordă asupra originii lui. Unii specialiști susțin că tatăl lui era Hermes, alții înaintează numele lui Zeus. Toți sunt însă de acord cu faptul că mama micului zeu era Geea, Pământul-Mamă, și că, la fel ca în cazul lui Zeus, ea l-a ascuns pe pruncul Dionisos într-o peșteră.
Ca și Zeus, Dionisos reprezenta evoluția unei noi forme de conștiință, pe care Titanii, și de această dată, erau hotărâți s-o sugrume din fașă. Și din nou Titanii ne apar ca devoratori ai conștiinței. Aceștia și-au mânjit fețele cu ghips alb, pentru a-și ascunde identitatea de fiii cu chipurile negre ai zeului-cioară. Nu voiau să-l sperie pe micul Dionisos, ci să-l ademenească din leagănul ascuns într-o nișă, în fundul peșterii. Și dintr-odată s-au năpustit asupra lui, sfâșiindu-l în bucăți, pe care le-au azvârlit într-un cazan cu lapte clocotind, smulgând carnea de pe oase cu dinții.
Între timp, Atena se strecurase în peșteră nevăzută și furase inima copilului înainte ca aceasta să fie fiartă și mâncată. I-a dus-o lui Zeus, iar el și-a făcut o tăietură în coapsă, a îndesat inima înăuntru și a cusut carnea la loc. După o vreme, așa cum Atena țâșnise gata formată din țeasta lui, Dionisos a renăscut, și el în toată firea, din coapsa lui Zeus.
Pentru a înțelege realitatea istorică aflată la baza acestei legende misterioase și a poveștii paralele a lui Osiris, trebuie să ne amintim că, în această versiune a istoriei universului, materia a precipitat din mintea cosmică în decursul unor foarte lungi perioade și a evoluat treptat, lent, spre soliditatea pe care o cunoaștem astăzi. Este de asemenea util să nu uităm că, deși ne gândim la aceste personaje mitice, oameni și zei deopotrivă, ca având o anatomie similară cu a noastră, așa ne apar ei doar priviți cu ochiul imaginației.
Pentru ochii fizici ai epocii respective, lumea arăta cu totul altfel. Era lumea imortalizată în Metamorfozele poetului-inițiat Ovidiu, când formele anatomice ale oamenilor și animalelor nu erau definitivate în structura pe care o au acum, o lume a giganților, a hibrizilor și a monștrilor.
La oamenii cei mai avansați din punct de vedere anatomic, perechea de ochi actuali era în formare, dar „lanterna” lui Osiris era încă proeminentă în mijlocul frunții, unde osul craniului nu se întărise încă.
Treptat, materia a devenit mai densă. Iar ceea ce trebuie să reținem de aici este că, deși materia precipitase din minte, era străină de aceasta. Pe măsură ce s-a solidificat, ea a devenit o barieră din ce în ce mai serioasă în fața fluxului liber al minții cosmice. Și treptat, în vreme ce materia a căpătat consistență, apropiindu-se din acest punct de vedere de obiectele solide pe care le cunoaștem astăzi, s-au dezvoltat două dimensiuni paralele: lumea spirituală și lumea materială, prima fiind percepută cu lanterna lui Osiris, iar cealaltă cu ajutorul celor doi ochi fizici.
Povestea lui Osiris/Dionisos este următorul episod și poate cel decisiv în acest proces, când unele părți ale minții cosmice, ale conștiinței universale, s-au desprins și au fost absorbite în trupuri individuale. Calota craniană s-a osificat, închizându-se peste lanterna lui Osiris și izolându-se astfel de mintea cosmică.
În conformitate cu înțelepciunea antică, atâta vreme cât nu existase nicio barieră către lumea spiritelor, a zeilor și a îngerilor de deasupra, omul nu se putuse bucura de libertatea de voință și de gândire care caracterizează conștiința umană. Dacă nu am fi fost astfel separați de lumea spiritelor și de mintea cosmică, dacă însăși construcția noastră fizică nu ne-ar fi izolat de ea, mintea umană ar fi fost copleșită.
Așa însă, oamenii aveau acum un spațiu personal, în care să poată gândi.
Imaginea arhetipală a acestui model al condiției umane este alegoria grotei, a lui Platon. Prizonierii sunt înlănțuiți în grotă cu fața la un zid, fără posibilitatea de a privi în jur. Întâmplările care se petrec afară, dincolo de gura peșterii, aruncă pe zid umbre pe care prizonierii le cred a fi realitatea.
Acesta este un model al filozofiei numite idealism, conform căreia mintea cosmică și gândurile sau ființele-gând emanate de ea (ideile) constituie realitatea superioară. Obiectele fizice, pe de altă parte, sunt doar umbre sau reflexii ale acestei realități superioare.
Fiindcă ne-am îndepărtat mult de epoca în care oamenii credeau în idealism, ne este dificil să-l apreciem ca pe o filozofie de viață, fără a-l considera doar o teorie seacă. Dar cei care credeau în el percepeau lumea într-un mod idealist și îl considerau un proces istoric.
Teoreticienii ignoră în general nivelul de semnificație surprinzător de literal al alegoriei lui Platon. Grota despre care vorbim este calota craniană. Craniul este o incintă întunecată, osoasă, acoperită de piele. Platon era un inițiat, conștient de mecanismele delicate de umbre și reflexii produse în interiorul craniului uman, fiziologia și psihologia oculte ale doctrinei secrete.
Caracteristica definitorie a vieții umane, reușita ei de vârf, ca și a universului, este capacitatea de a gândi. Creierul este cel mai complex, cel mai subtil, mai misterios și cu adevărat miraculos obiect fizic din universul cunoscut. Iar în conformitate cu doctrina secretă, cosmosul a creat creierul uman pentru a se putea gândi la sine însuși.
Pentru a înțelege ceea ce analizăm aici, este esențial să renunțăm la modul materialist de a gândi și de a aborda lucrurile privindu-le, dacă putem spune așa, pe la celălalt capăt al telescopului. Dacă sunteți idealist, înseamnă că aveți credința că universul a fost creat de Mintea cosmică pentru mințile umane. Mai precis, credeți că Mintea cosmică a creat universul material pentru a conferi minții umane structura pe care o are astăzi.
Istoria idealistă a creației este istoria acestui proces, iar marile evenimente din cuprinsul ei au așezat la locul lor Soarele, Luna, planetele și stelele. Conștiința umană are în prezent structura pe care o are deoarece corpurile cerești sunt dispuse deasupra noastră așa cum sunt dispuse.
Odată ce Luna s-a aflat în locul potrivit pentru a reflecta pe Pământ lumina Soarelui, iar acest proces a fost reprodus în microcosmosul craniului uman, odată ce materia a devenit suficient de densă pentru ca mintea umană să fie „izolată”, s-a atins punctul în care anatomia și conștiința omului au dobândit forma pe care o cunoaștem astăzi. Condițiile elementare necesare pentru ca ființa umană să poată reflecta — să poată gândi – erau deci îndeplinite.
A mai rămas însă de discutat o problemă.
În istoria secretă, această evoluție are totodată o dimensiune specific sexuală. Preoții misterelor credeau că, pe măsură ce lanterna lui Osiris s-a retras sub învelișul osos al craniului și a ocupat poziția pe care o are astăzi glanda pineală, a început să iasă în relief penisul. Conform învățăturilor antice, penisul a fost ultima parte a corpului uman care a dobândit forma și structura actuale, cărnoase, acesta fiind motivul pentru care artiștii familiarizați cu doctrina societăților secrete, ca Michelangelo și Signorelli, confratele inițiat al lui Leonardo da Vinci, confereau penisului, în reprezentările personajelor mitologice, un aspect vegetal.
Ajunși în acest punct de cotitură al istoriei, când penisul a devenit carne, oamenii nu se mai puteau înmulți prin vechea metodă a partenogenezei, specifică plantelor. Astfel, omenirea a cedat cu totul în fața sexualității animalice.
Iar de aici s-a deschis calea unei a treia dimensiuni, teribile.
Oasele umane s-au rigidizat, căpătând un caracter material. Craniul a devenit ceva pe jumătate viu, pe jumătate mort. Aceasta este baza unei axiome a doctrinei secrete care susține că începutul morții a fost nașterea gândirii.
În conformitate cu înțelepciunea secretă, există o opoziție fundamentală între viață și gândire. Procesele vii din organismul uman — digestia, respirația și fenomenele specifice creșterii, spre exemplu — decurg în mare parte inconștient. Iar dimensiunea conștientă, gânditoare, a omului este posibilă doar printr-o suprimare parțială a acestor procese vitale. Organismul uman „deturnează” forțele care la animale sunt utilizate pentru creștere și structurare biologică, și le canalizează pentru a crea condițiile necesare gândirii. Se spune că acesta este motivul pentru care oamenii sunt, comparativ cu animalele, ființe bolnăvicioase. Gândirea este un proces letal, limitând atât dezvoltarea, cât și longevitatea.
În stadiul de creaturi vegetale, protooamenii nu aveau experiența morții. Când au început să dobândească însă caracteristici animale, au resimțit gustul morții, ceva asemănător cu somnul plin de vise. După o vreme, se „trezeau” din nou în lumea materială. Dar acest somn nu le mai oferea învigorarea mult-dorită, oricât de profund ar fi fost. Pe măsură ce oasele umane și Pământul în sine s-au rigidizat, dobândind structura pe care o au astăzi, omul a început să se deplaseze mai puțin liber, și chiar cu durere. Strigătul morții căpăta o sonoritate tot mai puternică, până ce, în final, a devenit aproape asurzitor.
Somnul s-a adâncit până ce a căpătat aparența morții, după care s-a transformat în moarte.
Oamenii erau acum prinși în ciclul sălbatic al vieții, morții și renașterii, ciclu în care orice ființă trebuie să moară pentru a face loc unei noi generații. Lumea ajunsese într-un loc în care trebuia ca părinții să moară pentru a lăsa loc fiilor, iar regele trebuia să moară pentru a lăsa cale liberă unui succesor tânăr și viguros. Cărturarii au izbutit să coreleze textele existente cu sculpturile din zona piramidei în trepte de la Karnak, lângă Cairo, pentru a înțelege ce anume se petrecea în cadrul ritualurilor „Heb-Sed” care aveau loc aici. După ce participa la o ceremonie a morții și renașterii într-o încăpere subterană, faraonul „înviat” ieșea într-o curte din incinta templului. Acolo urma să treacă printr-o serie de teste de forță, inclusiv alergarea cu un taur, pentru a demonstra că — așa cum striga de fapt în mod ritualic — „Sunt liber să alerg prin țară.” Dacă nu reușea să treacă aceste teste, faraonul avea parte de o moarte la fel de sângeroasă precum cea a taurului. Un călător britanic din secolul al XIX-lea ne-a lăsat următoarea relatare de la fața locului a sacrificării unui zeu-taur în India: „Când e dată lovitura ce desprinde capul de trup, chimvalele sună, tobele bat, cornul răsună și toți participanții, strigând, își mânjesc trupurile cu sânge, se tăvălesc în el și, dănțuind ca niște demoni, își însoțesc dansul cu cântece, aluzii și gesturi obscene.”
Ceva asemănător trebuie să fi văzut și Herodot, dacă i s-a permis să urmărească Ritul Negru al egiptenilor. În punctul culminant al ceremoniei de inițiere pe care am descris-o, candidatul ar fi fost și el martor la ceva similar: moartea unui mare zeu.
Condiția omului se schimba din multe puncte de vedere. Am ajuns astfel la un punct de inflexiune în istoria secretă a lumii, când materia precipitată din mintea cosmică se solidificase într-o asemenea măsură, încât craniul uman dobândise deja în mare parte forma pe care o are astăzi. Dar cel de-al treilea ochi era încă mult mai activ decât este în prezent. Percepțiile lumii materiale erau la fel de vii ca acelea ale planului spiritual. Un om care intră în sala tronului privește un alt om așezat în fața lui – sau ceea ce pare a fi un om. Deși omenirea nu mai avea acces nelimitat la lumea spiritelor, pe atunci individul îl putea privi pe rege cu al treilea ochi și, dacă o făcea, era posibil să vadă un zeu așezat pe tron.
Cea mai amplă mărturie istorică a capacității pierdute a omului de a folosi acest dublu mod de percepție se regăsește în Bhagavad Gita. Un conducător de car de luptă pe nume Arjuna era frământat de îndoieli în ajunul unei bătălii. De aceea Krișna, conducătorul pe care avea să-l reprezinte în luptă, îi permite să-l vadă cu ochiul viziunii interioare în forma sa divină, supremă. Tremurând de venerație și uimire, Arjuna percepe ochii lui Krișna ca fiind Soarele și Luna, vede că zeul umple Cerurile și Pământul cu strălucirea a o mie de sori, că este venerat de nenumărați alți zei și că în el rezidă toate minunile universului. Apoi Krișna își reia forma umană și își arată chipul blând, pentru a-l liniști pe îngrozitul Arjuna.
Probabil că aceeași experiență era trăită de cel ce intra în sala tronului său din Teba. Jakob Bohme numea lumea pietrei sculptate, a lemnului cioplit, a veșmintelor regale și a cărnii „Lumea de Afară”. Și expresia se dorea a fi peiorativă. Bohme știa că lumea interioară, accesibilă celui de-al treilea ochi, este cea reală. Iar în lumea sângeroasă, chinuitoare și scăldată în moarte în care s-au pomenit aruncați, de ea s-au agățat adepții lui Osiris.
Prin urmare, mitul lui Osiris are numeroase înțelesuri ascunse, dar mai presus de toate este un mit al conștiinței. Din el aflăm că toți trebuie să murim, dar numai pentru a renaște. Osiris revine la viață nu într-o existență obișnuită, ci într-o stare superioară de conștiința. „Nu voi putrezi, proclamă el în Cartea morților; nu mă voi descompune, nu voi cădea pradă viermilor, îmi voi păstra ființa, voi trăi, voi trăi.” Remarcăm și de această dată formularea, noțiunea de renaștere ce ar putea părea ciudat de familiară creștinilor. Fiindcă Osiris constată aici că are ceea ce creștinii numesc „viață veșnică”.
În povestea lui Osiris am văzut cum forțele sexului, morții și gândului au devenit mai strâns împletite, pentru a crea acel atribut unic care este conștiința umană. Înțelepții din Antichitate și-au dat seama că moartea și sexualitatea sunt necesare pentru ca gândirea să poată exista, și fiindcă au înțeles modul în care aceste forțe s-au întrepătruns în cadrul unui proces istoric, au înțeles totodată că gândirea conștientă poate fi utilizată pentru a manipula forța sexuală și pe cea a morții astfel încât să poată fi atinse stări de conștiință superioare. Încă din cele mai vechi timpuri, aceste tehnici au fost unele dintre cele mai bine păstrate secrete ale școlilor misterelor și ale societăților secrete.
Vom analiza în detaliu asemenea tehnici puțin mai târziu; toate acestea sunt însă dificil de înțeles pentru noi, fiindcă tindem în general să percepem sexualitatea în termeni pur materialiști. Este foarte greu, spre exemplu, să privim reprezentările falusurilor de pe zidurile templelor egiptene și hinduse și să ne imaginăm ce anume urmăreau ele să transmită, cum ar fi trebuit să fie „interpretate”, deoarece în epoca modernă, spiritualitatea a fost aproape complet eliminată din problemele de natură sexuală.
În lumea antică, sperma era considerată o expresie a voinței cosmice, forța generativă ascunsă, principiul structurant al întregii vieți. Se credea că fiecare gram de spermă conține o particulă din prima materia din care sunt făcute toate, o particulă ce poate exploda cu o forță incredibilă, pentru a forma un nou macrocosmos. Adolescenții de azi resimt poate un vag ecou al acelui sentiment străvechi, când primele impulsuri ale sexualității aduc cu ele senzația unei noi intensități, a unei chinuitoare dorințe de a îmbrățișa lumea întreagă.
Dorința însă este totdeauna predispusă la degradare. Lucrul pe care îl dorim îl și posedăm, în imaginație. Dorința solidifică. Atunci când simțim dorință pentru cineva, îl „reificăm”, pentru a folosi un termen împrumutat de la Jean-Paul Sartre; vrem să-l supunem voinței noastre, iar aceasta este influența Spiritului Opoziției.
Din perspectiva universului de tip mintea-înaintea-materiei, această degradare a celorlalți prin modul în care îi percepem poate fi adevărată în sens literal: modul în care îi privim pe ceilalți le afectează structura fiziologică și chimică.
Știința modernă ne-a învățat să considerăm impulsul sexual ca pe ceva impersonal, ceva ce are o voință independentă de a noastră, ca expresie a instinctului de supraviețuire al speciei. Și pentru antici, dorința sexuală era expresia unei voințe mai presus de cea a individului. Ei considerau că sexualitatea ne ghidează spre clipele decisive din viață, fiindcă înțelegeau că sexul hotărăște în familia cui ne naștem, dar și persoanele către care suntem atrași.
În lumea antică, un bărbat ce privea o femeie pe care o dorea se simțea uneori pradă unei dorințe copleșitoare, înspăimântătoare. Știa că restul vieții lui va fi decis de răspunsul ei. Știa de asemenea că rădăcinile dorinței lui erau foarte, foarte adânci, avându-și originea cu mult înainte de viața lui actuală. Știa că dorința sexuală care îl îndreptase spre ea nu era pur biologică, așa cum considerăm noi astăzi, ci avea și alte dimensiuni, spirituale și sacre. Dacă planul dragostei îl ghidase spre întâlnirea cu ea, însemna că marii zei din ceruri pregătiseră pentru ei această experiență vreme de milenii, în decursul multor încarnări.
Astăzi știm că, atunci când privim o stea îndepărtată, vedem de fapt ceea ce a existat cu foarte mult timp în urmă, fiindcă luminii ei i-a trebuit o vreme îndelungată ca să ajungă pe Terra. Anticii cunoșteau însă și un alt adevăr, acela că atunci când își contemplau propria voință, vedeau de fapt ceva format cu mult timp înainte de a se naște ei. Știau de asemenea că, de fiecare dată când simțeau că se contopesc cu altă ființă umană în actul sexual, era implicat mersul unor constelații întregi. Și mai știau că felul în care făceau dragoste va exercita un efect asupra universului vreme de milenii de-a rândul.
Atunci când facem dragoste interacționăm cu marile puteri cosmice și, dacă decidem să procedăm astfel în mod conștient, putem lua parte efectiv la actul magic în sine”. La acest element magic al raportului sexual se referea Rilke atunci când scria că „doi oameni unindu-se în noapte invocă viitorul”.
Mai există încă o întorsătură în legenda lui Osiris, o umbră întunecată într-o poveste și așa sumbră. Am văzut că Isis avea o soră, pe Nepthys, și că între ea și Osiris s-ar fi manifestat o anume necuviință de natură sexuală. Mai târziu însă, zeița și-a folosit puterile magice pentru a o ajuta pe Isis să caute fragmentele de trup ale lui Osiris și să le reunească. Prin urmare, Nepthys reprezintă o formă întunecată a înțelepciunii, căzută în păcat, dar capabilă de izbăvire. În creștinism, același personaj, același impuls spiritual, apare sub chipul Măriei Magdalena. Am urmărit până acum istoria căderii în păcatul originar și am văzut că nu a fost vorba despre căderea spiritului uman în lumea materială preexistentă – așa cum ne închipuim atât de des și cu atâta ușurință — ci despre una în care corpul omenesc a devenit mai dens, pe măsură ce lumea materială își mărea și ea densitatea.
Trăim într-o lume căzută. Așa cum există nenumărate spirite care ne ajută să ne dezvoltăm și să evoluăm, la fel există altele, tot atât de numeroase, care se străduiesc să ne distrugă și pe noi, și însăși țesătura lumii noastre. În mitologia creștină și în doctrina secretă a Bisericii, Pământul a suferit și a fost pedepsit pentru cădere, spiritul fiindu-i închis adânc în lumea din interiorul său. Uneori numită Sophia, îndeosebi în tradiția creștină, această înțelepciune poate fi atinsă doar atunci când coborâm în locurile întunecate și demonice ale Pământului, dar și ale noastre. Din cauza lui Nepthys -adică a Sophiei — trebuie ca toți să ajungem în cele mai adânci străfunduri, să trăim tot ce viața are mai rău de oferit, să ne luptăm cu propriii noștri demoni, să ne testăm intelectul până la limitele sale și să ajungem dincolo de nebunie.
Știm de la Plutarh că în Antichitate Isis era identificată cu Atena, zeița elenă a înțelepciunii. Ea avea o soră vitregă, o fată cu pielea întunecată numită Pallas, pe care o iubea mai mult decât pe oricine altcineva. Lipsite de orice grijă, se jucau pe câmpiile Anatoliei, alergând, hârjonindu-se și luptându-se în glumă cu sulițe și scuturi. Într-o zi însă, Atena a fost neatentă, a alunecat și, din greșeală, a înfipt sulița în Pallas și a ucis-o.
De atunci și-a luat numele Pallas-Atena, pentru a recunoaște acea parte întunecată din propria-i ființă, așa că, dintr-un punct de vedere, Nepthys era latura întunecată a lui Isis. De asemenea, pentru a-i păstra amintirea, a cioplit din lemn negru o statuie ce o reprezenta pe Pallas.
Statuia, numită Palladium, sculptată de mâna unei zeițe și stropită cu lacrimile ei, era venerată în Antichitate ca un obiect având puterea de a schimba lumea. Câtă vreme locuitorii Anatoliei au păstrat-o în capitala lor, Troia a fost cel mai important oraș din lume. Dar grecii voiau să știe și ei ce cunoșteau troienii, iar când au pus stăpânire triumfători pe statuie, au devenit ei conducătorii lumii. Mai târziu, Palladium-ul a fost îngropat ceremonios sub pământul Romei, până ce împăratul Constantin l-a mutat la Constantinopol, acesta devenind centrul spiritualității mondiale. Se spune că în prezent statuia se află ascunsă undeva în estul Europei, acesta fiind motivul pentru care în ultima vreme puterile francmasonice au încercat să obțină controlul asupra regiunii respective.
Cultul lui Nepthys împreună cu echivalentele sale grecești și creștine formează unul dintre cele mai întunecate și mai puternice curente din ocultism. Forțe extraordinare, ca acestea, modelează chiar și astăzi istoria lumii.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
