Jonathan Black – Rădăcinile oculte ale știnței
In anul 1543, Nicolaus Copernic a publicat lucrarea Despre mişcarea de revoluţie a corpurilor cereşti, în care afirma că Pământul se roteşte în jurul Soarelui.
In 1590, Galileo Galilei a efectuat experimente menite să demonstreze că viteza obiectelor în cădere este direct proporţională cu densitatea lor, nu cu greutatea.
In anul 1609, Johannes Kepler, folosind hărţile stelare ale lui Tycho Brahe, a calculat cele trei legi ale mişcărilor planetare.
In anii 1670, Isaac Newton a formulat o teorie unificatoare, care îmbina toate aceste descoperiri pentru a descrie comportamentul universului mecanic prin trei formule simple.
Desigur, este foarte uşor să percepem acest lucru ca pe o intrare triumfătoare a omenirii în epoca modernă, după milenii de ignoranţă şi superstiţii întunecate, în lumina limpede a raţiunii. Dar cu mii de ani înainte, preoţii-iniţiaţi ai templelor egiptene, care descoperiseră că Sirius este un sistem format din trei stele, ştiau foarte bine că Pământul se roteşte în jurul Soarelui.
Mai mult, aşa cum vom vedea, există dovezi care sugerează că eroii ştiinţelor moderne — oameni despre care nu am fi bănuit nicidecum aşa ceva — erau excelenţi cunoscători ai înţelepciunii antice.
Copernic recunoscuse că ideile i-au venit după ce a citit texte străvechi, iar când şi-a formulat teoriile, Kepler era conştient că prin el acţionează acea înţelepciune antică. In prologul celui de-ai cincilea volum din Harmonices Mundi (1619), el scria: „Da, am furat vasele de aur ale egiptenilor pentru a construi un altar Dumnezeului meu. “
Kepler era prieten de-o viaţă cu Richard Beshold, care colaborase îndeaproape cu Johannes Valentinus Andreae şi despre care se crede adesea că l-a ajutat pe acesta din urmă să redacteze manifestele rozacruciene.
Născut în Woolthorpe, Isaac Newton era scund, având o înălţime de doar un metru cincizeci. Era ciudat, excentric, singuratic şi confuz din punct de vedere sexual, în anii de şcoală, a fost găzduit la un farmacist care s-a dovedit a fi un practicant al alchimiei. Astfel, Newton şi-a văzut calea în viaţă limpede trasată. Aidoma lui Cornelius Agrippa, el a încercat să descopere un sistem complet al lumii.
Newton credea că secretele vieţii sunt codificate în formă numerică în însăşi ţesătura naturii şi că indiciile pentru descifrarea lor sunt ascunse în codurile numerice şi lingvistice din scrierile şi construcţiile antice, precum marea piramidă şi Templul lui Solomon. Era ca şi cum Dumnezeu ar fi supus omenirea la un test: doar atunci când îşi va dezvolta suficient inteligenţa va putea omul să recunoască prezenţa acestor coduri şi să le descifreze. Iar acel timp, credea Newton, venise.
După părerea lui, fiece componentă a universului este inteligentă. Chiar şi o piatră are inteligenţa ei — şi nu doar în sensul că prezintă dovada unui anumit tipar. In conformitate cu modul de gândire antic, la care subscria şi Newton, categoriile animală, vegetală şi minerală nu sunt distincte, ci se suprapun în mod firesc, se întrepătrund şi în circumstanţe speciale se pot transforma chiar una în alta. Aşa cum se exprima o cabalistă contemporană cu Newton, Lady Conway, „Exisă transformări dintr-o specie în alta, ca de la piatră la pământ, de la pământ la iarbă, de la iarbă la oaie, de la oaie la carnea umană, de la carnea umană la cea mai joasă speţă de om şi de la acesta la spiritul cel mai nobil. “
Prin urmare, din perspectiva lui Newton, totul în univers tinde către inteligenţă. Materia neînsufleţită năzuieşte la viaţa vegetală, iar aceasta aspiră la cea animală prin intermediul unei senzitivităţi rudimentare. Animalele superioare au un instinct aproape raţional, ca inteligenţa omului, acesta aşteptând să evolueze şi să devină o fiinţă superinteligentă.
Iar această aspiraţie universală către superinteligenţă îşi îndreaptă privirile spre ceruri, aşa cum sugeraseră odinioară stoicii. Isaac Luria, cabalist din secolul al XVI-lea, afirma: „Nu există nimic în lume, nici măcar printre lucrurile tăcute precum praful şi pietrele, care să nu aibă o viaţă anume, o natură spirituală, o planetă specifică şi forma ei perfectă în ceruri. “ Luria vorbea despre inteligenţa unei seminţe care răspunde la intenţia inteligentă a luminii solare. Conform tradiţiei ezoterice antice, informaţia necesară pentru dezvoltarea seminţei într-o plantă nu este conţinută toată în sămânţă; creşterea este un proces ce survine atunci când inteligenţa din sămânţă interacţionează cu cea din universul care o înconjoară.
Cercetările pe care John Maynard Keynes le-a făcut în domeniul dimensiunilor oculte ale ideilor despre lume ale lui Newton sugerează că acesta era fascinat de vechile şcoli de gândire. Newton se întreba dacă ar fi posibil să discernem inteligenţe diferite, poate chiar principii distincte, cu centri de conştiinţă de asemenea distincţi, dincolo de suprafaţa materială a lucrurilor. Asta nu înseamnă că el percepea aceste principii ca pe nişte îngeraşi aşezaţi pe câte un nor sau că avea despre ele o imagine naiv antropomorfică, dar nici că le considera absolut impersonale sau pure abstracţiuni. Dimpotrivă, le numea „intelligencer“-i pentru a sugera un anumit nivel de voinţă proprie.
Aşa cum am văzut, toţi ezoteriştii sunt interesaţi îndeosebi de interfaţa dintre animal şi vegetal pe de o parte şi de cea dintre vegetal şi mineral, pe de alta. Din perspectiva ezoterică, aceasta este cheia necesară pentru a înţelege tainele naturii şi a le manipula. Elementul vegetal este intermediarul între gând şi materie; l-am putea numi poarta dintre lumi.
Pentru a ne da seama cum anume se justifică o asemenea credinţă ar trebui poate să ne amintim de viziunea de tip mintea-înaintea-materiei privind creaţia, despre care am vorbit în primele capitole ale acestei cărţi. Dacă credem că lumea a fost formată de o inteligenţă, de o minte, trebuie să explicăm modul în care imaterialul formează materialul. Tradiţional, în toate culturile străvechi ale lumii, acest mod a fost perceput în termenii unei serii de emanaţii mentale, iniţial prea eterice pentru orice tip de percepţie senzorială, mai fine chiar decât lumina. Din aceste emanaţii eterice a precipitat în cele din urmă materia.
Această dimensiune eterică se află la graniţa dintre minte – dimensiunea animală – şi materie. De aici derivă şi gradarea tradiţională: animal, vegetal, mineral.
Mintea nu poate crea şi structura materia în mod direct, ci numai prin intermediul dimensiunii vegetale. Dimensiunea minerală a universului se dezvoltă din cea vegetală — iar de aici derivă un element crucial pentru ocultiştii orientaţi spre partea practică.
Aspectul pe care Paracelsus îl numea ens vegetalis este maleabil prin forţa minţii şi, fiindcă dimensiunea minerală se dezvoltă din cea vegetală, apare posibilitatea ca mintea să-şi exercite puterea asupra materiei prin intermediul ei.
Newton numeşte acest mediu subtil, care poate fi utilizat de minte pentru a reorganiza universul, sal nitrum. In descrierile experimentelor sale, relata că a efectuat teste pentru a vedea cum poate fi utilizat sal nitrum pentru a aduce metalele la viaţă.
Aceste texte constituie o cronică a activităţii unui alchimist. Newton considera că sal nitrum circulă de la stele până in adâncimile Pământului, conferindu-i viaţă — in mod obişnuit viaţă vegetală, dar in anumite circumstanţe dând viaţă şi metalelor. Cu un entuziasm crescând, el aminteşte despre compuşi metalici prinzând viaţă in soluţii de nitraţi şi crescând asemenea plantelor. Această „vegetaţie de metale“ i-a confirmat convingerea că universul este viu, iar in scrierile personale a folosit sintagma sal nitrum pentru a explica efectele gravitaţiei.
Dacă scrutăm partea ascunsă a vieţii marilor personalităţi ale ştiinţei, cele care au conturat imaginea mecanicistă asupra lumii şi au facilitat marile progrese tehnologice graţie cărora viaţa noastră este azi mai uşoară, mai sigură şi mai plăcută, constatăm adesea că majoritatea sunt adânc cufundaţi in gândirea ezoterică, îndeosebi in alchimie.
Am putea analiza de asemenea un alt paradox înrudit, acela că mulţi dintre cei mai cunoscuţi ocultişti şi vizionari ai lumii au fost oameni pragmatici, uneori autori ai unor invenţii mărunte, dar semnificative.
Privind ambele categorii, este dificil să operăm, chiar şi in epoca modernă, o distincţie clară între oamenii de ştiinţă şi ocultişti; putem spune mai degrabă că avem de-a face cu un fel de spectru, in care fiece individ este câte puţin, in grade variate, atât om de ştiinţă, cât şi ocultist.
Paracelsus, poate cel mai apreciat dintre ocultişti, a revoluţionat medicina prin introducerea metodei experimentale. De asemenea, a izolat pentru prima dată zincul şi l-a numit astfel, a făcut semnificative descoperiri in domeniul igienei şi al importanţei acesteia pentru medicină şi a fost primul care a formulat principiile ce aveau să stea la baza homeopatiei.
Giordano Bruno a fost un mare erou al ştiinţei, considerat astfel fiindcă in anul 1600 a fost ars pe rug pentru că a susţinut teoria heliocentrică. Dar aşa cum am văzut deja, motivul real al execuţiei a constat in credinţa lui ferventă în străvechea inţelepciune a egiptenilor. Bruno considera că Pământul se roteşte în jurul Soarelui in primul rând pentru că aşa credeau preoţii iniţiaţi din lumea antică.
Robert Fludd, scriitor ocult şi apărător al rozacrucienilor, a inventat barometrul.
Jan Baptiste van Helmont, alchimist flamand, a deţinut un rol important în cadrul societăţilor secrete pentru că a reintrodus in ezoterismul occidental ideile despre reîncarnare – ceea ce el numea „revoluţia sufletelor omeneşti“. Pe de altă parte, in cursul experimentelor sale alchimice, a reuşit separarea gazelor, a inventat termenul „gaz“ şi de asemenea pe cel de „electricitate“ in cadrul experienţelor privind puterea tămăduitoare a magneţilor.
Matematicianul german Gottfried Leibniz era rivalul lui Newton in privinţa calculului infinitezimal. Descoperirile lui s-au născut din fascinaţia pe care o resimţea pentru misticismul cabalistic al numerelor, pe care o împărtăşea cu prietenul său apropiat, Athanasius Kirc her, ocultist iezuit. În anul 1678, Kircher, care studia proprietăţile dimensiunii vegetale in cadrul alchimiei, a readus la viaţă un trandafir, din cenuşă, in faţa reginei Suediei. Leibniz însuşi, pe de altă parte, a lăsat posterităţii cea mai detaliată şi mai credibilă relatare privind transformarea alchimică a metalelor inferioare în aur.
Societatea Regală era motorul intelectual al progresului ştiinţific şi tehnologic. Unul dintre contemporanii lui Newton, Sir Robert Moray, a publicat primul jurnal ştiinţific din istorie, Philosophical Transactions, şi era un fervent cercetător al învăţăturilor rozacruciene. Ciudatul Robert Boyle, a cărui personalitate amintea de cea a unui călugăr şi ale cărui legi ale termodinamicii au permis inventarea motorului cu combustie internă, era un alchimist practicant. In tinereţe scrisese că a fost iniţiat în cadrul unui „colegiu invizibil“. Alchimişti practicanţi erau de asemenea Robert Hooke, inventatorul microscopului, şi William Harvey, cel care a descoperit circulaţia sanguină.
La mijlocul secolului al XVII-lea, Descartes, părintele raţionalismului, a petrecut mult timp în încercarea de a-i studia pe rozacrucieni şi filozofia lor. Astfel, a redescoperit ideea antică, ezoterică, a glandei pineale ca poartă a conştiinţei — ochiul interior — revelaţie pe care a avut-o în timp ce se afla într-o stare vizionară. Cel mai cunoscut dicton al său poate fi privit ca o reformulare a filozofiei rozacruciene menite să faciliteze evoluţia unei facultăţi intelectuale independente: Pentru a fi, trebuie să gândesc.
Cât despre Blaise Pascal, unul dintre cei mai mari matematicieni ai epocii sale şi un filozof de excepţie, după moartea sa s-a descoperit că îşi cususe pe pelerină o bucată de hârtie pe care scria: „Anul de graţie 1654, luni, 3 noiembrie, ziua Sfântului Clement, papă şi martir. De pe la zece şi jumătate seara până la douăsprezece şi jumătate noaptea, FOC. “ Pascal atinsese iluminarea pe care o căutau călugării de la muntele Athos.
In anul 1726, în Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift prezicea existenţa şi perioadele orbitale ale celor doi sateliţi ai lui Marte, care au fost descoperiţi de astronomi, cu ajutorul telescoapelor, abia în 1877. Când şi-au dat seama cât de corectă fusese predicţia lui Swift şi uluiţi de evidentele puteri supranaturale ale acestuia, astronomii au numit sateliţii Phobos şi Deimos — spaimă şi teroare.
Emmanuel Swedenborg, marele vizionar din secolul al XVIII-lea, a lăsat posterităţii descrieri detaliate ale călătoriilor sale în lumile spirituale. Relatările privind cele aflate de la fiinţele neîntrupate pe care le-a întâlnit în cursul lor au inspirat francmasoneria ezoterică de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea. De asemenea, el a descoperit cortexul cerebral şi glandele cu secreţie internă şi a realizat ceea ce este şi astăzi cel mai mare doc de uscat din lume.
Aşa cum am văzut deja, Charles Darwin obişnuia să asiste la şedinţe de spiritism. Astfel, se poate să fi derivat teoria evoluţiei — de la peşti la amfibieni, animale de uscat şi om – din asocierea sa cu Max Muller, traducător al textelor sanscrite.
Nikola Tesla, descris recent de un istoric al ştiinţei ca fiind „cel mai pătimaş vizionar“, era un sârbo-croat care a emigrat în America. Acolo a patentat circa şapte sute de invenţii, printre care lămpile cu fluorescenţă şi bobina Tesla, care generează curent alternativ. La fel ca descoperirile lui Newton, aceasta din urmă a rezultat din credinţa lui într-o dimensiune eterică, aflată între planul fizic şi cel mental.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în cel care a urmat, mulţi savanţi de seamă au adoptat o abordare ştiinţifică a fenomenelor oculte, considerând că vor fi la un moment dat posibile măsurarea şi evaluarea forţelor oculte precum curenţii eterici, ce păreau a fi doar o idee mai greu sesizabili decât undele electromagnetice, cele sonore sau razele X. Thomas Edison, inventatorul fonografului şi deci părintele înregistrărilor sonore, şi Alexander Graham Bell, cel care a inventat telefonul, considerau amândoi că fenomenele oculte constituie un domeniu de cercetare ştiinţifică perfect respectabil şi, în consecinţă, s-au implicat în teozofie şi în francmasoneria ezoterică. Edison a încercat să construiască un aparat radio care să poată accesa lumile spirituale. Marile lor descoperiri ştiinţifice au fost posibile graţie cercetărilor pe care le-au efectuat în domeniul supranaturalului. Chiar şi televiziunea a fost inventată în urma încercărilor de a capta influenţele oculte asupra gazelor ce fluctuau în faţa unui tub catodic.
În tentativa noastră de a înţelege strania viziune a îngemănării dintre domeniul ocult şi cel ştiinţific, vom reveni la geniul aflat la baza revoluţiei ştiinţifice, Francis Bacon.
Aşa cum am văzut, cea mai importantă descoperire a sa a fost cea care sugerează că, dacă privim cu maximă obiectivitate elementele lumii simţurilor, renunţând la orice preconcepţii şi idei de predestinare, noi tipare se pot contura dincolo de cele trasate de preoţi şi de ceilalţi lideri spirituali, iar aceste noi tipare pot fi utilizate pentru a prezice şi a manipula evenimentele.
Istoricii filozofiei ştiinţelor consideră că acesta este marele început, momentul în care raţionamentul inductiv a devenit parte integrantă din modul în care omenirea abordează lumea înconjurătoare. Acesta a fost momentul premergător al revoluţiei ştiinţifice şi al întregii transformări industriale şi tehnologice a lumii.
Dacă analizăm mai profund însă modul în care Bacon descrie procesul de descoperire ştiinţifică, ne dăm seama că acesta este mai puţin direct şi, la început cel puţin, oarecum misterios.
„Natura este un labirint, afirma el, în care însăşi graba cu care te mişti te va face să te rătăceşti. “ Bacon făcea astfel o paralelă cu un om de ştiinţă care joacă şah cu natura.
Pentru a primi răspunsurile dorite, trebuie mai întâi să pună natura în dificultate, ca şi când aceasta ar trebui păcălită într-un fel pentru a-şi trăda secretele, fiindcă natura este, prin ea însăşi, înşelătoare, hotărâtă parcă să amăgească.
In prezent, istoricii ştiinţei încearcă să-i prezinte pe Bacon ca pe un materialist în toată puterea cuvântului, însă realitatea este cu totul alta. Deşi credea că poţi obţine rezultate noi şi interesante dacă priveşti datele ca şi când ar fi lipsite de semnificaţie, opinia lui în această privinţă era una diferită. Ştim, de pildă, că el credea în ceea ce numea astrológica sana —adică receptarea în spirit a influenţelor celeste magice, aşa cum recomandase magul renascentist Pico della Mirandola. De asemenea, credea în acelaşi intermediar eteric între spirit şi materie ca şi Newton, fiind totodată de părere că intermediarul respectiv exista în oameni „închis într-un corp mai gros, precum spuma“, ceea ce el numea „corp eteric“.
Bacon spunea: „Nu e mai puţin adevărat în această împărăţie umană a cunoaşterii, decât este în împărăţia cerească a lui Dumnezeu, că nimeni nu va pătrunde în ea «dacă nu se va face pe sine însuşi aidoma unui prunc». “ Acest lucru pare a însemna că, pentru a atinge o cunoaştere de ordin superior, este necesară mai întâi intrarea într-o stare mentală diferită, copilăroasă. Paracelsus susţinuse ceva similar atunci când scrisese despre procesul de experimentare, folosind şi el formularea biblică: „Doar cel care îşi doreşte din toată inima va găsi şi numai celui ce bate cu insistenţă i se va deschide. “ Implicaţia: cunoaşterea superioară a lumii derivă din stările alterate de conştiinţă. Activând în aceleaşi cercuri ca Bacon şi Newton, Jan Baptiste van Helmont nota: „Există o carte în interiorul nostru, scrisă de mâna lui Dumnezeu, prin care putem citi toate lucrurile. “ Michael Maier, care scria despre rozacrucieni în cunoştinţă de cauză şi a publicat unele dintre cele mai frumoase texte alchimice, spunea: „A bea cu sete din viaţa interioară înseamnă a vedea viaţa superioară. Cel care descoperă interiorul descoperă cele aflate în spaţiu. “ Toate aceste cuvinte sugerează limpede că adevărata cheie către descoperirile ştiinţifice se află înlăuntrul nostru.
Am văzut că, pe parcursul istoriei, au existat grupări restrânse care au intrat în stări alterate de conştiinţă. Oare Bacon şi adepţii săi voiau să sugereze că omul de ştiinţă trebuie să se afle, pentru a spune aşa, pe aceeaşi frecvenţă cu dimensiunea eterică sau vegetală? Că dacă reuşim, într-un fel sau altul, să accedem la planul formelor interconectate, putem înţelege secretele naturii?
Am văzut că geniile ştiinţifice, fondatorii erei moderne, au fost fascinaţi de ideile anticei înţelepciuni şi de stările alterate de conştiinţă. S-ar putea oare ca, spre deosebire de dictonul cunoscut, geniul să nu se învecineze cu nebunia, ci cu stările alterate de conştiinţă, facilitate de pregătirea în domeniul ezoteric?
Dacă eroii rozacrucienilor – Dee şi Paracelsus — erau personaje ciudate, magii epocii care a urmat aveau aparenţa unor oameni de afaceri respectabili.
Francmasoneria a oferit întotdeauna lumii o faţă „corectă“. Lojile anglo-saxone, mai cu seamă, au păstrat o anume rezervă cu privire la originile lor ezoterice. Ideea conform căreia francmasonii aflaţi la niveluri înalte de iniţiere sunt familiarizaţi cu doctrina şi istoria secretă a lumii, prezentate în cartea de faţă, ar putea părea de necrezut chiar şi pentru mulţi membri ai masoneriei.
Conform propriei sale tradiţii, confreria îşi are originile în Templul lui Solomon, construit de Hiram Abiff, în suprimarea Ordinului Templier şi în ghildele care au preferat să rămână învăluite în mister, precum Les Compagnons du Devoir; Copiii Părintelui Soubise şi Copiii Părintelui Jacques.
O influenţă adesea trecută cu vederea au exercitat-o asupra formării societăţilor secrete cofraternităţile. Fondate în secolul al XV-lea, ele erau iniţial grupări laice, afiliate mănăstirilor. Fraţii duceau o viaţă spirituală, muncind totodată în cadrul comunităţii, organizând acţiuni de binefacere, sponsorizând opere de artă şi conducând procesiuni în zilele de sărbătoare. Secretul care le înconjura avea iniţial menirea de a asigura caracterul anonim al acţiunilor caritabile, dar acesta a dat naştere unor zvonuri referitoare la iniţiaţi, ritualuri tainice şi veşminte ceremoniale. In Franţa secolului al XV-lea, aceste cofraternităţi, care adoptaseră idei ale catarilor şi ale lui Joachim, au fost silite să intre în ilegalitate.
Dar conform istoricilor săi oficiali, francmasoneria modernă, „speculativă“, îşi are rădăcinile in secolul al XVII-lea.
Se afirmă uneori că primul caz de iniţiere înregistrat documentar este cel al cunoscutului colecţionar şi anticar, membru fondator al Societăţii Regale, Elias Ashmole, in anul 1646. În mod cert, el a fost unul dintre primii francmasoni englezi şi s-a bucurat de o influenţă considerabilă.
Născut În 1617 in familia unui şelar, Elias Ashmole a devenit avocat, apoi soldat şi funcţionar civil. I-a plăcut mereu să colecţioneze curiozităţi, iar muzeul Ashmolean, constituit pe baza colecţiei sale, a fost primul muzeu public din lume. Totodată, Ashmole era animat de un nemărginit spirit cercetător. În anul 1651, l-a întâlnit pe William Backhouse, un mai vârstnic proprietar al unui conac pe nume Swallowfield. Casa dispunea de o galerie foarte lungă, o veritabilă comoară de „invenţii şi rarităţi“, printre care şi manuscrise alchimice rare. Backhouse era, fireşte, un om pe placul lui Ashmole, acesta din urmă notând in jurnalul său că proprietarul conacului l-a invitat să-i devină fiu.
Astfel, aflăm mai departe, Backhouse dorea să-l adopte pentru a-i deveni succesor şi moştenitor. Inainte de a muri, promisese el, îi va transmite lui Ashmole secretul suprem al alchimiei, adevărata natură a Pietrei Filozofale, pentru ca el să ducă mai departe o tradiţie secretă ce data din vremea lui Hermes Trismegistus. În următorii doi ani, transferul de cunoştinţe de la Backhouse la nerăbdătorul Ashmole a decurs lent şi, aparent, cu ezitări. Dar În mai 1653, tânărul nota În jurnal: „Tatăl meu Backhouse, zăcând bolnav în Fleet Street, vizavi de biserica St Dunstan, şi neştiind de va trăi sau va muri, mi-a dezvăluit adevărata natură a Pietrei Filozofale, pe care mi-a lăsat-o moştenire. “
Ashmole relatează astfel, în termeni neobişnuit de limpezi şi lipsiţi de echivoc, modul în care sunt transmise cunoştinţele secrete; în cuvintele sale se regăsesc însă deopotrivă dovezi, indicii şi aluzii la o activitate ocultă în rândul elitei intelectuale a vremii. Cel de-ai doilea Mare Maestru al lojii din Londra a fost John Théophile Désaguliers, un adept al lui Isaac Newton, care a petrecut ani îndelungaţi studiind manuscrise alchimice.
Simbolismul francmasoneriei, aşa cum a fost el conturat în această perioadă, este impregnat cu motive alchimice, de la ideea centrală a Lucrării la atotprezenta piatră unghiulară şi la Piatra Filozofală — ASHLAR — până la compas şi la echer.
A venit astfel, în sfârşit, vremea să ne întrebăm ce este de fapt alchimia.
In primul rând, alchimia este foarte veche. Texte egiptene antice se referă la tehnica distilării şi a metalurgiei considerându-le procese mistice. Miturile elene, ca acela al Lânii de Aur, pot fi percepute ca având şi o semnificaţie alchimică, iar Fludd, Bohme şi alţii au interpretat Geneza de asemenea în termeni alchimici.
O analiză rapidă a textelor alchimice antice şi moderne sugerează că alchimia, ca şi Cabala, de altfel, poate fi considerată o instituţie religioasă cuprinzătoare. Dacă există cu adevărat o „Lucrare“ măreaţă şi misterioasă, abordarea ei se face printr-o serie remarcabil de variată de coduri şi simboluri. In unele cazuri, Lucrarea utilizează sulf, mercur şi sare; în alte cazuri implică stele, roze, salamandre, broaşte, ciori, plase, patul nupţial, piatra filozofală şi simboluri astrologice precum peştele şi leul.
Există variaţiuni geografice evidente. Alchimia chineză pare a fi mai puţin interesată de a obţine aur, căutând mai degrabă elixirul vieţii, al longevităţii şi chiar al nemuririi. De asemenea, alchimia pare a se schimba odată cu trecerea timpului. In secolul al lll-lea, alchimistul Zosimos scria că „simbolul artei chimice — aurul — apare din creaţie pentru cei care salvează şi purifică sufletul divin înlănţuit în elemente“. In textele arabe timpurii, Lucrarea implica manipulări ale aceloraşi patru elemente, dar în alchimia europeană, care îşi are originile în Evul Mediu şi s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea, apare şi un misterios al cincilea element, Chintesenţa.
Dacă începem să căutăm nişte principii unificatoare, observăm imediat că exisă durate prestabilite sau un anumit număr de repetiţii ale diverselor operaţiuni: distilare, încălzire etc.
Prin urmare, există paralele evidente cu practica meditaţiei, ceea ce sugerează că termenii alchimici pot fi mai degrabă descrieri ale stărilor subiective de conştiinţă, decât operaţiuni chimice efectuate într-un laborator.
In mod similar, există aluzii repetate, îndeosebi din partea rozacrucienilor, la faptul că aceste operaţiuni sunt adesea menite să exercite un efect în timpul somnului şi la graniţa dintre starea de veghe şi somn. Ar putea avea ele oare o legătură cu visele vizionare sau cu cele lucide? Ori cu preluarea în starea de veghe a unor elemente din conştiinţa visului?
Există de asemenea numeroase aluzii la un element sexual, de la imaginea Nunţii Chimice, frecvent întâlnită, la incitantele aluzii ale lui Paracelsus la azoth. Intr-un comentariu la Cântarea Cântărilor, Codex Veritatis recomandă: „Aşază omul roşu cu femeia lui albă într-o cameră roşie, încălzită la o temperatură constantă. “ In mod similar, textele tantrice pun semnul egal între mercurul alchimic şi spermă.
Există o şcoală de gândire care consideră că textele alchimice sunt manuale ce prezintă tehnici menite să ridice şarpele kundalini de la baza coloanei vertebrale, trecând prin chakre, pentru a deschide cel de-ai treilea ochi.
O altă şcoală de gândire însă, inspirată de Jung, consideră alchimia ca un fel de precursor al psihologiei. Jung a redactat un studiu al alchimistului Gerard Dorn, susţinând acest lucru, iar Dorn corespunde în mod cert acestei interpretări, fiind un alchimist cu structură evident psihologică. „Mai întâi trebuie să transmuţi pământul trupului tău în apă“, precizează el. „Aceasta înseamnă că inima ta, care e tare ca piatra, materială şi leneşă, trebuie să devină subtilă şi vigilentă. “ La Dorn remarcăm atât practica exersării facultăţilor umane, pe care am observat-o la Ramón Lull, cât şi combinarea pregătirii ezoterice cu dezvoltarea morală, remarcată anterior în budismul ezoteric şi în Cabală.
Practici sexuale alchimice există în mod cert, şi le vom studia în capitolul 25. De asemenea, există probabil texte alchimice care tratează ridicarea şarpelui kundalini, dar după părerea mea aceasta nu era esenţială în epoca de aur a alchimiei, care a atins apogeul odată cu rozacrucienii şi francmasonii.
Alchimia pur psihologică a lui Jung este interesantă în sine, dar din perspectivă ezoterică e complet lipsită de interes, fiindcă nu ţine seama de ideea călătoriilor în lumile spirituale şi de comunicarea cu fiinţele neîntrupate.
Cheia pentru înţelegerea alchimiei se află în mod cert în surprinzătoarele fenomene pe care le-am analizat în acest capitol. Bacon, Newton şi alţi rozacrucieni şi francmasoni erau interesaţi atât de experienţa personală directă, cât şi de experimentele ştiinţifice. Idealişti fiind, erau fascinaţi de relaţia dintre materie şi minte şi, la fel ca orice adept al ezoterismului, priveau această legătură subtilă din perspectiva a ceea ce Paracelsus numea ens vegetalis, sau dimensiunea vegetală.
Să fi perceput ei ca pe o provocare faptul că dimensiunea vegetală părea imposibil de măsurat şi chiar de detectat cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice? Posibil, dar poate că ceea ce i-a susţinut şi i-a determinat să-şi continue explorările a fost credinţa că această dimensiune vegetală a fost percepută pretutindeni, în toate epocile, şi că a existat o autentică tradiţie străveche de manipulare a ei, la care au subscris multe dintre marile genii ale istoriei.
Roger Bacon, Francis Bacon, Isaac Newton şi alţii au dezvoltat proceduri experimentale ştiinţifice, iar acum aplicau aceeaşi metodologie la viaţa percepută cât mai subiectiv posibil. Rezultatul a fost o ştiinţă a experienţelor spirituale, ceea ce este de fapt alchimia. Aurul pe care îl regăseau la finele experimentelor era un aur spiritual, o formă de conştiinţă evoluată, ceea ce înseamnă că pe ei nu-i mai interesa doar bogăţia materială, metalul în sine.
In epoca de aur a alchimiei, sulful reprezenta dimensiunea animală, mercurul pe cea vegetală, iar sarea pe cea materială. Aceste dimensiuni sunt localizate în zone diferite ale corpului — cea animală în regiunea organelor sexuale, cea vegetală în plexul solar şi sarea în cap. Filozofia ezoterică percepe voinţa şi sexualitatea ca fiind strâns interconectate. Aceasta este partea sulfuroasă. Mercur, componenta vegetală, este tărâmul sentimentelor, iar sarea este precipitatul gândirii. In toate textele alchimice, mercurul este mediatorul dintre sulf şi sare.
In prima etapă a procesului, trebuie să se acţioneze asupra dimensiunii vegetale, pentru a atinge primul stadiu al experienţei mistice, intrarea în Matrice, marea de lumină care constituie lumea dintre lumi.
Etapa a doua este aşa-numita Nuntă Chimică, în care mercurul delicat, feminin, se iubeşte cu sulful roşu, rigid şi dur.
Meditând îndelung şi repetat asupra unor imagini ce inspiră sentimente de afecţiune – pentru ca orice exerciţiu de acest tip să opereze o modificare materială în fiziologia umană sunt necesare douăzeci şi una de zile — candidatul iniţiază un proces de transformare care se imprimă în Voinţa refractară.
Dacă izbutim să ne transformăm dorinţele egoiste, sexuale, în năzuinţe spirituale, vedem înălţându-se pasărea phoenix a renaşterii. Iar dacă este copleşită de aceste energii transformate, inima devine un centru de putere. Toţi cei care au întâlnit un om cu adevărat sfânt au simţit forţa pe care o radiază o inimă transformată.
Dragostea i-a fascinat pe alchimiştii epocii de aur. Ei ştiau că inima este un organ de percepţie. Când privim pe cineva cu dragoste, vedem lucruri pe care alţii nu le pot percepe, iar iniţiatul care a trecut printr-o transformare alchimică a luat o decizie conştientă de a privi lumea întreagă în acest fel. Adepţii văd modul în care funcţionează cu adevărat lumea şi o fac aşa cum noi, ceilalţi, n-o putem face.
Prin urmare, dacă perseverăm în exerciţiile noastre de alchimie spirituală, dacă reuşim să purificăm bariera materială fragmentară dintre noi înşine şi lumile spirituale, aşa cum ne îndeamnă misticul francez St Martin, puterile noastre de percepţie se vor îmbunătăţi. In primul rând, lumea spiritelor va începe să se întrevadă în visele nocturne, nu atât de haotic şi mai semnificativ decât în mod obişnuit. De asemenea, vom începe să resimţim în starea de veghe impulsurile spiritelor, mai întâi sub forma presimţirilor sau a intuiţiei. Vom izbuti să sesizăm fluxul şi acţiunea legilor profunde ale vieţii dincolo de suprafaţa lucrurilor şi a traiului de zi cu zi. In alchimia de tip creştin a lui Ramon Lull şi a St Martin, spre exemplu, spiritul Soare care transformă corpul omenesc într-un trup de lumină radios este identificat cu personajul istoric Isus Cristos. In alte tradiţii, cu toate că nu este făcută această identificare, procesul descris este acelaşi. Inţeleptul hindus Ramalinga Swamigal scria: „O, Dumnezeule! Mi-ai arătat dragoste veşnică dăruindu-mi trupul de aur. Contopindu-te cu inima mea, mi-ai alchimizat trupul. “
Aceste fenomene, despre care se aminteşte în diferite culturi, demonstrează că cel de-al treilea ochi începe să se deschidă.
Ar fi mult prea uşor să considerăm toate acestea ca pe un fel de misticism obscur. Dar ceea ce ştim despre savanţi precum Pitagora şi Newton sugerează că, prin intermediul acestor stări alterate de conştiinţă, ei puteau să descopere lucruri noi despre natură, să-i desluşească tainele şi să înţeleagă tipare ce sunt, probabil, prea mari şi prea complexe pentru ca mintea umană să le poată înţelege cu ajutorul conştiinţei sale obişnuite, de zi cu zi. Alchimia conferă celor care o practică o inteligenţă supranaturală.
Un cuvânt frecvent întâlnit în textele alchimice este VITRIOL, un acronim pentru Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem: vizitează interiorul pământului pentru a găsi piatra secretă. Această recomandare este un mod de a îndemna la cufundarea în profunzimile propriului trup. Prin urmare, alchimia are ca obiect de activitate fiziologia ocultă. Dobândind o cunoaştere directă a fiziologiei corpului său, alchimistul dobândea un anume grad de control asupra lui. Despre marii alchimişti precum St Germain se spunea că puteau trăi oricât voiau.
Dar la nivelul obişnuit, alchimiştii izbuteau să înregistreze şi progrese ştiinţifice de ordin practic. Am amintit deja de cei care au contribuit la dezvoltarea medicinei moderne. In cursul unor stări alterate de conştiinţă, oameni ca Paracelsus şi van Helmont puteau rezolva probleme de ordin medical, oferind tratamente ce depăşesc capacitatea de înţelegere a specialiştilor actuali în domeniu. Retrăgându-se în ei înşişi, iniţiaţii percepeau lumea de dincolo cu o claritate supranaturală. Pentru a folosi o exprimare cabalistă, omul este sinteza tuturor Numelor Sfinte. In consecinţă, întreaga cunoaştere se află în noi înşine; trebuie doar să învăţăm s-o descifrăm. Sutrele yoga ale lui Pantanjali fac referire la călătoria în ceruri şi la micşorarea până la dimensiunile celor mai mici particule ca fiind două dintre puterile pe care le dobândesc cei ce practică aceste tehnici oculte. Adepţii hinduşi vorbesc încă despre abilitatea de a se deplasa spre cele mai îndepărtate colţuri ale cosmosului şi de a-şi concentra puterile de percepţie astfel încât să poată vedea până la nivelul atomilor.
Acestea sunt mari siddhi, sau „excelenţe“. Unele dintre ele au fost fără îndoială cele care, în Antichitate, le-au permis preoţilor să observe cea de-a treia stea din sistemul Sirius, să înţeleagă evoluţia speciilor, dar şi forma şi funcţia glandei pineale.
Dar mai putem noi, astăzi, să credem în eficacitatea acestor stări alterate de conştiinţă? Oare nu tindem să considerăm mai degrabă că ne diminuează gradul de conştientizare şi inteligenţa, predispunându-ne la autoamăgire?
Voi oferi acum un singur exemplu împotriva opiniei încetăţenite, exemplu care mi-a fost oferit pentru prima dată de Graham Hancock, în vreme ce lucra la cartea sa despre şamanism, Supranaturalul. Fiecare celulă umană conţine în ea însăşi o bandă dublă, lată de numai zece molecule, dar lungă de circa un metru optzeci, în care se află codificată întreaga informaţie genetică necesară pentru „construcţia“ persoanei respective. Fiecare celulă vie de pe planetă are o versiune a acestei benzi, dar versiunile din celulele umane sunt cele mai complexe, purtând un mesaj codificat de circa trei miliarde de caractere. Aceste caractere cuprind instrucţiunile moştenite care permit celulelor să se organizeze în tiparele necesare creării fiecărei fiinţe umane.
Oamenii de ştiinţă au observat că aceste miliarde de caractere par a avea tipare relaţionale extrem de complexe şi o structură profundă ce aminteşte de cea a limbajului uman. Această idee a fost confirmată de analiza statistică. Dar genialul biolog de la Cambridge Francis Crick a fost cel care a descifrat codul, descoperind dubla elice a moleculei de ADN care le-a adus lui şi colegului său, James Watson, premiul Nobel şi a pus bazele medicinei genetice moderne.
Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, interesant este faptul că, deşi nu are legături — din câte ştiu eu — cu nici o societate secretă, Crick a descoperit structura ADN-ului în vreme ce se afla într-o stare alterată de conştiinţă, în urma unei doze de LSD. Aşa cum am văzut, halucinogenele erau utilizate în cadrul tehnicilor de atingere a unor stări de conştiinţă şi a unor realităţi superioare încă din vremea şcolilor misterelor.
Mai interesant este însă faptul că mai târziu Crick a publicat o carte intitulată Lif e Itself: Its Origin and Nature (Viaţa însăşi: originile şi natura ei), în care susţinea că structura complexă a moleculei de ADN nu poate fi rezultatul întâmplării. La fel ca un mai vechi coleg de la Cambridge, Isaac Newton, Crick este de părere că universul conţine codificate în sine însuşi mesaje despre originile sale — şi ale noastre — mesaje înscrise acolo pentru ca noi să le putem descifra atunci când vom fi atins un nivel suficient de evoluat al inteligenţei.
La fel ca ducesa din Alice în Tara Minunilor, întrebăm şi noi: Care este morala acestei poveşti? Ceea ce se află în afara colectivului este tărâmul componentei demonice — dar totodată al celei inovative, evolutive, care răspunde năzuinţei noastre profunde şi neostoite către infinit. Istoria demonstrează că oamenii care au acţionat la însăşi graniţele inteligenţei umane au atins-o în stări alterate de conştiinţă.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina