Jonathan Black – Rădăcinile oculte ale știnței
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În anul 1543, Nicolaus Copernic a publicat lucrarea “Despre mișcarea de revoluție a corpurilor cerești”, în care afirma că Pământul se rotește în jurul Soarelui.
În 1590, Galileo Galilei a efectuat experimente menite să demonstreze că viteza obiectelor în cădere este direct proporțională cu densitatea lor, nu cu greutatea.
În anul 1609, Johannes Kepler, folosind hărțile stelare ale lui Tycho Brahe, a calculat cele trei legi ale mișcărilor planetare.
În anii 1670, Isaac Newton a formulat o teorie unificatoare, care îmbina toate aceste descoperiri pentru a descrie comportamentul universului mecanic prin trei formule simple.
Desigur, este foarte ușor să percepem acest lucru ca pe o intrare triumfătoare a omenirii în epoca modernă, după milenii de ignoranță și superstiții întunecate, în lumina limpede a rațiunii. Dar cu mii de ani înainte, preoții-inițiați ai templelor egiptene, care descoperiseră că Sirius este un sistem format din trei stele, știau foarte bine că Pământul se rotește în jurul Soarelui.
Mai mult, așa cum vom vedea, există dovezi care sugerează că eroii științelor moderne — oameni despre care nu am fi bănuit nicidecum așa ceva — erau excelenți cunoscători ai înțelepciunii antice.
Copernic recunoscuse că ideile i-au venit după ce a citit texte străvechi, iar când și-a formulat teoriile, Kepler era conștient că prin el acționează acea înțelepciune antică. În prologul celui de-al cincilea volum din “Harmonices Mundi” (1619), el scria: „Da, am furat vasele de aur ale egiptenilor pentru a construi un altar Dumnezeului meu.“
Kepler era prieten de-o viață cu Richard Beshold, care colaborase îndeaproape cu Johannes Valentinus Andreae și despre care se crede adesea că l-a ajutat pe acesta din urmă să redacteze manifestele rozacruciene.
Născut în Woolthorpe, Isaac Newton era scund, având o înălțime de doar un metru cincizeci. Era ciudat, excentric, singuratic și confuz din punct de vedere sexual, în anii de școală, a fost găzduit la un farmacist care s-a dovedit a fi un practicant al alchimiei. Astfel, Newton și-a văzut calea în viață limpede trasată. Aidoma lui Cornelius Agrippa, el a încercat să descopere un sistem complet al lumii.
Newton credea că secretele vieții sunt codificate în formă numerică în însăși țesătura naturii și că indiciile pentru descifrarea lor sunt ascunse în codurile numerice și lingvistice din scrierile și construcțiile antice, precum marea piramidă și Templul lui Solomon. Era ca și cum Dumnezeu ar fi supus omenirea la un test: doar atunci când își va dezvolta suficient inteligența va putea omul să recunoască prezența acestor coduri și să le descifreze. Iar acel timp, credea Newton, venise.
După părerea lui, fiece componentă a universului este inteligentă. Chiar și o piatră are inteligența ei — și nu doar în sensul că prezintă dovada unui anumit tipar. În conformitate cu modul de gândire antic, la care subscria și Newton, categoriile animală, vegetală și minerală nu sunt distincte, ci se suprapun în mod firesc, se întrepătrund și în circumstanțe speciale se pot transforma chiar una în alta. Așa cum se exprima o cabalistă contemporană cu Newton, Lady Conway, „Există transformări dintr-o specie în alta, ca de la piatră la pământ, de la pământ la iarbă, de la iarbă la oaie, de la oaie la carnea umană, de la carnea umană la cea mai joasă speță de om și de la acesta la spiritul cel mai nobil.“
Prin urmare, din perspectiva lui Newton, totul în univers tinde către inteligență. Materia neînsuflețită năzuiește la viața vegetală, iar aceasta aspiră la cea animală prin intermediul unei senzitivități rudimentare. Animalele superioare au un instinct aproape rațional, ca inteligența omului, acesta așteptând să evolueze și să devină o ființă superinteligentă.
Iar această aspirație universală către superinteligență își îndreaptă privirile spre ceruri, așa cum sugeraseră odinioară stoicii. Isaac Luria, cabalist din secolul al XVI-lea, afirma: „Nu există nimic în lume, nici măcar printre lucrurile tăcute precum praful și pietrele, care să nu aibă o viață anume, o natură spirituală, o planetă specifică și forma ei perfectă în ceruri.“ Luria vorbea despre inteligența unei semințe care răspunde la intenția inteligentă a luminii solare. Conform tradiției ezoterice antice, informația necesară pentru dezvoltarea seminței într-o plantă nu este conținută toată în sămânță; creșterea este un proces ce survine atunci când inteligența din sămânță interacționează cu cea din universul care o înconjoară.
Cercetările pe care John Maynard Keynes le-a făcut în domeniul dimensiunilor oculte ale ideilor despre lume ale lui Newton sugerează că acesta era fascinat de vechile școli de gândire. Newton se întreba dacă ar fi posibil să discernem inteligențe diferite, poate chiar principii distincte, cu centri de conștiință de asemenea distincți, dincolo de suprafața materială a lucrurilor. Asta nu înseamnă că el percepea aceste principii ca pe niște îngerași așezați pe câte un nor sau că avea despre ele o imagine naiv antropomorfică, dar nici că le considera absolut impersonale sau pure abstracțiuni. Dimpotrivă, le numea “intelligencer”-i pentru a sugera un anumit nivel de voință proprie.
Așa cum am văzut, toți ezoteriștii sunt interesați îndeosebi de interfața dintre animal și vegetal pe de o parte și de cea dintre vegetal și mineral, pe de alta. Din perspectiva ezoterică, aceasta este cheia necesară pentru a înțelege tainele naturii și a le manipula. Elementul vegetal este intermediarul între gând și materie; l-am putea numi poarta dintre lumi.
Pentru a ne da seama cum anume se justifică o asemenea credință ar trebui poate să ne amintim de viziunea de tip mintea-înaintea-materiei privind creația, despre care am vorbit în primele capitole ale acestei cărți. Dacă credem că lumea a fost formată de o inteligență, de o minte, trebuie să explicăm modul în care imaterialul formează materialul. Tradițional, în toate culturile străvechi ale lumii, acest mod a fost perceput în termenii unei serii de emanații mentale, inițial prea eterice pentru orice tip de percepție senzorială, mai fine chiar decât lumina. Din aceste emanații eterice a precipitat în cele din urmă materia.
Această dimensiune eterică se află la granița dintre minte – dimensiunea animală – și materie. De aici derivă și gradarea tradițională: animal, vegetal, mineral.
Mintea nu poate crea și structura materia în mod direct, ci numai prin intermediul dimensiunii vegetale. Dimensiunea minerală a universului se dezvoltă din cea vegetală — iar de aici derivă un element crucial pentru ocultiștii orientați spre partea practică.
Aspectul pe care Paracelsus îl numea “ens vegetalis” este maleabil prin forța minții și, fiindcă dimensiunea minerală se dezvoltă din cea vegetală, apare posibilitatea ca mintea să-și exercite puterea asupra materiei prin intermediul ei.
Newton numește acest mediu subtil, care poate fi utilizat de minte pentru a reorganiza universul, “sal nitrum”. În descrierile experimentelor sale, relata că a efectuat teste pentru a vedea cum poate fi utilizat “sal nitrum” pentru a aduce metalele la viață.
Aceste texte constituie o cronică a activității unui alchimist. Newton considera că “sal nitrum” circulă de la stele până în adâncimile Pământului, conferindu-i viață — în mod obișnuit viață vegetală, dar în anumite circumstanțe dând viață și metalelor. Cu un entuziasm crescând, el amintește despre compuși metalici prinzând viață în soluții de nitrați și crescând asemenea plantelor. Această “vegetație de metale” i-a confirmat convingerea că universul este viu, iar în scrierile personale a folosit sintagma “sal nitrum” pentru a explica efectele gravitației.
Dacă scrutăm partea ascunsă a vieții marilor personalități ale științei, cele care au conturat imaginea mecanicistă asupra lumii și au facilitat marile progrese tehnologice grație cărora viața noastră este azi mai ușoară, mai sigură și mai plăcută, constatăm adesea că majoritatea sunt adânc cufundați în gândirea ezoterică, îndeosebi în alchimie.
Am putea analiza de asemenea un alt paradox înrudit, acela că mulți dintre cei mai cunoscuți ocultişti și vizionari ai lumii au fost oameni pragmatici, uneori autori ai unor invenții mărunte, dar semnificative.
Privind ambele categorii, este dificil să operăm, chiar și în epoca modernă, o distincție clară între oamenii de știință și ocultişti; putem spune mai degrabă că avem de-a face cu un fel de spectru, în care fiece individ este câte puțin, în grade variate, atât om de știință, cât și ocultist.
Paracelsus, poate cel mai apreciat dintre ocultişti, a revoluționat medicina prin introducerea metodei experimentale. De asemenea, a izolat pentru prima dată zincul și l-a numit astfel, a făcut semnificative descoperiri în domeniul igienei și al importanței acesteia pentru medicină și a fost primul care a formulat principiile ce aveau să stea la baza homeopatiei.
Giordano Bruno a fost un mare erou al științei, considerat astfel fiindcă în anul 1600 a fost ars pe rug pentru că a susținut teoria heliocentrică. Dar așa cum am văzut deja, motivul real al execuției a constat în credința lui ferventă în străvechea înțelepciune a egiptenilor. Bruno considera că Pământul se rotește în jurul Soarelui în primul rând pentru că așa credeau preoții inițiați din lumea antică.
Robert Fludd, scriitor ocult și apărător al rozacrucienilor, a inventat barometrul.
Jan Baptiste van Helmont, alchimist flamand, a deținut un rol important în cadrul societăților secrete pentru că a reintrodus în ezoterismul occidental ideile despre reîncarnare – ceea ce el numea “revoluția sufletelor omenești”. Pe de altă parte, în cursul experimentelor sale alchimice, a reușit separarea gazelor, a inventat termenul “gaz” și de asemenea pe cel de “electricitate” în cadrul experiențelor privind puterea tămăduitoare a magneților.
Matematicianul german Gottfried Leibniz era rivalul lui Newton în privința calculului infinitezimal. Descoperirile lui s-au născut din fascinația pe care o resimțea pentru misticismul cabalistic al numerelor, pe care o împărtășea cu prietenul său apropiat, Athanasius Kircher, ocultist iezuit. În anul 1678, Kircher, care studia proprietățile dimensiunii vegetale în cadrul alchimiei, a readus la viață un trandafir, din cenușă, în fața reginei Suediei. Leibniz însuși, pe de altă parte, a lăsat posterității cea mai detaliată și mai credibilă relatare privind transformarea alchimică a metalelor inferioare în aur.
Societatea Regală era motorul intelectual al progresului științific și tehnologic. Unul dintre contemporanii lui Newton, Sir Robert Moray, a publicat primul jurnal științific din istorie, “Philosophical Transactions”, și era un fervent cercetător al învățăturilor rozacruciene. Ciudatul Robert Boyle, a cărui personalitate amintea de cea a unui călugăr și ale cărui legi ale termodinamicii au permis inventarea motorului cu combustie internă, era un alchimist practicant. În tinerețe scrisese că a fost inițiat în cadrul unui “colegiu invizibil”. Alchimiști practicanți erau de asemenea Robert Hooke, inventatorul microscopului, și William Harvey, cel care a descoperit circulația sanguină.
La mijlocul secolului al XVII-lea, Descartes, părintele raționalismului, a petrecut mult timp în încercarea de a-i studia pe rozacrucieni și filozofia lor. Astfel, a redescoperit ideea antică, ezoterică, a glandei pineale ca poartă a conștiinței — ochiul interior — revelație pe care a avut-o în timp ce se afla într-o stare vizionară. Cel mai cunoscut dicton al său poate fi privit ca o reformulare a filozofiei rozacruciene menite să faciliteze evoluția unei facultăți intelectuale independente: “Pentru a fi, trebuie să gândesc.”
Cât despre Blaise Pascal, unul dintre cei mai mari matematicieni ai epocii sale și un filozof de excepție, după moartea sa s-a descoperit că își cususe pe pelerină o bucată de hârtie pe care scria: „Anul de grație 1654, luni, 3 noiembrie, ziua Sfântului Clement, papă și martir. De pe la zece și jumătate seara până la douăsprezece și jumătate noaptea, FOC.“ Pascal atinsese iluminarea pe care o căutau călugării de la muntele Athos.
În anul 1726, în “Călătoriile lui Gulliver”, Jonathan Swift prezicea existența și perioadele orbitale ale celor doi sateliți ai lui Marte, care au fost descoperiți de astronomi, cu ajutorul telescoapelor, abia în 1877. Când și-au dat seama cât de corectă fusese predicția lui Swift și uluiți de evidentele puteri supranaturale ale acestuia, astronomii au numit sateliții Phobos și Deimos — spaimă și teroare.
Emmanuel Swedenborg, marele vizionar din secolul al XVIII-lea, a lăsat posterității descrieri detaliate ale călătoriilor sale în lumile spirituale. Relatările privind cele aflate de la ființele neîntrupate pe care le-a întâlnit în cursul lor au inspirat francmasoneria ezoterică de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și din secolul al XIX-lea. De asemenea, el a descoperit cortexul cerebral și glandele cu secreție internă și a realizat ceea ce este și astăzi cel mai mare doc de uscat din lume.
Așa cum am văzut deja, Charles Darwin obișnuia să asiste la ședințe de spiritism. Astfel, se poate să fi derivat teoria evoluției — de la pești la amfibieni, animale de uscat și om – din asocierea sa cu Max Muller, traducător al textelor sanscrite.
Nikola Tesla, descris recent de un istoric al științei ca fiind “cel mai pătimaș vizionar”, era un sârbo-croat care a emigrat în America. Acolo a patentat circa șapte sute de invenții, printre care lămpile cu fluorescență și bobina Tesla, care generează curent alternativ. La fel ca descoperirile lui Newton, aceasta din urmă a rezultat din credința lui într-o dimensiune eterică, aflată între planul fizic și cel mental.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în cel care a urmat, mulți savanți de seamă au adoptat o abordare științifică a fenomenelor oculte, considerând că vor fi la un moment dat posibile măsurarea și evaluarea forțelor oculte precum curenții eterici, ce păreau a fi doar o idee mai greu sesizabili decât undele electromagnetice, cele sonore sau razele X. Thomas Edison, inventatorul fonografului și deci părintele înregistrărilor sonore, și Alexander Graham Bell, cel care a inventat telefonul, considerau amândoi că fenomenele oculte constituie un domeniu de cercetare științifică perfect respectabil și, în consecință, s-au implicat în teozofie și în francmasoneria ezoterică. Edison a încercat să construiască un aparat radio care să poată accesa lumile spirituale. Marile lor descoperiri științifice au fost posibile grație cercetărilor pe care le-au efectuat în domeniul supranaturalului. Chiar și televiziunea a fost inventată în urma încercărilor de a capta influențele oculte asupra gazelor ce fluctuau în fața unui tub catodic.
În tentativa noastră de a înțelege strania viziune a îngemănării dintre domeniul ocult și cel științific, vom reveni la geniul aflat la baza revoluției științifice, Francis Bacon.
Așa cum am văzut, cea mai importantă descoperire a sa a fost cea care sugerează că, dacă privim cu maximă obiectivitate elementele lumii simțurilor, renunțând la orice preconcepții și idei de predestinare, noi tipare se pot contura dincolo de cele trasate de preoți și de ceilalți lideri spirituali, iar aceste noi tipare pot fi utilizate pentru a prezice și a manipula evenimentele.
Istoricii filozofiei științelor consideră că acesta este marele început, momentul în care raționamentul inductiv a devenit parte integrantă din modul în care omenirea abordează lumea înconjurătoare. Acesta a fost momentul premergător al revoluției științifice și al întregii transformări industriale și tehnologice a lumii.
Dacă analizăm mai profund însă modul în care Bacon descrie procesul de descoperire științifică, ne dăm seama că acesta este mai puțin direct și, la început cel puțin, oarecum misterios.
„Natura este un labirint, afirma el, în care însăși graba cu care te miști te va face să te rătăcești.“ Bacon făcea astfel o paralelă cu un om de știință care joacă șah cu natura.
Pentru a primi răspunsurile dorite, trebuie mai întâi să pună natura în dificultate, ca și când aceasta ar trebui păcălită într-un fel pentru a-și trăda secretele, fiindcă natura este, prin ea însăși, înșelătoare, hotărâtă parcă să amăgească.
În prezent, istoricii științei încearcă să-i prezinte pe Bacon ca pe un materialist în toată puterea cuvântului, însă realitatea este cu totul alta. Deși credea că poți obține rezultate noi și interesante dacă privești datele ca și când ar fi lipsite de semnificație, opinia lui în această privință era una diferită. Știm, de pildă, că el credea în ceea ce numea astrologica sana — adică receptarea în spirit a influențelor celeste magice, așa cum recomandase magul renascentist Pico della Mirandola. De asemenea, credea în același intermediar eteric între spirit și materie ca și Newton, fiind totodată de părere că intermediarul respectiv exista în oameni „închis într-un corp mai gros, precum spuma“, ceea ce el numea „corp eteric“.
Bacon spunea: „Nu e mai puțin adevărat în această împărăție umană a cunoașterii, decât este în împărăția cerească a lui Dumnezeu, că nimeni nu va pătrunde în ea «dacă nu se va face pe sine însuși aidoma unui prunc».“ Acest lucru pare a însemna că, pentru a atinge o cunoaștere de ordin superior, este necesară mai întâi intrarea într-o stare mentală diferită, copilăroasă. Paracelsus susținuse ceva similar atunci când scrisese despre procesul de experimentare, folosind și el formularea biblică: „Doar cel care își dorește din toată inima va găsi și numai celui ce bate cu insistență i se va deschide.“ Implicația: cunoașterea superioară a lumii derivă din stările alterate de conștiință. Activând în aceleași cercuri ca Bacon și Newton, Jan Baptiste van Helmont nota: „Există o carte în interiorul nostru, scrisă de mâna lui Dumnezeu, prin care putem citi toate lucrurile.“ Michael Maier, care scria despre rozacrucieni în cunoștință de cauză și a publicat unele dintre cele mai frumoase texte alchimice, spunea: „A bea cu sete din viața interioară înseamnă a vedea viața superioară. Cel care descoperă interiorul descoperă cele aflate în spațiu.“ Toate aceste cuvinte sugerează limpede că adevărata cheie către descoperirile științifice se află înlăuntrul nostru.
Am văzut că, pe parcursul istoriei, au existat grupări restrânse care au intrat în stări alterate de conștiință. Oare Bacon și adepții săi voiau să sugereze că omul de știință trebuie să se afle, pentru a spune așa, pe aceeași frecvență cu dimensiunea eterică sau vegetală? Că dacă reușim, într-un fel sau altul, să accedem la planul formelor interconectate, putem înțelege secretele naturii?
Am văzut că geniile științifice, fondatorii erei moderne, au fost fascinați de ideile anticei înțelepciuni și de stările alterate de conștiință. S-ar putea oare ca, spre deosebire de dictonul cunoscut, geniul să nu se învecineze cu nebunia, ci cu stările alterate de conștiință, facilitate de pregătirea în domeniul ezoteric?
Dacă eroii rozacrucienilor – Dee și Paracelsus — erau personaje ciudate, magii epocii care a urmat aveau aparența unor oameni de afaceri respectabili.
Francmasoneria a oferit întotdeauna lumii o față „corectă“. Lojile anglo-saxone, mai cu seamă, au păstrat o anume rezervă cu privire la originile lor ezoterice. Ideea conform căreia francmasonii aflați la niveluri înalte de inițiere sunt familiarizați cu doctrina și istoria secretă a lumii, prezentate în cartea de față, ar putea părea de necrezut chiar și pentru mulți membri ai masoneriei.
Conform propriei sale tradiții, confreria își are originile în Templul lui Solomon, construit de Hiram Abiff, în suprimarea Ordinului Templier și în ghildele care au preferat să rămână învăluite în mister, precum Les Compagnons du Devoir; Copiii Părintelui Soubise și Copiii Părintelui Jacques.
O influență adesea trecută cu vederea au exercitat-o asupra formării societăților secrete cofraternitățile. Fondate în secolul al XV-lea, ele erau inițial grupări laice, afiliate mănăstirilor. Frații duceau o viață spirituală, muncind totodată în cadrul comunității, organizând acțiuni de binefacere, sponsorizând opere de artă și conducând procesiuni în zilele de sărbătoare. Secretul care le înconjura avea inițial menirea de a asigura caracterul anonim al acțiunilor caritabile, dar acesta a dat naștere unor zvonuri referitoare la inițiați, ritualuri tainice și veșminte ceremoniale. În Franța secolului al XV-lea, aceste cofraternități, care adoptaseră idei ale catarilor și ale lui Joachim, au fost silite să intre în ilegalitate.
Dar conform istoricilor săi oficiali, francmasoneria modernă, „speculativă“, își are rădăcinile în secolul al XVII-lea.
Se afirmă uneori că primul caz de inițiere înregistrat documentar este cel al cunoscutului colecționar și anticar, membru fondator al Societății Regale, Elias Ashmole, în anul 1646. În mod cert, el a fost unul dintre primii francmasoni englezi și s-a bucurat de o influență considerabilă.
Născut în 1617 în familia unui șelar, Elias Ashmole a devenit avocat, apoi soldat și funcționar civil. I-a plăcut mereu să colecționeze curiozități, iar muzeul Ashmolean, constituit pe baza colecției sale, a fost primul muzeu public din lume. Totodată, Ashmole era animat de un nemărginit spirit cercetător. În anul 1651, l-a întâlnit pe William Backhouse, un mai vârstnic proprietar al unui conac pe nume Swallowfield. Casa dispunea de o galerie foarte lungă, o veritabilă comoară de „invenții și rarități“, printre care și manuscrise alchimice rare. Backhouse era, firește, un om pe placul lui Ashmole, acesta din urmă notând în jurnalul său că proprietarul conacului l-a invitat să-i devină fiu.
Astfel, aflăm mai departe, Backhouse dorea să-l adopte pentru a-i deveni succesor și moștenitor. Înainte de a muri, promisese el, îi va transmite lui Ashmole secretul suprem al alchimiei, adevărata natură a Pietrei Filozofale, pentru ca el să ducă mai departe o tradiție secretă ce data din vremea lui Hermes Trismegistus. În următorii doi ani, transferul de cunoștințe de la Backhouse la nerăbdătorul Ashmole a decurs lent și, aparent, cu ezitări. Dar în mai 1653, tânărul nota în jurnal: „Tatăl meu Backhouse, zăcând bolnav în Fleet Street, vizavi de biserica St Dunstan, și neștiind de va trăi sau va muri, mi-a dezvăluit adevărata natură a Pietrei Filozofale, pe care mi-a lăsat-o moștenire.“
Ashmole relatează astfel, în termeni neobișnuit de limpezi și lipsiți de echivoc, modul în care sunt transmise cunoștințele secrete; în cuvintele sale se regăsesc însă deopotrivă dovezi, indicii și aluzii la o activitate ocultă în rândul elitei intelectuale a vremii. Cel de-al doilea Mare Maestru al lojii din Londra a fost John Théophile Désaguliers, un adept al lui Isaac Newton, care a petrecut ani îndelungați studiind manuscrise alchimice.
Simbolismul francmasoneriei, așa cum a fost el conturat în această perioadă, este impregnat cu motive alchimice, de la ideea centrală a Lucrării la atotprezenta piatră unghiulară și la Piatra Filozofală — ASHLAR — până la compas și la echer.
A venit astfel, în sfârșit, vremea să ne întrebăm ce este de fapt alchimia.
În primul rând, alchimia este foarte veche. Texte egiptene antice se referă la tehnica distilării și a metalurgiei considerându-le procese mistice. Miturile elene, ca acela al Lânii de Aur, pot fi percepute ca având și o semnificație alchimică, iar Fludd, Bohme și alții au interpretat Geneza de asemenea în termeni alchimici.
O analiză rapidă a textelor alchimice antice și moderne sugerează că alchimia, ca și Cabala, de altfel, poate fi considerată o instituție religioasă cuprinzătoare. Dacă există cu adevărat o „Lucrare“ măreață și misterioasă, abordarea ei se face printr-o serie remarcabil de variată de coduri și simboluri. În unele cazuri, Lucrarea utilizează sulf, mercur și sare; în alte cazuri implică stele, roze, salamandre, broaște, ciori, plase, patul nupțial, piatra filozofală și simboluri astrologice precum peștele și leul.
Există variațiuni geografice evidente. Alchimia chineză pare a fi mai puțin interesată de a obține aur, căutând mai degrabă elixirul vieții, al longevității și chiar al nemuririi. De asemenea, alchimia pare a se schimba odată cu trecerea timpului. În secolul al III-lea, alchimistul Zosimos scria că „simbolul artei chimice — aurul — apare din creație pentru cei care salvează și purifică sufletul divin înlănțuit în elemente“. În textele arabe timpurii, Lucrarea implica manipulări ale acelorași patru elemente, dar în alchimia europeană, care își are originile în Evul Mediu și s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea, apare și un misterios al cincilea element, Chintesența.
Dacă începem să căutăm niște principii unificatoare, observăm imediat că există durate prestabilite sau un anumit număr de repetiții ale diverselor operațiuni: distilare, încălzire etc.
Prin urmare, există paralele evidente cu practica meditației, ceea ce sugerează că termenii alchimici pot fi mai degrabă descrieri ale stărilor subiective de conștiință, decât operațiuni chimice efectuate într-un laborator.
În mod similar, există aluzii repetate, îndeosebi din partea rozacrucienilor, la faptul că aceste operațiuni sunt adesea menite să exercite un efect în timpul somnului și la granița dintre starea de veghe și somn. Ar putea avea ele oare o legătură cu visele vizionare sau cu cele lucide? Ori cu preluarea în starea de veghe a unor elemente din conștiința visului?
Există de asemenea numeroase aluzii la un element sexual, de la imaginea Nunții Chimice, frecvent întâlnită, la incitantele aluzii ale lui Paracelsus la azoth. Într-un comentariu la Cântarea Cântărilor, Codex Veritatis recomandă: „Așază omul roșu cu femeia lui albă într-o cameră roșie, încălzită la o temperatură constantă.“ În mod similar, textele tantrice pun semnul egal între mercurul alchimic și spermă.
Există o școală de gândire care consideră că textele alchimice sunt manuale ce prezintă tehnici menite să ridice șarpele kundalini de la baza coloanei vertebrale, trecând prin chakre, pentru a deschide cel de-ai treilea ochi.
O altă școală de gândire însă, inspirată de Jung, consideră alchimia ca un fel de precursor al psihologiei. Jung a redactat un studiu al alchimistului Gerard Dorn, susținând acest lucru, iar Dorn corespunde în mod cert acestei interpretări, fiind un alchimist cu structură evident psihologică. „Mai întâi trebuie să transmuți pământul trupului tău în apă“, precizează el. „Aceasta înseamnă că inima ta, care e tare ca piatra, materială și leneșă, trebuie să devină subtilă și vigilentă.“ La Dorn remarcăm atât practica exersării facultăților umane, pe care am observat-o la Ramón Lull, cât și combinarea pregătirii ezoterice cu dezvoltarea morală, remarcată anterior în budismul ezoteric și în Cabală.
Practici sexuale alchimice există în mod cert, și le vom studia în capitolul 25. De asemenea, există probabil texte alchimice care tratează ridicarea șarpelui kundalini, dar după părerea mea aceasta nu era esențială în epoca de aur a alchimiei, care a atins apogeul odată cu rozacrucienii și francmasonii.
Alchimia pur psihologică a lui Jung este interesantă în sine, dar din perspectivă ezoterică e complet lipsită de interes, fiindcă nu ține seama de ideea călătoriilor în lumile spirituale și de comunicarea cu ființele neîntrupate.
Cheia pentru înțelegerea alchimiei se află în mod cert în surprinzătoarele fenomene pe care le-am analizat în acest capitol. Bacon, Newton și alți rozacrucieni și francmasoni erau interesați atât de experiența personală directă, cât și de experimentele științifice. Idealiști fiind, erau fascinați de relația dintre materie și minte și, la fel ca orice adept al ezoterismului, priveau această legătură subtilă din perspectiva a ceea ce Paracelsus numea ens vegetalis, sau dimensiunea vegetală.
Să fi perceput ei ca pe o provocare faptul că dimensiunea vegetală părea imposibil de măsurat și chiar de detectat cu ajutorul instrumentelor științifice? Posibil, dar poate că ceea ce i-a susținut și i-a determinat să-și continue explorările a fost credința că această dimensiune vegetală a fost percepută pretutindeni, în toate epocile, și că a existat o autentică tradiție străveche de manipulare a ei, la care au subscris multe dintre marile genii ale istoriei.
Roger Bacon, Francis Bacon, Isaac Newton și alții au dezvoltat proceduri experimentale științifice, iar acum aplicau aceeași metodologie la viața percepută cât mai subiectiv posibil. Rezultatul a fost o știință a experiențelor spirituale, ceea ce este de fapt alchimia. Aurul pe care îl regăseau la finele experimentelor era un aur spiritual, o formă de conștiință evoluată, ceea ce înseamnă că pe ei nu-i mai interesa doar bogăția materială, metalul în sine.
În epoca de aur a alchimiei, sulful reprezenta dimensiunea animală, mercurul pe cea vegetală, iar sarea pe cea materială. Aceste dimensiuni sunt localizate în zone diferite ale corpului — cea animală în regiunea organelor sexuale, cea vegetală în plexul solar și sarea în cap. Filozofia ezoterică percepe voința și sexualitatea ca fiind strâns interconectate. Aceasta este partea sulfuroasă. Mercur, componenta vegetală, este tărâmul sentimentelor, iar sarea este precipitatul gândirii. În toate textele alchimice, mercurul este mediatorul dintre sulf și sare.
În prima etapă a procesului, trebuie să se acționeze asupra dimensiunii vegetale, pentru a atinge primul stadiu al experienței mistice, intrarea în Matrice, marea de lumină care constituie lumea dintre lumi.
Etapa a doua este așa-numita Nuntă Chimică, în care mercurul delicat, feminin, se iubește cu sulful roșu, rigid și dur.
Meditând îndelung și repetat asupra unor imagini ce inspiră sentimente de afecțiune – pentru ca orice exercițiu de acest tip să opereze o modificare materială în fiziologia umană sunt necesare douăzeci și una de zile — candidatul inițiază un proces de transformare care se imprimă în Voința refractară.
Dacă izbutim să ne transformăm dorințele egoiste, sexuale, în năzuințe spirituale, vedem înălțându-se pasărea phoenix a renașterii. Iar dacă este copleșită de aceste energii transformate, inima devine un centru de putere. Toți cei care au întâlnit un om cu adevărat sfânt au simțit forța pe care o radiază o inimă transformată.
Dragostea i-a fascinat pe alchimiștii epocii de aur. Ei știau că inima este un organ de percepție. Când privim pe cineva cu dragoste, vedem lucruri pe care alții nu le pot percepe, iar inițiatul care a trecut printr-o transformare alchimică a luat o decizie conștientă de a privi lumea întreagă în acest fel. Adepții văd modul în care funcționează cu adevărat lumea și o fac așa cum noi, ceilalți, n-o putem face.
Prin urmare, dacă perseverăm în exercițiile noastre de alchimie spirituală, dacă reușim să purificăm bariera materială fragmentară dintre noi înșine și lumile spirituale, așa cum ne îndeamnă misticul francez St Martin, puterile noastre de percepție se vor îmbunătăți. În primul rând, lumea spiritelor va începe să se întrevadă în visele nocturne, nu atât de haotic și mai semnificativ decât în mod obișnuit. De asemenea, vom începe să resimțim în starea de veghe impulsurile spiritelor, mai întâi sub forma presimțirilor sau a intuiției. Vom izbuti să sesizăm fluxul și acțiunea legilor profunde ale vieții dincolo de suprafața lucrurilor și a traiului de zi cu zi. În alchimia de tip creșt
in a lui Ramon Lull și a St Martin, spre exemplu, spiritul Soare care transformă corpul omenesc într-un trup de lumină radios este identificat cu personajul istoric Isus Cristos. În alte tradiții, cu toate că nu este făcută această identificare, procesul descris este același. Înțeleptul hindus Ramalinga Swamigal scria: „O, Dumnezeule! Mi-ai arătat dragoste veșnică dăruindu-mi trupul de aur. Contopindu-te cu inima mea, mi-ai alchimizat trupul.“
Aceste fenomene, despre care se amintește în diferite culturi, demonstrează că cel de-al treilea ochi începe să se deschidă.
Ar fi mult prea ușor să considerăm toate acestea ca pe un fel de misticism obscur. Dar ceea ce știm despre savanți precum Pitagora și Newton sugerează că, prin intermediul acestor stări alterate de conștiință, ei puteau să descopere lucruri noi despre natură, să-i deslușească tainele și să înțeleagă tipare ce sunt, probabil, prea mari și prea complexe pentru ca mintea umană să le poată înțelege cu ajutorul conștiinței sale obișnuite, de zi cu zi. Alchimia conferă celor care o practică o inteligență supranaturală.
Un cuvânt frecvent întâlnit în textele alchimice este VITRIOL, un acronim pentru Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem: vizitează interiorul pământului pentru a găsi piatra secretă. Această recomandare este un mod de a îndemna la cufundarea în profunzimile propriului trup. Prin urmare, alchimia are ca obiect de activitate fiziologia ocultă. Dobândind o cunoaștere directă a fiziologiei corpului său, alchimistul dobândea un anume grad de control asupra lui. Despre marii alchimiști precum St Germain se spunea că puteau trăi oricât voiau.
Dar la nivelul obișnuit, alchimiștii izbuteau să înregistreze și progrese științifice de ordin practic. Am amintit deja de cei care au contribuit la dezvoltarea medicinei moderne. În cursul unor stări alterate de conștiință, oameni ca Paracelsus și van Helmont puteau rezolva probleme de ordin medical, oferind tratamente ce depășesc capacitatea de înțelegere a specialiștilor actuali în domeniu. Retrăgându-se în ei înșiși, inițiații percepeau lumea de dincolo cu o claritate supranaturală. Pentru a folosi o exprimare cabalistă, omul este sinteza tuturor Numelor Sfinte. În consecință, întreaga cunoaștere se află în noi înșine; trebuie doar să învățăm s-o descifrăm. Sutrele yoga ale lui Pantanjali fac referire la călătoria în ceruri și la micșorarea până la dimensiunile celor mai mici particule ca fiind două dintre puterile pe care le dobândesc cei ce practică aceste tehnici oculte. Adepții hinduși vorbesc încă despre abilitatea de a se deplasa spre cele mai îndepărtate colțuri ale cosmosului și de a-și concentra puterile de percepție astfel încât să poată vedea până la nivelul atomilor.
Acestea sunt mari siddhi, sau „excelențe“. Unele dintre ele au fost fără îndoială cele care, în Antichitate, le-au permis preoților să observe cea de-a treia stea din sistemul Sirius, să înțeleagă evoluția speciilor, dar și forma și funcția glandei pineale.
Dar mai putem noi, astăzi, să credem în eficacitatea acestor stări alterate de conștiință? Oare nu tindem să considerăm mai degrabă că ne diminuează gradul de conștientizare și inteligența, predispunându-ne la autoamăgire?
Voi oferi acum un singur exemplu împotriva opiniei încetățenite, exemplu care mi-a fost oferit pentru prima dată de Graham Hancock, în vreme ce lucra la cartea sa despre șamanism, Supranaturalul. Fiecare celulă umană conține în ea însăși o bandă dublă, lată de numai zece molecule, dar lungă de circa un metru optzeci, în care se află codificată întreaga informație genetică necesară pentru „construcția“ persoanei respective. Fiecare celulă vie de pe planetă are o versiune a acestei benzi, dar versiunile din celulele umane sunt cele mai complexe, purtând un mesaj codificat de circa trei miliarde de caractere. Aceste caractere cuprind instrucțiunile moștenite care permit celulelor să se organizeze în tiparele necesare creării fiecărei ființe umane.
Oamenii de știință au observat că aceste miliarde de caractere par a avea tipare relaționale extrem de complexe și o structură profundă ce amintește de cea a limbajului uman. Această idee a fost confirmată de analiza statistică. Dar genialul biolog de la Cambridge Francis Crick a fost cel care a descifrat codul, descoperind dubla elice a moleculei de ADN care le-a adus lui și colegului său, James Watson, premiul Nobel și a pus bazele medicinei genetice moderne.
Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, interesant este faptul că, deși nu are legături — din câte știu eu — cu nici o societate secretă, Crick a descoperit structura ADN-ului în vreme ce se afla într-o stare alterată de conștiință, în urma unei doze de LSD. Așa cum am văzut, halucinogenele erau utilizate în cadrul tehnicilor de atingere a unor stări de conștiință și a unor realități superioare încă din vremea școlilor misterelor.
Mai interesant este însă faptul că mai târziu Crick a publicat o carte intitulată Life Itself: Its Origin and Nature (Viața însăși: originile și natura ei), în care susținea că structura complexă a moleculei de ADN nu poate fi rezultatul întâmplării. La fel ca un mai vechi coleg de la Cambridge, Isaac Newton, Crick este de părere că universul conține codificate în sine însuși mesaje despre originile sale — și ale noastre — mesaje înscrise acolo pentru ca noi să le putem descifra atunci când vom fi atins un nivel suficient de evoluat al inteligenței.
La fel ca ducesa din Alice în Țara Minunilor, întrebăm și noi: Care este morala acestei povești? Ceea ce se află în afara colectivului este tărâmul componentei demonice — dar totodată al celei inovative, evolutive, care răspunde năzuinței noastre profunde și neostoite către infinit. Istoria demonstrează că oamenii care au acționat la însăși granițele inteligenței umane au atins-o în stări alterate de conștiință.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
