Jonathan Black – Zarathustra și Krishna: Origini Spirituale și Inițiere Antică
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În 5067 î.C., în regiunea Iranului actual, era prorocită nașterea unui nou mare conducător. Ne-o putem închipui pe mama lui trăind într-o restrânsă comunitate agrară, precum cele descoperite la Çatal Hüyük. Apoi, în miezul unei ierni cumplite, a izbucnit o molimă. Oamenii murmurau în sat, acuzând-o pe tânără de vrăjitorie, susținând că ea atrăsese asupra lor și vremea teribilă, și boala.
În a cincea lună de sarcină, femeia a avut un coșmar. În vis a văzut un nor imens, din care ieșeau balauri, lupi și șerpi care încercau să-i smulgă copilul din trup. Dar, în vreme ce monștrii se apropiau, pruncul din pântece i-a vorbit pentru a o liniști și, când vocea lui s-a stins, o piramidă de lumină a coborât din cer: Prin piramidă a venit un băiat cu un toiag în mâna stângă și un pergament rulat în dreapta. Ochii îi străluceau cu un foc interior, iar numele lui era Zarathustra.
Diferitele școli de gândire înaintează date diferite pentru acest eveniment. Unii autori din lumea antică îl plasau în aproximativ 5000 î.C., în vreme ce alții, precum Plutarh, în 600 î.C. Motivul? Nu a existat un singur Zarathustra.
Nașterea primului Zarathustra a declanșat furtuni de ură. Regele era dominat de un grup de vrăjitori, care l-au convins că băiatul trebuie ucis, așa că a plecat spre casa tinerei mame și a găsit copilul singur în leagăn. Hotărât să-l înjunghie, a ridicat brațul, dar în clipa aceea a paralizat ca prin farmec. Mai târziu, și-a trimis un servitor pentru a răpi copilul și a-l abandona în sălbăticie, printre lupi. Dar haita, despre care regele sperase că-l va sfâșia pe copil în bucăți, a văzut ceva în ochii lui și a luat-o la fugă, înspăimântată. Și astfel copilul a crescut, devenind tânărul din visul mamei.
Dar forțele răului știau că pe Pământ a venit astfel cel mai aprig dușman al lor, așa că se pregăteau.
Era Gemenilor a fost una a divizării. Omul nu mai putea trăi în siguranță în paradis, așa cum făcuse în epoca indiană. Dacă aceasta din urmă fusese o recapitulare a vremurilor paradiziace dinainte de separarea Soarelui de Pământ, noua epocă persană era o reeditare a teribilei perioade în care monștrii lui Lucifer cotropiseră viața pe Terra. Acum, forțele răului strângeau rândurile, conduse de Ahriman (Satan în zoroastrism).
Cosmosul a fost invadat de hoarde de demoni care au întunecat cerurile. Aceștia se vârâu între oameni și eșaloanele superioare ale ierarhiilor spirituale. Dacă epoca indiană a fost cea în care fiziologia secretă a omenirii a fost imprimată în memoria umană, era persană este perioada pe care trebuie s-o studiem pentru a înțelege demonologia.
Hoardele de demoni împotriva cărora Zarathustra și-a condus adepții au fost totodată clasificate de el, aceasta fiind baza ierarhizărilor pe care le utilizează și astăzi societățile secrete.
În acest punct de cotitură al istoriei, oamenii au început să simtă incertitudinea la un nivel pe care astăzi l-am numi existențial. Nu mai erau foarte siguri că trăiesc într-un univers în esență binevoitor, în care totul avea să se termine cu bine. Și atunci au resimțit pentru prima dată genul de frică pe care Émile Durkheim l-a numit anomie – teama de haosul distructiv care se insinuează la periferiile existenței și care ne poate ataca din întunecimea de dincolo de ele sau din cea care ne înconjoară atunci când dormim… ori care ne așteaptă în pragul morții.
În timpul somnului, ne pierdem conștiința animală. În învățăturile societăților secrete, aceasta din urmă, numită spirit, este înfățișată ca plutind în afara corpului în vreme ce dormim. Faptul are două consecințe majore. În primul rând, în lipsa elementului animal, trupul revine la o stare vegetativă. Fără a mai fi secătuite de frământările conștiinței animale sau de efectele istovitoare ale gândirii, funcțiile organice controlate de elementul vegetal sunt revigorate. Ne trezim odihniți și înviorați.
În al doilea rând, detașat de percepțiile senzoriale ale corpului, spiritul intră într-o stare alterată de conștiință, o pătrundere în lumea spiritelor sublunare. În vise, percepem lumile spirituale, fiind abordați de îngeri, demoni și de spiritele celor morți.
Sau, cel puțin, asta se întâmpla în epoca Rishi-lor. În vremea lui Zarathustra, firea omenească devenise atât de încastrată în materie și de coruptă, încât visele deveniseră haotice și dificil de interpretat. Erau fanteziste și pline de semnificații stranii, distorsionate. În vis puteau apărea imbolduri din partea spiritelor, fragmente din viețile trecute și chiar amintiri ale unor episoade din istorie.
În cel mai adânc somn, al treilea ochi se poate deschide și atunci-privim în lumea spiritelor, dar când ne trezim, uităm tot.
După anii petrecuți în exil, tânărul Zarathustra a simțit nevoia să se întoarcă în Iran. La graniță, a avut o viziune. O uriașă și strălucitoare ființă spirituală i-a apărut în față și i-a spus s-o urmeze. Zarathustra a făcut nouăzeci de pași până la sălașul uriaș al spiritului, iar acesta a zburat peste terenul pietros, ducându-l pe tânăr într-un luminiș ascuns între copaci și stânci. Acolo, un cerc format din alte șase spirite asemănătoare plutea deasupra solului. Toate s-au întors spre el pentru a-i ura bun venit și l-au invitat să-și părăsească pentru o vreme trupul fizic și să li se alăture.
Am mai întâlnit anterior aceste spirite strălucitoare. Erau spiritele Soarelui, numite în Facere Elohim. Acum, ele îl pregăteau pe Zarathustra în vederea misiunii sale.
Mai întâi, i-au spus că trebuie să treacă prin foc fără a fi ars.
Apoi i-au turnat pe piept plumb topit – metalul lui Ahriman – lucru pe care l-a suportat în tăcere.
În al treilea rând, i-au deschis toracele și i-au arătat secretele organelor interne, înainte de a-l închide la loc.
Zarathustra s-a întors la curte și a împărtășit ceea ce îi dezvăluiseră marile spirite. I-a spus regelui că spiritele Soarelui, care au creat lumea, lucrau pentru a o transforma și că într-o zi lumea întreagă va fi un uriaș trup de lumină. Regele căruia i se adresa era unul recent urcat pe tron, dar, la fel ca predecesorul său, și el era dominat de miniștri ticăloșiți. Suveranul a refuzat să asculte vestea cea bună, iar miniștrii l-au convins să-l arunce pe Zarathustra în închisoare.
Acesta a evadat însă și a scăpat de încercările de asasinat îndreptate împotriva lui.
A trăit pentru a duce numeroase bătălii cu forțele răului, lupte în care puterile sale magice s-au confruntat cu forțele vrăjitorilor malefici. Mai târziu a devenit arhetipul magicianului, cu pălărie înaltă, mantie presărată cu stele și un vultur pe umăr. Zarathustra era un personaj periculos, oarecum deconcertant, pregătit să contracareze focul cu foc. Și-a condus adepții în grote izolate, ascunse în păduri, și acolo, sub pământ, i-a inițiat. Voia să le ofere puterile supranaturale necesare pentru a duce lupta cea dreaptă. Știm despre existența acestei școli a misterelor deoarece a supraviețuit în Persia, în secret, vreme de cinci milenii, înainte de a reapărea în mod public sub forma mithraismului — un cult inițiatic popular printre soldații romani — și apoi a maniheismului, o religie a misterelor mai târzie, din rândurile căreia a făcut parte, ca inițiat, și Sfântul Augustin.
Zarathustra și-a pregătit adepții pentru a face față demonilor lui Ahriman — asura — supunându-i la veritabile chinuri inițiatice. Cel care se teme de moarte, spunea el, este deja mort.
Menippus, filozof grec din secolul al III-lea î.C. care a fost inițiat de succesorii lui Zarathustra din tradiția mithraică, scria că, după o perioadă de post, mortificare și exerciții mentale efectuate în solitudine, candidatul era obligat să străbată apa înot, să treacă prin foc și prin gheață. Apoi era aruncat într-o groapă cu șerpi, iar pieptul îi era tăiat de-a latul cu sabia, pentru ca sângele să curgă.
Experimentând astfel adâncurile fricii, inițiatul era pregătit pentru cea mai rea soartă care-l putea aștepta, atât în viață, cât și dincolo de moarte.
O parte esențială a acestei pregătiri avea rolul de a-i induce experiența conștientă a separării elementului animal de cele vegetale și materiale ale ființei lui, așa cum se întâmplă în timpul somnului. La fel de importantă era experimentarea separării elementului animal de cel vegetal, care se produce după moarte. Cu alte cuvinte, inițierea presupunea ceea ce denumim astăzi prin sintagma „experiență de după moarte”. Prin faptul că își părăsea trupul, candidatul se convingea, dincolo de orice îndoială, că moartea nu reprezintă sfârșitul.
Persoanele care învață să viseze conștient — cele care au capacitatea de a gândi și a-și impune voința în timpul somnului, așa cum facem în mod obișnuit în starea de veghe – pot dobândi puteri considerate astăzi „supranaturale”. Dacă puteți visa conștient, înseamnă că în curând vă veți putea deplasa după voie în lumea spirituală, comunicând liber cu spiritele celor decedați și cu alte ființe neîntrupate. Veți putea afla, probabil, ce vă rezervă viitorul, în modalități care altfel nu v-ar fi accesibile. Veți putea călători în alte regiuni ale universului material și veți vedea ce se întâmplă acolo unde nu sunteți prezent fizic — așa-numitele călătorii astrale. Paracelsus, marele inițiat din secolul al XVI-lea care, după cum vom vedea, ar putea fi părintele medicinei experimentale și al homeopatici, susținea că poate vizita alți oameni în visurile lor. Vom vedea de asemenea că multe descoperiri științifice le-au fost revelate unor inițiați în timpul unor astfel de stări de conștiință alterate.
Capacitatea supranaturală de influențare a minții este și ea un posibil rezultat al inițierii. Fără îndoială, inițiații pe care i-am întâlnit eu au abilități de a „citi” mințile altora, care le depășesc cu mult pe cele pe care oamenii de știință sceptici le pot reproduce în experimentele de laborator.
În mod similar, știința oferă doar o explicație vagă, firavă și deloc lămuritoare cu privire la hipnoză. Iar motivul este acela că, dincolo de trucurile magicienilor de scenă, hipnoza a fost la origine — și rămâne încă la nivel esențial — o practică ocultă. Explicabilă doar în cadrul conceptului de minte-înaintea-materiei, își are originile în activitățile Rishi-lor din India și în tehnicile aplicate de preoții templelor egiptene în cadrul ritualurilor de inițiere. În Sutrele yoga ale lui Pantanjali, puterea de a influența mințile altora este una dintre cele numite vibbuti. Influența mentală era folosită în scopuri pozitive, dar pe măsură ce lumea a devenit un loc periculos, a început să fie utilizată atât pentru apărare, cât și ca armă de atac.
Am văzut anterior că, în cadrul filozofiei de tip mintea-înaintea-materiei, modul în care privim o persoană o poate afecta la nivel subatomic. Reprezentările celui de-al treilea ochi sub forma cobrei încolăcite pe frunțile inițiaților egipteni demonstrează că acesta poate „țâșni” și lovi ceea ce percepe. În secolul al XVII-lea, savantul și alchimistul J.B. van Helmont spunea că „un om poate ucide un animal privindu-l fix vreme de cincisprezece minute”.
Călătorii europeni care au vizitat India începând cu secolul al XVIII-lea s-au arătat uimiți de capacitatea adepților de a induce imediat o stare de catalepsie oricărei persoane, pur și simplu privind-o. Povestea unui călător din secolul al XIX-lea a fost consemnată de un prieten al lui George Eliot, inițiatul Gerald Massey. Călătorul fusese hipnotizat de privirea unui șarpe și sub fascinația ei, se cufundase tot mai adânc într-un somn „somnambulic”. Apoi un tovarăș de drum împușcase șarpele, iar călătorul resimțise o lovitură în cap, ca și când ar fi fost și el lovit de glonț. În secolul XX au existat relatări despre lupi capabili să-și încremenească victimele și să le împiedice să țipe, chiar și atunci când acestea nu știau că sunt privite. Locuitorii unui orășel numit Crowborough, aflat la mai puțin de zece kilometri de locul în care am scris această carte, își amintesc bine despre un vraci local, pe nume Pigtail Badger. Oamenilor le era teamă de el, fiindcă se spunea că bărbatul, înalt, solid și cu o înfățișare fioroasă, îi putea țintui pe ceilalți locului doar privindu-i. Umbla vorba că uneori proceda astfel cu lucrătorii de la fermă, după care se așeza și le mânca mâncarea chiar în fața lor.
Cele mai importante învățături din procesul inițierii se refereau la modul în care sunt percepute lumile spirituale după moarte. Motivul nu era acela că un candidat s-ar fi îndoit de existența vieții după moarte — pe atunci această idee era de neconceput — ci faptul că se temeau de ce anume li se va întâmpla în momentele respective. În primul rând, le era teamă că demonii de care scăpaseră în timpul vieții stăteau la pândă. Iar inițierea le arăta cum să călătorească în siguranță în viața de după moarte.
În timpul somnului, spiritul animal pleacă și lasă în urmă părțile vegetală și minerală ale trupului. În moarte însă, elementul vegetal, cel care controlează funcțiile vitale, părăsește corpul odată cu spiritul animal. Componenta vegetală a firii umane are numeroase funcții, inclusiv pe aceea de stocare a amintirilor. Atunci când ea se desprinde de trupul material, ambele încep să se dezintegreze. Ca urmare a acestei dezintegrări a părții vegetale, spiritul își trece în revistă viața recent încheiată.
Elementul vegetal se detașează de spiritul animal și se disipează în răstimp de câteva zile, după care spiritul ajunge în sfera sublunară. Acolo este atacat de demoni care îi smulg toate dorințele impure, corupte și animalice, toate impulsurile negative ale voinței. Această regiune, în care spiritul suportă un dureros proces de purificare ce durează cam o treime din perioada petrecută pe pământ, este numită purgatoriu în tradiția creștină. Este același loc cu Hadesul la vechii greci și tărâmul umbrelor la egipteni, dar și cu Kamaloca (literal „regiunea dorinței”) la hinduși.
Meister Eckhart, misticul german din secolul al XIII-lea, spunea: „Dacă te opui morții, vei simți că demonii îți sfâșie viața, dar dacă ai atitudinea potrivită în fața morții, vei putea înțelege că diavolii sunt de fapt îngeri care îți eliberează spiritul.” Un inițiat are atitudinea potrivită în fața morții. El poate să vadă dincolo de aparențe și știe că, în locul cuvenit lor, demonii îndeplinesc un rol esențial în ceea ce am putea numi „ecologia” lumii spirituale. În lipsa acestei curățiri, spiritul nu poate străbate sferele înalte și nu le aude muzica. După viața delăsătoare petrecută pe pământ, el nu se poate reuni cu Tatăl dacă nu este mai întâi purificat.
Este important să ne amintim că toate cunoștințele dobândite prin inițiere nu sunt câtuși de puțin seci și abstracte, ci existențiale; candidatul trece printr-o experiență extracorporală cutremurătoare.
Din sfera lunară, spiritul destrămat urcă spre tărâmul lui Mercur, de acolo la cel al lui Venus și, mai departe, spre Soare. Acolo el resimte, pentru a-l cita pe oratorul grec Aristides, „o ușurință pe care nimeni dintre cei care nu au fost inițiați n-o poate nici descrie, nici înțelege”. Nu trebuie să uităm că aceste învățături se regăseau în școlile misterelor din toate culturile antice și că au supraviețuit până în zilele noastre grație societăților secrete. De la Cartea morților egipteană și Pistis Sophia creștină la Divina Comedie a lui Dante și la lucrări moderne precum Micul prinț de scriitorul francez din secolul XX Antoine de Saint-Exupéry, doctrina secretă a fost păstrată, uneori în cărți pe care numai inițiații le pot citi, iar alteori a fost ascunsă chiar la vedere.
În textele antice, inițiatului îi sunt comunicate numele secrete ale spiritelor care păzesc intrarea în fiecare sferă și, câteodată, strângerile de mână secrete și alte semne și formule necesare pentru a putea trece mai departe. În Pistis Sophia, sferele sunt descrise ca fiind din cristal, iar cei care păzesc intrările sunt demoni.
În toate religiile antice, ființa care îndrumă spiritul prin lumea de dincolo și îl ajută să treacă de paznicii-demoni este zeul planetei Mercur.
Dar inițiații școlilor misterelor aveau un secret. La jumătatea drumului printre sferele cerești se produce o înlocuire. Sarcina de a îndruma spiritul uman în sus este preluată de o ființă a cărei identitate ar putea fi surprinzătoare. În ultima parte a ascensiunii spiritului prin sferele cerești, ghidul care îi luminează calea este Lucifer.
În ecologia spirituală a cosmosului, Lucifer este un rău necesar, atât în viața aceasta — fiindcă fără el omul nu ar putea avea nicio dorință — cât și în viața de după moarte. În lipsa lui, spiritul s-ar cufunda într-un întuneric total și nu ar mai putea înțelege înălțarea. Scriitorul roman din secolul al II-lea Apuleius nota că în procesul inițierii, spiritul îi întâlnește pe zeii cerurilor în întreaga lor splendoare și eliberați de orice ambiguitate.
Urcând prin sferele lui Jupiter și Saturn, spiritul trece prin sfera constelațiilor și este în final reunit cu marea minte cosmică. A fost o călătorie dureroasă, derutantă și obositoare. Plutarh scria în acest sens: „Dar la sfârșit o lumină extraordinară strălucește pentru a ne întâmpina, cu pajiști minunate cu cântece și dansuri, cu solemnitatea tărâmurilor sacre și a înfățișărilor sfinte.”
Apoi spiritul trebuie să coboare iar dintr-o sferă în alta, pregătindu-se pentru o nouă încarnare. În cursul acestei călătorii, fiecare sferă îi oferă un dar de care va avea nevoie atunci când va reintra în planul material.
Următoarea descriere a fost compilată pe baza unor fragmente de tăblițe antice datând probabil din al treilea mileniu înainte de Cristos, descoperite în Irak la sfârșitul secolului al XlX-lea.
El a trecut-o de prima poartă și i-a redat acoperământul trupului ei.
El a trecut-o de a doua poartă și i-a redat brățările mâinilor și picioarelor.
El a trecut-o de a treia poartă și i-a redat cingătoarea taliei.
El a trecut-o de a patra poartă și i-a redat ornamentele sânilor.
El a trecut-o de a cincea poartă și i-a redat colierul gâtului.
El a trecut-o de a șasea poartă și i-a redat cerceii urechilor.
El a trecut-o de a șaptea poartă și i-a redat marea coroană a capului.
Chiar și astăzi, copiilor li se amintește de aceste daruri în povestea Frumoasei din Pădurea Adormită. Spiritul uman reacționează cu forță și căldură la auzul acestei povești, resimțind-o ca adevărată într-un sens profund.
Dar pentru a înțelege conținutul ezoteric al Frumoasei adormite este necesar să ne inversăm oarecum modul de a gândi. Povestea spune că, la petrecerea care celebra nașterea prințesei, șase ursitoare i-au oferit daruri care s-o ajute să aibă o viață fericită și împlinită. Cea de-a șaptea ursitoare, care îl reprezintă pe Saturn sau Satan, spiritul materialismului, aruncă blestemul morții asupra copilei, dar aceasta este apoi înlocuită printr-un somn îndelungat. Cele șapte ursitoare sunt, desigur, cei șapte zei ai sferelor cerești.
Elementul inversat, cu susul în jos, din această poveste este acela că somnul de moarte, fără vise, în care este aruncată prințesa în urma blestemului reprezintă de fapt viața de aici, de pe Pământ. Cu alte cuvinte, din cauza intervenției lui Satan, oamenii își pierd treptat conștiința – și în cele din urmă orice amintire – vieții lor petrecute în mijlocul ierarhiilor cerești: „Nașterea noastră nu-i decât somn și uitare.” Astfel, în această poveste, petrecerea de la început trebuie înțeleasă ca având loc în lumea spiritelor; abia atunci când adoarme, prințesa devine vie în planul material. Iar când se trezește, moare!
Am constatat deja existența unui paradox similar în povestea lui Osiris, care în cea mai mare parte a sa se petrece în lumea spiritelor. Când este închis în sicriul care i se potrivește ca o piele, acesta devine chiar pielea lui. Pentru Isis este mort atunci când trăiește în plan material.
Poveștile la care ne-am referit sugerează că atât viața pe Pământ, cât și cea de după sunt guvernate de planete și stele și ne atrag atenția asupra unei alte dimensiuni importante a învățăturilor inițiatice. Acestea pregătesc candidatul pentru întâlnirile cu păzitorii diverselor sfere, atât pe drumul ascendent, cât și pe cel de întoarcere în jos. Dacă sunt bine impregnate în spiritul uman, asemenea învățături îl vor pregăti pentru cooperarea conștientă cu ființele spirituale superioare, pentru pregătirea unei noi încarnări. Cuvântul-cheie aici este „conștientă”.
Inițierea implică făurirea unei relații eficiente, conștiente, cu spiritele neîntrupate, și o cunoaștere existențială a modului în care ele acționează în viața noastră pe Pământ și în cea de dincolo. Ea dezvăluie felul în care ele operează atunci când suntem treji, când visăm și când suntem morți. Am văzut că legendele pe care le-am analizat, precum cea a lui Hercule, sunt structurate în funcție de diverse cicluri astronomice, călătoria Soarelui de-a lungul lunilor calendaristice și în precesia echinocțiilor. Și trebuie să subliniem că aceleași tipare care structurează viața pe Pământ guvernează și lumea spirituală.
Hercule și Iov au trecut, în viața lor pământească, prin încercări care au rămas consemnate în istoria lumii, dar aveau să fie supuși la aceleași încercări și în viața de după.., dacă nu învățau cum să devină conștienți de ele. Și dacă nu învățau acest lucru, aceeași soartă îi aștepta în viața terestră următoare.
Acesta este scopul inițierii: ca o tot mai mare parte a experiențelor de viață să fie trăite conștient, ca limitele conștiinței să fie împinse mereu mai departe.
În viața individuală, dar și colectiv, străbatem mereu ciclurile trasate pentru noi de stele și planete. Dacă putem deveni însă conștienți de ele, dacă putem conștientiza în cel mai intim mod rolul aștrilor în viața noastră, înseamnă că, într-un sens, nu mai suntem prizonierii lor. Nu mai suntem prinși în capcana lor, ne ridicăm deasupra și nu ne mai mișcăm în cerc, ci pe o spirală ascendentă.
Zarathustra purta o mantie cu stele și planete ca simbol al cunoașterii deprinse de la spiritele Soarelui, cunoaștere pe care o transmitea apoi în cadrul inițierii. Când, după experiența extracorporală, reveneau în propriul trup, candidații erau ajutați de Zarathustra să exploreze modul de funcționare interioară a organismului în moduri pe care omenirea avea să le redescopere peste mii de ani grație autopsiilor. Deosebirea este aceea că anticii, obișnuiți să perceapă viața cu cea mai mare subiectivitate posibilă, nu învățau anatomia umană într-un mod abstract, conceptual, ci mai degrabă o experimentau. Așa se face că ei știau despre existența glandei pineale cu mult înainte ca aceasta să fie „descoperită” de știința modernă.
La granița dintre mileniile al Vl-lea și al V-lea î.C., omenirea a început să construiască marile ansambluri megalitice care s-au păstrat până astăzi. Așa cum retragerea zeilor în perioada indiană obligase omul să găsească modalități de a-i urma, în mod similar acum, lipsa îndrumării divine directe a impus descoperirea unor căi novatoare de a o căuta. Încă o dată, omenirea se vedea nevoită să-și depășească limitele.
Ca inițiator al acestor monumente din piatră, Zarathustra poate fi considerat o imagine în oglindă post-Potop a lui Enoh.
Cercurile de megaliți care au început să fie construite în Orientul Apropiat, nordul Europei și Africa de Nord erau menite să măsoare mișcările corpurilor cerești. În anii cincizeci, profesorul Alexander Thom de la Universitatea Cambridge și-a dat seama că monumentele megalitice din lumea întreagă au fost construite pe baza aceleiași unități de măsură, numite de el „yardul megalitic”. Constatarea sa a fost ulterior confirmată de ample analize statistice ale diverselor monumente. Recent, dr. Robert Lomas de la Universitatea din Sheffield a demonstrat modul în care această unitate de măsură a fost stabilită cu o uluitoare acuratețe și constanță în diferite regiuni ale lumii; un pendul care se balansează de 360 de ori în timpul necesar unei stele să străbată unul dintre cele 360 de grade în care este împărțită bolta cerească are lungimea de 16,32 inci (41,45 cm), adică exact jumătate de „yard megalitic”.
Fiindcă nu se îndoiau că stelele și planetele guvernează viața pe Pământ, anticii și-au definit, în mod firesc, jaloanele și unitățile matematice ale lumii fizice în funcție de aceste corpuri cerești sau, altfel spus, spirituale. Prin urmare, la originile ei, matematica n-a fost doar holistică, în sensul că ținea seama de dimensiunile, forma și mișcările Pământului și de relația sa cu celelalte corpuri cerești, a fost totodată expresia unui impuls spiritual.
Forțele răului amenințaseră totdeauna să-l distrugă pe Zarathustra. Există și astăzi ecouri puternice ale acestei amenințări, în cadrul micilor temple zoroastriste din regiunile muntoase, în care o flacără menținută vie este continuu în pericol să fie stinsă. La vârsta de șaptezeci și șapte de ani, Zarathustra a fost asasinat pe propriul său altar.
Cu puțin timp înainte de finele celui de-al patrulea mileniu, s-a născut Krishna. Era anul 3228 î.C. Acest păstor și profet poate fi considerat, din unele puncte de vedere, un precursor al lui Isus Cristos. (Vom vedea în curând că Osiris, Krishna și Zarathustra sunt înfățișați la nașterea lui Isus, disimulat însă, în celebre picturi renascentiste.)
Firește, el nu trebuie confundat cu zeul războinic cu același nume, care a luptat împotriva forțelor luciferice ale dorinței și iluziei. Acum aceste forțe erau adânc impregnate în firea omenească, degenerând în patima pentru aur și vărsarea de sânge.
Cea care avea să-i dea naștere, fecioara Devaki, avea tot mai des viziuni stranii. Intr-o zi, ea a intrat intr-o stare de profund extaz. A auzit o muzică celestă, glasuri și harpe, și in mijlocul unei izbucniri strălucitoare de miliade de lumini, l-a văzut pe zeul Soare apărând in fața ei cu chip omenesc. Copleșită de el, și-a pierdut cunoștința.
La vremea potrivită, s-a născut Krishna. Mai târziu, Devaki a fost prevenită de un înger că fratele ei, Kansa, va încerca să-i ucidă fiul, așa că fata a fugit de la curte pentru a trăi printre păstorii de la poalele muntelui Meru.
Kansa era un ucigaș de copii, hăituind vlăstarele localnicilor săraci. Odată, ucisese pe când era el însuși copil. Acum a trimis un șarpe uriaș cu creastă roșie pentru a-l ucide pe nepotul său, dar Krishna a omorât șarpele, călcându-l în picioare. Un demon de sex feminin, Putana, ai cărei sâni erau plini de otravă, l-a atras spre ea, dar Krishna a supt la pieptul ei cu atâta forță, încât ea s-a prăbușit și a murit.
Kansa a continuat să-și persecute nepotul, vânându-l ca pe un animal sălbatic, însă Krishna, de acum un tânăr bărbat, era protejat de păstori și se ascundea pe dealuri și în păduri, unde propovăduia non-violența și iubirea de semeni: „Răspundeți cu bine la rău, uitați de suferința voastră pentru chinul altuia” și „Renunțați la roadele muncii voastre; fie ca munca să vă fie singura răsplată.” Krishna spunea lucruri pe care nimeni nu le mai spusese până atunci.
Când aceste învățături au ajuns la urechile lui, Kansa s-a înfuriat și mai tare, torturat fiind de ele până în străfundurile spiritului.
Krishna era cunoscut sub diverse titulaturi, printre care „Păstorul” și „Domnul Lăptăreselor”. Ducea o viață simplă, rustică, propovăduind, dar evitând confruntarea directă cu Kansa. Lăptăresele din regiune erau îndrăgostite, până peste urechi, de tânărul zvelt. Lui îi plăcea să cânte la flaut și să danseze cu ele dansul iubirii. Odată, le-a pândit pe când se îmbăiau în râul Yumana, le-a furat hainele și s-a urcat într-un copac, unde ele să nu-l poată ajunge. Altădată dansa cu mai multe lăptărese și toate doreau să-l țină de mână, așa că s-a multiplicat astfel încât fiecare dintre ele să poată crede că ține mâna adevăratului Krishna.
Într-o zi, el și fratele său au intrat în Mathura, orașul lui Kansa, îmbrăcați ca niște țărani săraci, pentru a participa la un festival sportiv. Pe drum au întâlnit o fată diformă pe nume Kubja, care ducea la palat parfumuri și pomezi. Când Krishna i-a cerut, fata i-a dat și lui niște pomezi, deși era clar că nu-și putea permite, iar el a vindecat-o și i-a redat frumusețea.
Dar Kansa nu s-a lăsat înșelat de deghizarea fraților și, când a început concursul de lupte, a tocmit doi uriași să-i ucidă. Cum aceștia au dat greș, Kansa a trimis un elefant imens să-i calce în picioare. Dar Krishna și fratele lui au scăpat și de el.
În cele din urmă, Krishna a hotărât să renunțe la orice deghizare și să-l înfrunte fățiș pe Kansa. Când a revenit în Mathura, a fost primit de oameni cu urale, ca un salvator, întâmpinat cu flori și ghirlande. Kansa îl aștepta împreună cu acoliții săi în piața centrală. „Mi-ai furat regatul, i-a spus el, acum ucide-mă!” Când Krishna a refuzat, Kansa le-a ordonat soldaților să-l prindă și să-l lege de un cedru. Acolo a fost martirizat de arcașii lui Kansa.
Odată cu moartea lui, în 3102 î.C., a început Kali Yuga, Evul întunecat. Yuga este o diviziune a anului lung, existând opt yuga într-un ciclu complet.
Atât în tradiția orientală, cât și în cea occidentală, această mare tranziție cosmică a început în anul 3102 î.C. și s-a încheiat în anul 1899. Așa cum vom vedea în capitolul 24, francmasonii au celebrat apropiatul sfârșit al Kali Yuga prin construirea unor monumente gigantice în centrul tuturor orașelor mari ale lumii occidentale. Cei mai mulți dintre noi trec pe lângă aceste construcții familiare fără a ști că sunt de fapt jaloane ale istoriei și filozofiei pe care le analizăm în lucrarea de față.
În întunericul ce se adâncea, a apărut o lumină. Când Krishna se stingea, un alt personaj se apropia de anii maturității, un purtător de lumină încarnat, așa cum, trei mii de ani mai târziu, avea să se încarneze și Isus Cristos.
Vom examina în capitolul următor viața și vremurile acestui Lucifer încarnat.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
