Rudolf Steiner – Patrunderea fortei christice pana la nivelul sistemului nervos
Printre faptele petrecute în Palestina la începutul erei noastre există unul asupra căruia s-a insistat în mod repetat, numit Botezul lui Iisus din Nazaret de către Ioan Botezătorul. S-a accentuat, de asemenea, că, în ce priveşte acest Botez, toate cele patru Evanghelii sunt în principal la unison. Astăzi se pune problema să studiem acest subiect dintr-un punct de vedere aparte.
Din felul în care apare Botezul lui Ioan în Evanghelii am putut să ne dăm seama că în el se face trimitere la un eveniment de cea mai mare importanţă – eveniment ce ne este confirmat şi prin Cronica Akasha – pe care a trebuit să-l caracterizăm prin cuvintele: Când Iisus din Nazaret se afla la aproximativ al 30-lea an de viaţă, entitatea divină care se numeşte Christos a pătruns în cele trei învelişuri corporale ale Sale.
Trebuie aşadar să deosebim două părţi în viaţa fondatorului creştinismului – fapt rezultat prin citirea Cronicii Akasha. Mai întâi trebuie să obsevăm viaţa marelui iniţiat pe care îl numim Iisus din Nazaret. În acest Iisus din Nazaret trăieşte un Eu despre care s-a spus că a trecut prin multe încarnări, că în aceste vieţi a urcat tot mai multe trepte, evoluând până la stadiul de a putea face marea Sa jertfă. Această jertfă a constat în faptul că la aproximativ 30 de ani Eul lui Iisus din Nazaret a putut părăsi corpurile sale fizic, eteric, astral, pe care le limpezise, le purificase şi le înnobilase. Exista astfel acolo un înveliş omenesc triplu de cea mai pură şi nobilă factură, ce consta dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. În momentul Botezului, în aceste învelişuri părăsite de Eul lui Iisus din Nazaret coboară acea entitate care nu a mai trăit niciodată pe Pământ, care n-a mai fost niciodată încarnată pe Pământ – entitatea lui Christos. Anterior, această entitate nu putea fi găsită decât în lumea aflată în afara Pământului nostru. Ea se uneşte cu un corp omenesc abia în momentul Botezului în Iordan şi trăieşte trei ani pe Pământ pentru a împlini în acest timp ceea ce vom încerca să înţelegem tot mai mult în cele ce urmează.
Ceea ce v-am spus acum este rezultatul observaţiei clarvăzătoare. Evangheliştii îmbracă acest fapt în ceea ce ei descriu drept Botezul în Iordan. Prin aceasta ei voiau să spună următorul lucru: Dacă pentru diferiţi oameni care au primit botezul de la Ioan s-a întâmplat una sau alta, pentru Iisus din Nazaret s-a întâmplat că în cele trei înelişuri ale Sale a pătruns Christos.
În prima conferinţă vă spuneam deja că acest Christos este aceeaşi entitate despre care în Vechiul Testament se zice: „Şi Spiritul lui Dumnezeu plutea – sau mocnea – deasupra apelor” (Moise I, 1, 2). Acelaşi Spirit, deci Spiritul divin al sistemului nostru solar, a intrat în triplul înveliş al lui Iisus din Nazaret.
Să discutăm puţin ce s-a întâmplat atunci. Şi trebuie să vă fie clar de la bun îneput că nu este uşor să înţelegi ce s-a petrecut de fapt la Botezul în Iordan, deoarece acesta a fost evenimentul cel mai important din întreaga evoluţie pământească. Şi cum să nu crezi că evenimentele mici ale evoluţiei pământeşti sunt mai uşor de înţeles decât cele mari? De asemenea, cum să nu crezi că evenimentul cel mai mare al evoluţiei pământeşti ridică şi cele mai mari greutăţi de înţelegere! De aceea vă voi spune acum câteva cuvinte care sub unele aspecte s-ar putea să-l şocheze pe cel care nu este pregătit. Dar acest om să îşi spună atunci că sufletul omenesc se află aici pe Pământ pentru a se perfecţiona tot mai mult şi în ce priveşte cunoaşterea şi că ceea ce poate şoca la început trebuie să devină cu timpul cât se poate de clar; altfel ar însemna să te îndoieşti de capacitatea sufletului omenesc de a evolua. Aşa însă putem să ne spunem în fiecare zi: Oricât am cunoscut până acum, sufletul meu se poate continuu perfecţiona şi el va înţelege lucrurile din ce în ce mai bine.
Avem deci în faţă un înveliş uman triplu, un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, în care, să zicem aşa, intră Christos. La aceasta fac aluzie cuvintele care răsună din tot Universul: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care Eu însumi mă revelez!” (Matei 3, 17). Căci aşa trebuie redate aceste cuvinte. Vă puteţi imagina că coborârea lui Dumnezeu în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret este însoţită de profunde transformări. Tot aşa puteţi accepta că în vechile iniţieri se petreceau transformări majore la nivelul întregului om.
V-am descris cum se petrecea ultimul act al vechii iniţieri. După ce discipolul ce trebuia iniţiat în tainele zeilor fusese îndelung pregătit prin studiu şi exerciţii, el era adus trei zile şi jumătate într-o stare asemănătoare morţii. În tot acest timp corpul său eteric se afla despărţit de corpul fizic, astfel încât exerciţiile care fuseseră asimilate în corpul astral puteau, la rândul lor, să se imprime în corpul eteric. Asta vrea să spună că cel care fusese iniţiat trecea de la treapta de „purificat” la cea de „iluminat”, adică la posibilitatea de a contempla lumea spirituală. Un astfel de om mai deţinea deja în vechile timpuri – cu atât mai mult acolo unde erau posibile aceste iniţieri – o anumită putere asupra întregii sale corporalităţi. Când revenea apoi în corpul său fizic, el dobândea o stăpânire completă asupra unor elemente mai subtile ale acestuia. Dumneavoastră aţi vrea probabil acum să ştiţi dacă chiar îți dădeai seama, dacă observai atunci când te apropiai de un astfel de iniţiat că el deţinea această putere asupra învelişurilor sale, chiar şi asupra corpului său fizic. Faptul putea fi văzut doar de cel care dobândise facultatea de a vedea asemenea lucruri. Pentru ceilalţi, el nu era decât un om simplu, obişnuit. Dacă ei nu vedeau nimic deosebit este fiindcă trupul fizic, aşa cum îl văd ochii fizici, nu este decât expresia exterioară pentru ceea ce se află îndărătul lui; iar transformările se referă la spiritualul care sălăşluieşte îndărătul corpului fizic.
Toţi vechii iniţiaţi dobândiseră, prin diferite proceduri de iniţiere prin care trecuseră, o anumită stăpânire a corpului lor fizic. Un singur lucru nu putea fi pus prin nicio iniţiere sub stăpânirea spiritului uman. Atingem aici o mare taină sau mister. În natura umană exista ceva la care puterea iniţiatului din timpurile precreştine nu avea acces. Este vorba – oricât de ciudat ar putea să vă pară – de procesele fizico-chimice foarte subtile care stau la baza sistemului osos.
Până la Botezul lui Christos Iisus de către Ioan niciodată nu a existat în cursul întregii evoluţii pământeşti o fiinţă umană – nici iniţiat, nici neiniţiat – care să fi putut acţiona asupra proceselor fizico-chimice din sistemul osos. Prin coborârea lui Christos în corpul lui Iisus din Nazaret Eul lui Christos a devenit stăpân pe întregul corp, până înăuntrul sistemului osos. Consecinţa a fost că odinioară pe Pământ a trăit un corp în stare să domine forţele sale în aşa fel încât să poată să încorporeze evoluţiei pământeşti forma sistemului osos, forma spirituală a sistemului osos. N-ar mai exista nimic din tot ce a cunoscut omul în sânul evoluţiei pământeşti dacă el nu ar ajunge să încorporeze ca lege a evoluţiei pământeşti forma nobilă a sistemului său osos, dacă el nu ar deveni puţin câte puţin stăpân peste această lege a sistemului osos.
Toate acestea au legătură cu o mai veche superstiţie populară – foarte adesea vechile tradiţii concordă cu ceea ce spune ocultismul: anumite cercuri simbolizează moartea printr-un schelet. Această imagine exprimă următorul adevăr: la începutul evoluţiei pământeşti toate legile care se referă la organismul omenesc erau într-un astfel de stadiu încât le-am fi regăsit – metamorfozate într-o formă superioară – şi la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Cu toate acestea, nimic din evoluţia Pământului nu ar putea fi preluat şi salvat pentru viitor dacă forma sistemului osos nu ar fi preluată. Forma sistemului osos biruie moartea în sens fizic. De aceea, cel care urma să învingă moartea pe Pământ trebuia să pună stăpânire asupra sistemului osos, în acelaşi fel în care v-am explicat că pune stăpânie pe anumite facultăţi corporale, fie ele şi de mai mică importanţă. Omul îşi stăpâneşte doar într-o mică măsură sistemul său sangvin. Sentimentul ruşinii, de pildă, alungă sângele de la inimă spre periferie; aceasta înseamnă că sufletul acţionează asupra sistemului circulator; frica împinge sângele înapoi spre centru, spre inimă, şi te face să păleşti. – Când suntem trişti ne ţâşnesc lacrimi din ochi. Toate acestea reprezintă anumite moduri de stăpânire a sufletului asupra corporalului. – Cel care a trecut printr-o iniţiere dobândeşte o putere de stăpânire şi mai mare asupra corporalului; el ajunge să poată stăpâni într-un mod precis, după propria voinţă, mişcările anumitor părţi ale creierului, şi aşa mai departe.
Aşadar, fiinţa umană care forma învelişul lui Iisus din Nazaret a ajuns sub stăpânirea lui Christos. Liberul-arbitru, voinţa liberă a lui Christos a pătruns cu puterea sa de stăpânire până la nivelul sistemului osos, în care, pentru prima dată, să zicem aşa, a putut acţiona. Importanţa acestui fapt se poate descrie însă în felul următor: omul şi-a cucerit pe Pământ forma pe care o posedă în prezent prin sistemul său osos şi nu într-o încarnare anterioară a planetei noastre. Dar el ar fi pierdut-o dacă nu ar fi venit acea putere spirituală pe care noi o numim Christos. Dacă nu ar fi intervenit acea stăpânire a lui Christos asupra sistemului osos, omul nu ar putea lua cu sine în viitor niciuna din roadele cucerite aici pe Pământ. – Aşadar, în momentul Botezului în Iordan o putere colosară a pătruns învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret până în măduva oaselor. Acest moment trebuie să-l evocăm în faţa sufletului, căci el este unul din aspectele petrecute.
Într-o naştere obişnuită are loc o unire a ceea ce vine din încarnări anterioare cu ceea ce omul primeşte prin ereditate. Individualitatea umană care a trăit în vieţi anterioare se uneşte cu înelişul carnal-eteric căpătat la naştere. Aşadar, are loc o unire a ceva ce vine din lumea spirituală cu fizic-senzorialul. Cei care au audiat conferinţele mele ştiu că de îndată ce pătrundem în lumea spirituală noi vedem cum totul apare acolo inversat, ca într-o oglindă. Când cineva devine clarvăzător printr-o metodă raţională şi i se deschide privirea în lumea spirituală, primul lucru pe care trebuie să-l înveţe este să se orienteze treptat în lumea spirituală, fiindcă totul apare aici inversat. Dacă, de pildă, îi apare un număr, să zicem, 345, el trebuie să nu îl citească precum în lumea fizică, ci invers, 543. La fel trebuie să învăţaţi să priviţi totul, nu numai numerele.
Când Christos s-a unit cu înelişul exterior al lui Iisus din Nazaret, evenimentul le-a apărut celor care şi-au deschis ochiul spiritual tot într-o imagine opusă. În timp ce la o încorporare fizică un spiritual coboară din luminile superioare pentru a se uni cu elementul fizic, ceea ce se jertfeşte aici pentru a primi spiritul christic apare deasupra capului lui Iisus din Nazaret sub forma porumbelului alb. Un element spiritual apare ca şi cum s-ar desprinde de fizic! Aceasta este în întregime o observaţie clarvăzătoare şi este fals să spui că nu ar fi decât o alegorie sau simbol. Este un fapt spiritual real, o reală clarviziune care pentru facultatea clarvăzătoare se desfăşoară pe plan astral. După cum o naştere fizică este o atragere a unui spiritual, tot astfel această naştere a fost o jertfă, un sacrificiu. Prin aceasta se oferă posibilitatea ca spiritul „care plutea deasupra apelor” să se unească cu triplul înveliş al lui Iisus din Nazaret, să îl umple de forţă şi căldură, aşa cum am descris.
Acum puteţi înţelege că în momentul în care a avut loc acest eveniment la el nu a participat numai acel colţişor de lume în care s-a desfăşurat Botezul din Iordan. Ar fi o miopie să credem că ceva ce i se întâmplă unei anumite ființe se limitează la atât cât poate să vadă ochiul. Este marea iluzie căreia i se dedau oamenii care nu se încred decât în simţurile lor fizice. Unde este, pentru simţurile exterioare, graniţa unui om? Este cea a pielii sale? Aici omul se termină din toate părţile. Cineva ar putea spune chiar: Dacă îţi tai nasul, care face parte din tine, tu nu mai eşti un om întreg; după asta recunosc că toate astea fac parte din fiinţa ta. – Dar asta este o vedere foarte scurtă. Numai câţiva decimetri dincolo de piele n-ar mai fi nimic din ce ţine de noi! Gândiţi-vă însă că la fiecare respiraţie inspiraţi aerul atmosferic din jurul dumneavoastră. Dacă vi se taie nasul nu mai sunteţi un om întreg; dar nici când vi se taie aerul nu mai sunteţi un om întreg! Este un mod arbitrar de a vedea lucrurile atunci când ne reprezentăm omul limitat doar la nivelul pielii sale. Tot ceea ce îl înconjoară face parte din om, chiar şi în sens fizic. Astfel că dacă într-un anumit loc i se întâmplă ceva unui om nu înseamnă că la acel ceva participă numai locul ocupat de corpul lui. Dacă aţi încerca să viciaţi aerul pe o rază de o milă în jurul unui om în aşa măsură încât miasmele ar ajunge până la el, atunci veţi constata foarte curând că tot acest spaţiu pe rază de o milă participă la procesele vitale ale acestui om. De asemenea, Pământul întreg participă la fiecare proces vital. Și dacă pentru un proces vital fizic este aşa, atunci înţelegeţi că la un eveniment precum Botezul în Iordan a luat parte lumea spirituală din cele mai îndepărtate sfere şi că multe, foarte multe lucruri au trebuit să se întâmple pentru ca acesta să aibă loc.
Dacă însă otrăviţi aerul în jurul unui om pe o rază de o milă încât procesele sale de viaţă să fie afectate de aceasta, atunci şi un alt om aflat în vecinătatea sa va suferi acelaşi efect. Acest efect va fi probabil puţin diferit, în funcţie de depărtarea mai mare sau mai mică de acest cerc. Dacă el este departe, şi influenţa va fi minimă, dar va fi. Iată de ce nu pare deloc curios să ne întrebăm dacă nu cumva au existat şi alte efecte legate de Botezul în Iordan. Şi aici atingem un alt mare mister, despre care astăzi nu poţi vorbi decât cu sfială şi respect. Căci omenirea nu este pregătită să înţeleagă astfel de lucruri decât treptat.
În momentul în care spiritul lui Christos coboară în corpul lui Iisus din Nazaret şi se produce o transformare, aşa cum am arătat, se exercită o acţiune şi asupra mamei lui Iisus din Nazaret. Şi această acţiune constă în aceea că în chiar momentul Botezului în Iordan mama îşi recapătă fecioria. Aceasta înseamnă că organismul său redevine cel al unei femei înainte de pubertatea virginală. Mama lui Iisus din Nazaret a devenit fecioară la naşterea lui Christos.
Acestea sunt cele două fapte de cea mai mare importanţă pe care autorul Evangheliei după Ioan ni le indică, chiar dacă sub o formă ascunsă. Dacă însă ştim să citim corect această Evanghelie, toate acestea se regăsec într-un anume fel acolo. Pentru a înţelege aceasta trebuie să ne referim din nou la cele analizate de mine ieri din diverse laturi.
Spuneam că altădată oamenii trăiau sub influenţa „căsătoriei apropiate”, cu alte cuvinte a mariajului consangvin, în cadrul aceluiaşi trib. Abia treptat s-au făcut amestecurile de sânge între un trib şi altul. Cu cât mergem însă mai în urmă, cu atât mai mult îi vedem pe oameni stând sub influenţa acestei rudenii de sânge. Acele forţe magice importante erau posibile tocmai prin faptul că prin venele oamenilor curgea sângele tribului. Un om din acele timpuri, care avea un şir lung de străbuni din aceeaşi seminţie, avea în sângele său forţe magice care permiteau să exercite acţiuni de la un suflet la altul, aşa cum am descris ieri. Înainte toată lumea ştia asta, chiar şi oamenii cei mai simpli. Desigur, ar fi fals să se tragă acum concluzia că dacă şi astăzi s-ar face astfel de căsătorii între rude de sânge ar apărea stări asemănătoare şi s-ar manifesta forţe magice. Ar fi aceeaşi eroare pe care ar face-o lăcrămioara dacă ar spune: Eu nu vreau să mai înfloresc în mai. De acum voi înflori în octombrie! Ea nu poate înflori în octombrie deoarece atunci nu întâlneşte condiţiile propice. Tot astfel, forţele magice nu se pot dezvolta într-o perioadă în care nu există condiţiile necesare. Cele descrise sunt valabile doar pentru vremurile de demult. În epoca noastră forţele magice trebuie să se dezvolte într-un alt mod. Evident, un spirit materialist nu poate înţelege că în cursul evoluţiei legile au trebuit să se schimbe; el crede că tot ce experimentează el astăzi în laboratorul de fizică trebuie să se fi petrecut întotdeauna la fel. Dar se înşeală, căci legile se schimbă. Astfel de oameni care îşi extrag credinţa din ştiinţele naturii actuale ar fi foarte miraţi dacă ar putea să asiste la cele ce s-au petrecut în Palestina, şi care sunt relatate în Evanghelia după Ioan. Cei care au trăit însă în timpul lui Christos Iisus, când încă mai exista o tradiţie vie transmisă din vremuri când astfel de lucruri erau perfect posibile, nu erau uimiţi în mod deosebit. De aceea am şi spus ieri că oamenii nu au fost deloc impresionaţi de semnul arătat la nunta din Cana. Şi de ce să fi fost surprinşi? Exterior, acesta nu era decât o repetare a ceva despre care ei ştiau că fusese observat în mai multe rânduri. Citiţi în Cartea a patra a Regilor, capitolul 4, versetele 42-44:
„Şi tot atunci a venit un om din Baal-Salisa şi a adus omului lui Dumnezeu pârgă de pâine, 20 de pâini de orz şi grăunţe proaspete de grâu într-un săcuşor. Şi Elisei a zis: Daţi oamenilor să mănânce. Şi sluga a răspuns: Ce să dau eu de aici la o sută de oameni? Dar Elisei a zis: Dă oamenilor să mănânce; căci aşa zice Domnul: Se vor sătura şi va mai şi rămâne. Şi au dat şi au mâncat şi a mai rămas, după cuvântul Domnului.”
Această povestire din Vechiul Testament descrie o situaţie similară cu cea a înmulțirii pâinilor pentru cinci mii de oameni. Cum să se fi mirat acei oameni în faţa unui atare semn când în Scripturile lor stătea scris că acest lucru nu se petrecea pentru prima dată! Este esenţial să înţelegem aceasta.
Ce se întâmpla însă cu cel ce fusese iniţiat în sensul vechi? El era primit în lumea spirituală; ochiul lui se deschidea pentru forţele ce acţionau spiritual, ceea ce înseamnă că el vedea lăuntric legătura dintre sânge şi forţele active spiritual. Ceilalţi presimţeau confuz acest lucru. Cel ce fusese iniţiat vedea în urmă până la primul străbun de la care a început să curgă sângele prin toată seminţia. Un astfel de iniţiat îşi spunea: Sângele curge la rând prin toate generaţiile şi în acest sânge se exprimă Eul unui întreg popor, după cum în sângele unui singur om se exprimă Eul individual. – El privea în urmă până acolo unde începe curentul sângelui ce străbate şirul generaţiilor şi se simţea sufleteşte identic cu Spiritul poporului, a cărui fizionomie era imprimată în sângele întregului popor. Un astfel de om ce se simţea una cu sângele întregului popor era, până la un anumit grad, iniţiat şi stăpânea într-un anumit grad anumite forţe magice, în sensul vechi.
Dar să mai luăm în considerare ceva. Principiul masculin şi principiul feminin colaborează în perpetuarea omenirii într-un mod care, pe scurt, îl vom caracteriza în cele ce urmează.
Dacă principiul feminin ar predomina, atunci oamenii s-ar dezvolta în aşa fel încât în ei s-ar revela mereu aceleaşi caractere. Copilul s-ar asemăna totdeauna cu părinţii, cu bunicii şi aşa mai departe. Tot ceea ce produce asemănarea derivă din principiul feminin. Tot ceea ce creează o deosebire este legat de principiul masculin. Dacă în cadrul unei comunităţi de oameni un număr de chipuri seamănă foarte mult între ele, aceasta ţine de principiul feminin. Totuşi în figurile respective există anumite trăsături distincte, astfel că dumneavoastră puteţi deosebi oamenii unii de alţii. Aceasta este influenţa principiului masculin. Dacă ar exista doar influenţa principiului feminin, dumneavoastră nu aţi putea distinge oamenii unii de alţii. Şi iarăşi, dacă ar acţiona numai principiul masculin nu aţi putea recunoaşte niciodată apartenenţa unui grup de oameni la un trib sau la o seminţie. Astfel, masculinul şi femininul conlucrează în aşa fel încât masculinul acţionează individualizând, specializând, separând; femininul, dimpotrivă, acţionează generalizând. În care dintre aceste forţe se află cu precădere ceea ce ţine de popor în ansamblul său? Aceste forţe specifice întregului popor ţin în primul rând de principiul feminin. Mai putem spune şi astfel: Prin forţa femeii este purtat din generaţie în generaţie acel ceva care, altfel exprimat, se transmite prin sânge din generaţie în generaţie. Dacă vrem să caracterizăm şi mai precis cu ce se întovărăşesc de fapt forţele magice existente în legăturile de sânge trebuie să spunem că ele se împletesc cu femininul ce străbate tot poporul, care trăieşte în toate mădularele poporului. Dacă cineva, prin iniţiere, s-a ridicat la stadiul de a putea manipula, să zicem aşa, forţele care, prin elementul feminin al poporului, au fost inoculate sângelui ce curge de-a lungul generaţiilor, care ar putea fi esenţa caracterului unui astfel de om?
După terminologia iniţierii persane, fecărei trepte de iniţiere i se dădea un nume aparte. Unul dintre aceste nume ne va interesa în mod deosebit. Primul grad al iniţierii persane era desemnat cu expresia de „Corb”, al doilea cu expresia de „Ocultist”, al treilea grad purta numele de „Războinic”, al patrulea: „Leu”. Cel de-al cincilea grad primea numele poporului căruia îi aparţinea iniţiatul. Astfel, un persan, dacă ar fi urcat la treapta a cincea de iniţiere, ar fi fost numit „Persanul”.
Inițiatul începea prin a deveni un corb, adică îşi putea ancora observaţiile sale în lumea exterioară; atunci el era un slujitor al celor aflaţi în lumea spirituală, transportând informaţiile din lumea fizică în lumea spirituală. De aici şi simbolul de corb ca intermediar între două lumi, de la corbii profetului Ilie la cei ai lui Frederic Barbarossa. Cel care atingea a doua treaptă se afla deja în lumea spirituală. Iniţiatul de treapta a treia se afla o treaptă mai sus. Lui îi era încredințată misiunea de a apăra adevărurile ocultismului. El devine un războinic. Iniţiatului de treapta a doua nu i se permitea să se angajeze în dispute pentru aceste adevăruri. Iniţiatul de gradul patru dobândise deja o anumită întărire a fiinţei sale în adevărurile lumii spirituale. În fine, iniţiatul de treapta a cincea este cel despre care am spus că învăţase să mânuiască forţele ce curgeau prin sângele generaţiilor, legate de elementul feminin al perpetuării prin sânge. Cum trebuie deci să se numească un iniţiat ce şi-a făcut iniţierea în cadrul poporului israelit? El era numit „israelit”, după cum în Persia el s-ar fi numit „persanul”. Şi acum vă rog să luaţi aminte la cele ce urmează.
Unul dintre primii care au fost conduşi la Christos Iisus a fost, în sensul Evangheliei după Ioan, Natanael. Şi cei care sunt deja discipolii lui Christos Iisus îi spun lui Natanael: „Noi l-am găsit pe Învăţătorul, cel care locuieşte în Iisus din Nazaret!”, Când însă Natanael este dus la Christos, acesta îi spune: „Iată un adevărat israelit în care nu este viclenie!”
Un adevărat israelit în care locuieşte adevărul! Christos spune asta pentru că El ştie care este treapta de iniţiere a lui Natanael. Atunci acesta recunoaşte că este în faţa cuiva care ştie cel puţin la fel de mult ca el, ba chiar mai mult. Şi Christos îi spune, pentru a accentua că este vorba de o iniţiere: „Eu nu te-am văzut numai când ai venit către mine. Te-am văzut înainte de a te chema Filip, când erai sub smochin! (1, 41 şi următoarele).
Cuvântul „smochin” este folosit aici ca în cazul lui Buddha: smochinul este arborele bodhi, este semnul iniţierii. Christos îi spune deci: Eu te recunosc ca pe un iniţiat de treapta a cincea! Vedeţi de aici că autorul Evangheliei după Ioan ne indică faptul că Christos recunoaşte un iniţiat până la treapta a cincea de iniţiere. Autorul Evangheliei după Ioan ne conduce treptat, treptat, spre a ne arăta că în trupul lui Iisus din Nazaret locuieşte cineva care poate recunoaşte un iniţiat de gradul cinci.
Să mergem mai departe. Tocmai am văzut că iniţiatul aflat pe a cincea treaptă de iniţiere stăpânea forţele magic-oculte care curg prin sângele generaţiilor. El a devenit una cu sufletul poporului. Şi mai înainte am văzut că acest suflet al poporului se exprimă în forţele femeii. Deci un iniţiat de treapta a cincea ar fi avut de-a face – după vechea metodă – cu forţele femeii. Toate acestea trebuie să vi le reprezentaţi spiritual.
Dar Christos intră într-un raport cu totul nou cu femeia. El are de-a face cu acea femeie care, prin Botezul lui Christos în Iordan, a redevenit fecioară, care şi-a recăpătat forţele pline de sevă ale virginităţii. Iată elementul nou pe care vrea să-l releve evanghelistul atunci când spune că un curent trece de la fiu la mamă. Pentru cei care aveau atunci cunoştinţe oculte nu era nimic extraordinar în faptul că fiul, dacă se afla pe treapta a cincea de iniţiere, putea folosi magic forţele poporului care se exprimă în elementul etnic al mamei. Christos a revelat însă forţele femeii sub un aspect spiritual mai înalt, atunci când ea îşi recapătă virginitatea.
Vedem astfel cum este pregătită nunta din Cana. Ceea ce s-a petrecut acolo trebuia împlinit de un iniţiat care putea să-l înţeleagă pe un iniţiat aflat pe treapta a cincea de iniţiere. Ni se arată că aceasta are de-a face şi cu forţele etnice legate de personalitatea feminină. Tot ce ni se prezintă aici este pregătit în mod admirabil de către autorul Evangheliei după Ioan. – După cum am mai spus, asupra noţiunii de minune rămâne să mai vorbim şi în alt mod. Acum însă vă puteţi uşor imagina că apa proaspăt scoasă din fântână este altceva decât o apă aflată deja de ceva timp în urcior, după cum o plantă care tocmai a fost culeasă este diferită de o alta care se vestejeşte de trei zile într-un vas. O gândire materialistă nu face, desigur, astfel de deosebiri. O apă care încă mai era unită cu forţele pământului este altceva decât o apă ce abia mai târziu este folosită. Pornind de la forţele existente în apa proaspăt scoasă, un iniţiat de acest rang poate acţiona acum prin intermediul forţelor ce ţin de raportul spiritual precum cel dintre Christos şi mama Sa, care tocmai devenise fecioară. El continuă ceea ce face pământul. Pământul poate schimba apa în vin. În viţa-de-vie, Christos, care s-a apropiat de pământ, care a devenit Spiritul Pământului, este spiritualul care acţionează în întreg organismul pământesc. El trebuie, dacă este Christos, să poată face ceea ce face pământul cu viţa-de-vie, să schimbe apa în vin.
Astfel, primul semn pe care îl dă Christos Iisus este, în sensul Evangheliei după Ioan, un semn care se leagă de cele pe care dumneavoastră tocmai le-aţi citit în Cartea Regilor, semn care în timpurile de demult putea fi făcut de către un iniţiat că a ajuns să stăpânească forţele răspândite în şirul generaţiilor prin legăturile de sânge.
Forţele pe care Christos le foloseşte în pefecţionarea corpului lui Iisus din Nazaret – nu cele pe care Christos le are în sine – continuă apoi să crească! De aceea să nu întrebaţi: Are nevoie Christos să se dezvolte? Desigur, nu este vorba de aşa ceva. Ceea ce trebuia dezvoltat prin Christos era corpul lui Iisus din Nazaret, oricât de pur şi nobil ar fi fost El înainte. Pe El trebuia să-L conducă din treaptă în treaptă. În El trebuiau revărsate forţele ce trebuiau să se impună în perioada care urma.
Următorul semn este vindecarea fiului slujitorului regesc şi, imediat după aceea, vindecarea bolnavului care suferea de 38 de ani, de la scăldătoarea Betezda. În ce a constat intensificarea forţelor prin care Christos acţiona aici, pe acest Pământ? Ea a constat în aceea că Christos putea acţiona acum nu doar asupra celor din jur, aflaţi fizic în prezenţa Sa. La nunta din Cana El a acţionat în aşa fel încât apa devenea vin în timp ce mesenii o beau. El a acţionat deci asupra corpului eteric al oamenilor aflaţi în jur. Prin revărsarea forţei Sale în corpul eteric al oamenilor din jur apa s-a transformat în vin chiar în gura celor ce beau, ceea ce înseamnă că apa avea gust de vin. Acum acţiunea Sa nu mai trebuia să se limiteze la corpul fizic, ci trebuia să pătrundă în străfundul sufletului, căci numai aşa putea, prin intermediul tatălui, să acţioneze asupra fiului slujbaşului regesc. Şi numai aşa putea acţiona asupra sufletului păcătos al celui bolnav de 38 de ani. Dacă ar fi revărsat forţele doar în interiorul corpului eteric nu ar fi fost de ajuns. Trebuia acţionat asupra corpului astral fiindcă păcatul îl comite corpul astral. Prin acţiunea asupra corpului eteric se poate transforma apa în vin, însă dacă vrei să acţionezi în continuare asupra altei persoane trebuie să cobori în straturi mai profunde. Pentru a face asta era nevoie ca Christos să prelucreze în continuare învelişul corporal triplu al lui Iisus din Nazaret.
Vă rog să reţineţi: Christos nu devine prin aceasta altcineva! El doar mânuieşte învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret; şi, în timpul care urmează, El face acest lucru în aşa fel încât corpul eteric poate deveni mai liber faţă de corpul fizic decât înainte.
Vine aşadar momentul în care corpul eteric devine mai liber, mai independent faţă de corpul fizic, dobândind prin aceasta o stăpânire mai mare asupra corpului fizic. El putea săvârşi lucrări şi mai mari, să zicem aşa, în corpul fizic decât înainte, cu alte cuvinte putea folosi într-adevăr forţe puternice până la nivelul corpului fizic. Predispoziţia pentru aceasta începe la Botezul în Iordan. Acum ea trebuia dezvoltată în mod deosebit de intens. Dar acest lucru trebuia făcut direct din spiritual. Corpul astral trebuia să acţioneze atât de puternic în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret încât să permită corpului eteric să dobândească o astfel de putere asupra corpului fizic.
Când poate acţiona cu o astfel de putere corpul astral? El poate face aceasta atunci când îşi însuşeşte sentimente juste, când se dăruie sentimentelor juste faţă de ceea ce se întâmplă în lumea din jur şi în special când se situează într-un raport just faţă de egoismul omenesc. A făcut aşa ceva Christos cu corpul lui Iisus din Nazaret? A acţionat El în aşa fel încât să dobândească un raport just faţă de orice egoism care există, în aşa fel încât trăsătura egoistă a sufletelor să iasă la lumină? Da, Christos a făcut aceasta. Evanghelia după Ioan ne descrie cum El vine în templu pentru a-l curăţi de cei care se dedau egoismului şi pângăresc templul, vânzând tot felul de mărfuri în el. Prin aceasta El dobândeşte posibilitatea de a spune că acum corpul Său astral a devenit atât de puternic încât ar putea reconstrui în trei zile corpul fizic, dacă acesta s-ar nărui. Autorul Evangheliei după Ioan ne spune, de asemenea, şi acest lucru:
„Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi acest templu şi în a treia zi îl voi ridica.
Şi i-au zis atunci iudeii: În 46 de ani s-a zidit templul acesta; şi tu vrei să-l ridici în trei zile?
Dar El vorbea de templul trupului Său.” (2, 19-21)
Faptul arată că acest înveliş care i-a fost jertfit avea de-acum puterea de a dirija acest corp astfel încât să devină stăpân în acest corp fizic. Atunci şi acest corp, devenit atât de liber acum, poate să se deplaseze independent de acţiunea legilor lumii fizice, poate să provoace şi să dirijeze evenimente în lumea spirituală fără să ţină seama de legile lumii spaţiale. Face El asta? Da. Acest lucru ne este arătat în capitolul care urmează curăţirii templului.
„Şi era un om dintre farisei care se numea Nicodim şi care era fruntaş printre iudei; acesta a venit noaptea la Iisus şi i-a spus…” (3, 1 şi 2)
De ce stă scris aici: „noaptea”? Ar fi desigur cea mai plată explicaţie care s-ar putea da spunându-se că acel iudeu s-ar fi temut să vină la Iisus în timpul zilei şi s-a furişat noaptea pe fereastră. „Noaptea” nu vrea să spună aici decât că această întâlnire între Christos şi Nicodim a avut loc în lumea astrală, în lumea spirituală şi nu în mediul în care te afli în timpul conştienţei diurne, obişnuite. Asta înseamnă că Christos poate sta de vorbă cu Nicodim în afara trupului fizic, „noaptea”, când corpul fizic nu este prezent, când corpul astral este în afara corpului fizic şi eteric.
Astfel, învelişul corporal triplu al lui Iisus din Nazaret a fost pregătit de către Christos, care locuia în el în vederea faptelor ce aveau să urmeze, a acţionării în interiorul sufletelor. Trebuia ca sufletul să fie atât de liber în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret încât să poată acţiona mai departe, în alte corpuri. Dar mai este ceva, ceva cu totul aparte faţă de ce am văzut ieri, pentru a putea să acţionezi mai departe în alt suflet. Este o nouă treaptă de intensificare, respectiv cea a hrănirii celor cinci mii şi mersul pe mare. Aici, pentru ca Christos să poată fi văzut în corpul Său fără să fie fizic prezent, şi asta nu numai de către ucenicii Săi ci şi de alţi oameni – atât de mare era deja forţa în trupul lui Iisus din Nazaret –, mai trebuia ceva. Dar aici Evanghelia după Ioan trebuie citită corect, căci altfel cineva ar putea spune: Pot crede că discipolii L-au văzut, dar nu şi ceilalţi oameni.
„A doua zi, mulţimea care rămăsese de partea cealaltă a mării a văzut că nu era acolo decât o corabie, cea în care s-au urcat ucenicii, şi că Iisus nu se urcase cu ei, ci aceştia plecaseră singuri.
Dar au venit alte corăbii din Tiberiada în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu.
Deci când a văzut mulţimea că Iisus nu este acolo, nici ucenicii Lui, au urcat şi ei pe corăbii şi au venit la Capernaum, căutându-L pe Iisus.”
Vă rog în mod deosebit să remarcaţi că mulţimea Îl căuta pe Iisus, şi că apoi se spune:
„Şi găsindu-L de cealaltă parte a locului, I-au spus Lui: Rabbi, învăţătorule, când ai venit Tu aici?” (6, 22-26).
Acest lucru are aceeaşi semnificaţie care o avea în cazul apostolilor. Aici nu este spus că ochii obişnuiţi L-au văzut, ci că cei care L-au căutat L-au văzut şi că L-au găsit printr-o înălţare a forţei lor sufleteşti. Dacă este spus că „cineva îl vede pe un altul”, nu este acelaşi lucru cu a spune: „celălalt era în faţa lui într-un corp de carne şi oase, vizibil spaţial ochilor fizici”. Deşi în viaţa exterioară spunem de obicei „a lua Evanghelia textual”, tocmai Evanghelia este cel mai puţin luată textual. Şi dacă remarcaţi că în ea, peste tot, există mereu o evoluţie, veţi înţelege că celor spuse acum a trebuit să le preceadă ceva.
Trebuia să le preceadă ceva care să ne arate cum a acţionat Christos în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret pentru ca acest înveliş triplu să devină din ce în ce mai puternic. El a acţionat vindecător, adică a putut revărsa forţa Sa într-un alt suflet. El a putut face asta acţionând doar în acel mod pe care El însuşi îl indică atunci când îi spune samarinencei, lângă fântână: „Eu sunt apa vie!” La nunta din Cana El s-a arătat ca un iniţiat de treapta a cincea, ca unul care are putere asupra elementelor. Acum El apare ca trăind în însuşi sânul acestor elemente. Mai departe arată că El este una cu forţele care acţionează pe întreg Pământul, în întregul Univers. Este capitolul în care se arată că „Iisus are putere asupra vieţii şi mortii” (capitolul 9) şi stăpâneşte forţele care lucrează în corpul fizic. De aceea acest capitol precede minunea, în care forţa trebuie amplificată şi mai mult.
Şi apoi vedem cum se intensifică această forţă în continuare. Ieri am arătat, când am vorbit de vindecarea orbului din naştere, că Christos intervine nu numai în viaţa care se scurge între naştere şi moarte, ci şi în ceea ce trece ca individualitate dintr-o viaţă în alta. Acel om s-a născut orb pentru ca individualitatea divină să se manifeste prin lucrările sale; el îşi capătă vederea atunci când Christos revarsă în el o astfel de forţă încât poate şterge ceea ce a fost cauzat nu de personalitatea care a trăit între naştere şi moarte, nici prin ereditate, ci de el ca individualitate.
Am explicat adesea că ceea ce spune Goethe în cuvinte foarte frumoase provine dintr-o cunoaştere profundă a iniţierii rosicruciene, că îşi are un temei profund: ochiul este format de lumină, pentru lumină. Am indicat că, propriu-zis, Schopenhauer are dreptate când spune: Fără ochi, nicio lumină. Dar de unde vine ochiul? Goethe spune pe bună dreptate: Dacă n-ar fi existat lumina, niciodată nu ar fi apărut un organ sensibil la lumină, un ochi. – Ochiul este format de lumină. Acest lucru îl puteţi vedea printr-un exemplu: dacă nişte animale dotate cu vedere migrează în peşteri sau spaţii întunecate, ochii lor încetează să mai vadă, ca urmare a lipsei de lumină. Lumina a plăsmuit ochiul.
Dacă Christos trebuie să reverse în individualitatea omului o forţă prin care se obţine facultatea de a face ochiul sensibil la lumină, ceea ce el nu era înainte, înseamnă că în Christos se află forţa spirituală existentă în lumină. Şi faptul trebuie să fie indicat în Evanghelia după Ioan. Vindecării orbului din naştere îi precede însă capitolul în care este spus:
„Şi iarăşi le vorbi Iisus şi spuse: Eu sunt Lumina lumii.” (8, 12)
Despre vindecarea orbului din naştere nu se vorbeşte înainte de afirmaţia: „Eu sunt Lumina lumii.” Şi acum luaţi capitolul care precede învierea lui Lazăr şi încercaţi să vă aduceţi aminte câteva cuvinte din acest capitol. De pildă, pasajul unde se spune:
„Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl meu, pentru că eu îmi pun viaţa pentru ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la mine, ci eu de la mine însumi o dau. Putere am eu să o dau…
Dacă nu fac lucrările Tatălui meu, să nu credeţi în mine…” (10, 17, 18 şi 37)
Tot ce este spus în acest capitol privitor la „bunul păstor” vine în sprijinul celor simţite de Christos: „Eu şi Tatăl suntem una!” – El nu mai vrea să-şi spună sieşi Eu altfel decât în sensul că El primeşte în sine forţa Tatălui. Dacă mai înainte spusese: „Eu sunt Lumina lumii”, acum El spune: Eu îmi dau forţa-Eu primind în mine pe Tatăl, pentru ca Tatăl să acţioneze în mine, pentru ca în mine să curgă principiul primordial şi de la mine el să se reverse în alt om. Eu îmi pun viaţa mea pentru a o primi din nou. – Aceasta precede învierea lui Lazăr.
Şi acum, după toate aceste consideraţii, încercaţi să înţelegeţi Evanghelia după Ioan în ansamblu, din punctul de vedere al compoziţiei. Observaţi că până la învierea lui Lazăr se prezintă nu numai o gradare minunată în evoluţia forţelor ce coboară în Iisus din Nazaret, ci înaintea fiecărei intensificări se expune explicit ce anume acţionează acolo, în corpul lui Iisus din Nazaret. O, totul se îmbină atât de perfect în Evanghelia după Ioan încât, de îndată ce o înţelegi, nu poţi scoate din ea nicio frază. Această minunată compoziţie provine din faptul că autorul ei, după cum am mai spus, a fost iniţiat de însuşi Christos.
Astăzi am pornit de la întrebarea: Ce s-a petrecut la Botezul în Iordan? Şi am văzut că predispoziţia de a birui moartea a venit în lume odată cu coborârea lui Christos în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret. Am văzut că atunci când a avut loc coborârea lui Christos mama lui Iisus din Nazaret a suferit o transformare, că efectul Botezului în Iordan asupra ei a fost că ea şi-a recăpătat virginitatea. Astfel că realmente este adevărat cuvântul care trebuia să pornească de la crezul Evangheliei după Ioan: Când, la Botezul în Iordan, Christos s-a născut în trupul lui Iisus din Nazaret, mama lui Iisus din Nazaret a devenit fecioară!
Acesta este punctul de plecare al Evangheliei după Ioan. Şi dacă îl veţi înţelege cu referire la acea puternică acţiune cosmică ce s-a petrecut atunci la Botezul în Iordan veţi pricepe şi de ce un astfel de proces nu putea fi descris pentru prima dată, descris în mod obiectiv, decât de cel pe care însuşi Christos îl iniţiase, Lazăr cel înviat, pe care „Domnul îl iubea”, despre care de aici înainte ni se spune mereu: „discipolul pe care Domnul îl iubea”. Lazăr cel înviat ne-a trimis Evanghelia care a ajuns la noi, şi numai el putea îmbina atât de perfect fiecare pasaj din Evanghelie, căci el fusese cel care a primit impulsul cel mai puternic de la Christos, de la iniţiatorul suprem. El singur putea face trimitere la acest fapt, pe care, într-un fel, l-a întrevăzut Pavel prin propria sa iniţiere: că atunci în evoluţia Pământului a fost primit germenele pentru biruinţa asupra morţii. De aici şi cuvintele foarte importante spuse despre Cel răstignit pe cruce: ,,Voi nu trebuie să-I sfărâmaţi fluierele picioarelor!” De ce asta? Pentru că ei nu trebuiau să se atingă de forma asupra căruia Christos trebuia să-şi menţină puterea. Dacă I-ar fi sfărâmat fluierele picioarelor, atunci în forţa pe care Christos trebuia să o exercite până în oasele lui Iisus din Nazaret ar fi intervenit o forță omenească inferioară. Nimeni nu trebuia să intervină în această formă, fiindcă ea trebuia să rămână în întregime sub stăpânirea lui Christos.
De aici putem porni în consideraţiile noastre de mâine privitoare la moartea lui Christos.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
Vezi si alte articole similare:
